14,398 matches
-
care o înlăturase astfel pe concubină și-i îndepărtase pe veci de la putere pe copiii încă mici ai acesteia. Soarta este însă mai schimbătoare decât pielea unui cameleon, după cum spunea un poet din Denia. Și, în vreme ce Fatima fugea din cetatea pierdută, Soraya își relua prompt vechiul nume, Isabel de Solis, și își boteza cei doi fii, Saad și Nasr, care deveneau astfel don Fernando și don Juan, infanți ai Granadei. Ei n-au fost singurii membri ai familiei regale care au
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
din urmă cu atâta dibăcie, cu atâta devotament, cu atâta zel, încât viața tuturor alor mei avea să fie tulburată pentru mulți ani de atunci încolo. ANUL TRECERII MĂRII 899 de la hegira (12 octombrie 1493 1 octombrie 1494) — O patrie pierdută e precum trupul lipsit de viață al cuiva apropiat; înmormântați-o cu respect și credeți în viața veșnică. Cuvintele lui Astaghfirullah răsunau în ritmul mătăniilor din chihlimbar pe care degetele lui slabe și cucernice le tot prefirau, neobosite. În jurul predicatorului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
și tocmai ajungea în dreptul nostru. Mi-a trebuit un lung moment ca să deslușesc ce anume era ciudat în ambarcațiunea aceea pe care n-o văzusem apropiindu-se. Femei frumoase, bogat înveșmântate, erau îngrămădite acolo laolaltă cu copiii lor, cu aerul pierdut, în mijlocul a sute de oi al căror miros ajungea până la noi. Unele aveau pe frunte bijuterii împletite în ghirlandă, iar pe cap, bonete înalte și înguste ca niște tuburi. E de ajuns uneori un spectacol neobișnuit pentru ca să se dezvăluie o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
lui. Am strâns-o la piept. — M-am resemnat de azi-dimineață să merg din surpriză în surpriză. Piramidele, sărutarea ta, satul ăsta, vestea căsătoriei noastre, și apoi odaia asta, noaptea asta, giuvaerurile tale, trupul tău, buzele tale... Am sărutat-o pierdut. Ceea ce a scutit-o să-mi mărturisească mai departe că, în materie de surprize, nu auzisem încă decât „Bismillah...“, și că restul rugăciunii avea să urmeze. Dar asta nu s-a întâmplat înainte de capătul nopții, care a fost minunat de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
Situația lui nu era însă mai puțin precară. Odată risipită năuceala iscată de primul atac, otomanii își veniseră în fire. Recuceriseră Bulakul, se strecuraseră în vechiul Cairo până în preajma casei mele și, la rândul lor, recuperau pas cu pas terenul pierdut. Tumanbay controla mai ales cartierele populare din centru, la care stăvilise accesul prin săparea în grabă a unor șanțuri sau prin înălțarea de baricade. Dintre toate zilele create de Dumnezeu, vinerea aceea și nu alta a fost cea aleasă de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
simțind căldura sângelui ce părea să-i fermenteze în piele și să-i transforme conștiința. Nu avea cum să știe că afară se iveau zorii. Oficiantul dădu semnalul. Se auzi sunetul dulce al anciei. Antonius stătea în genunchi, cu privirea pierdută. Fu ridicat de patru oficianți și condus din nou în templu. Acum, bazinul în care fusese sacrificat taurul era plin cu apă. Oficianții îl cufundară pe Antonius în apă și îl spălară. Parfumat, înveșmântat cu o mantie albă de lână
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
Valerius. — Bine, spuse, ridicându-se. Îi voi duce sacul lui Valerius. Îl voi învăța cum să țină o armă. Îl voi învăța să lupte. Și cred că o să reușesc să-l învăț să învingă. Veni lângă Antonius, care îl privea pierdut, nevenindu-i să creadă, și îi puse o mână pe umăr. — Întoarce-te în Pannonia. Pune-ți în practică planul de îndepărtare a lui Vitellius. Zeii te vor ajuta. Antonius era prea emoționat ca să poată răspunde. Nu întrebă ce putere
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
creastă metalică. — Proculus, la ce servesc crestele de pe coifurile gladiatorilor? — Întreabă-mă asta mâine. Acum hai să ne gândim la antrenament. Dar a doua zi Valerius era prea obosit ca să vorbească. Ochii larg deschiși și pupilele dilatate dădeau o expresie pierdută chipului său bronzat, cu obrajii supți din cauza foamei și a oboselii. Trupul lui slab devenise puternic. — Valerius... Vino. După prânzul obișnuit - Valerius devoră felia de pâine de orz și bău dintr-o înghițitură carafa cu apă -, Proculus se îndreptă spre
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
Nu l-a ucis pe Salix. Pur și simplu a învins. Eram și eu acolo, zise, continuând să-și treacă degetele prin ochiurile plasei. Am câștigat lupta dinainte... Valerius se aplecă brusc, privind chipul lui Marcus. — Deci tu erai! exclamă pierdut. Nu te-am recunoscut. Te-am văzut cum... cum îl ucideai... Cum îl chema pe adversarul tău... Rubrus? Marcus strânse din dinți. — Da, așa îl chema. Era cel mai bun prieten al meu. Valerius se sprijini de perete, îngrozit. Tăcu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
-se că vrea să arunce plasa. Tridentul îl lovi din nou, în tibie. Își înăbuși un strigăt de durere; simți că genunchiul cedează și, în cădere, își dădu seama că în clipa următoare Flamma avea să arunce plasa. Se simți pierdut. Reacționă rapid. Se ridică și luă poziția de apărare, încercând să-și dea seama unde se afla tridentul. Rețiarul făcu un salt spre stânga. Valerius i-o luă înainte și îl atacă. Prin fantele pentru ochi, îl văzu pe Flamma
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
stânga, spre publicul care-l aplauda. Avea aerul fericit al celui care realizează că a rămas în viață. Vitellius se prăbuși pe tricliniu și îi făcu semn lui Listarius să-i toarne de băut. În jurul lui, toți tăceau. — Orpheus, murmură pierdut, apucând cupa cu o mână tremurândă. Orpheus! La începutul luptei îl privise disprețuitor pe Valerius, convins că din clipă în clipă avea să-i vadă sângele udând nisipul. Siguranța lui se prefăcuse repede în uimire, văzând cât de abil lupta
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
largul lor dintr-un motiv necunoscut. Trecea printre ei fără să-i observe, de parcă nici nu erau acolo. Datorită felului în care își ținea gura și bărbia, pe chip i se citeau voința și hotărârea, cu toate că părea în același timp pierdută și distantă, de parcă toate gândurile îi erau concentrate într-un punct invizibil pentru toți în afară de ea. Așa mergea prin Shahkot, stranie și zăpăcită. — La ce vă așteptați? spunea Ammaji, soacra ei, inventând scuze de fiecare dată când vecinii curioși o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2296_a_3621]
-
cuvânt; dar, într-o schimbare bruscă de tactică, ce avu darul de a le surprinde și de a le încânta pe mama și pe soția sa, care deja se instalaseră în livadă de parcă ar fi fost căminul lor de mult pierdut, renunță să-l mai muștruluiască pe Sampath fiindcă se cățărase în copac și-și direcționă atenția asupra altor probleme. În tentativa sa de a spori confortul lui Sampath ca acesta să-și poată întâmpina musafirii într-un mod mai potrivit cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2296_a_3621]
-
se întoarse pentru a face o plecăciune către mulțimea care îl felicita zgomotos. Normal că, după ce te-a văzut, se întoarse el către Pinky, maimuța trebuia să se ia după tine. Probabil a crezut că ești vreo rudă de mult pierdută. Râse încântat de propria-i glumă, făcându-i semn cu ochiul lui Pinky cum că remarca sa nu trebuia luată în serios. Și Pinky - cine poate explica astfel de lucruri? - care-l văzuse zi de zi pe băiatul de la Hungry
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2296_a_3621]
-
de cântece din filme vechi, pe care mama lui le asculta pe când era copil. Ah, tristețea aceea obsedantă, vocea aceea limpede care se scurgea direct în inimi din gâtul Latei Mangeshkar, o voce care cânta despre moarte și despre iubirea pierdută, despre picioare ca florile de lotus și piele de santal, despre ochi negri și migdalați, despre singurătate și despre durere, despre tortura cumplită a amintirilor. Toate astea și chiar mai mult, își zise, veneau de la pasărea mică și fragilă care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2296_a_3621]
-
ai ce-i face. — E nebun. Cum o să mă descurc cu el? — Uite-așa. Îi promiți toate câte le vrea și când vine vremea împlinirilor, te faci că plouă. Dacă simți că o ia razna, tragi scena și o faci pierdută. Tu realizezi montajul final, John. Jur. Chestia asta mi se părea că se leagă destul de bine. Și banii? l-am întrebat eu. — Banii, spuse Fielding, banii sunt o grozăvie. Cum stai cu viața sportivă? — Cum? A, da. Păi, mă mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1876_a_3201]
-
să ezite. Nu cred că auzise ce-i spusesem până atunci. Probabil că o costase suficient efortul de a vorbi cu un om care arăta ca mine, cu umerii grași și capul mare concentrat asupra spectacolului oferit de surorile ei pierdute sau pervertite.: Da, cu toată fața ei rotundă și puternică, și cu dinții ei impecabili, și cu toată dreptatea ei, tot a costat-o ceva. Probabil că a mai făcut chestia asta de câteva ori, totuși, nu prea des. Acum
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1876_a_3201]
-
de ani, slăbănog, cu păr lung și rar, cu tricou și pantaloni uzați. Pe fața copilului își pusese amprenta o suferință tăcută, așa cum îți este dat să vezi la anemici, la subdezvoltați, la miopi: își arăta dinții de lapte, expresia pierdută, răbdătoare, întipărită pe chipul lui compunându-se în cea mai potrivită rugăminte. Tatăl a făcut grăbit corecțiile necesare - nu fără blândețe, nu, în nici un caz. Mâna palidă a copilului era ridicată și, cu vârful degetelor, părea să domolească mâna mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1876_a_3201]
-
ei acasă. Și dacă mă ridic în echipamentul ăsta, voi provoca un adevărat dezastru. M-am tras înapoi, m-am răsucit și-am încercat să slăbesc brâul care îmi sugruma burta. Mirosurile au zvâcnit în aer. Otello urla din pricina batistei pierdute. Martina pufnea și se agita. Poate că își imagina că Otello trece prin clipe grele. Nu știa la ce mă supunea Otello pe mine, habar nu avea de tortură, de supersuferința îndurată de marele cazan de lângă ea. Cortina reveni la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1876_a_3201]
-
că se rupsese ambreiajul. Poate că distribuitorul era spart. Sau poate capul de bielă era rupt. Poate că toată nenorocita asta de mașină era ruptă. * Trei fără zece în Shakespeare. Trei fără zece în bârlogul repetițiilor, cu două curse deja pierdute, cu respirația fierbinte a băuturii de la amiază și firimituri pe jos, căzute din ospățul timpului. Îmi beam berea tare care te moaie. Grasul meu amic Fat Paul îmi strecurase o hârtie de zece. Tocmai îmi vâram ce mai rămăsese din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1876_a_3201]
-
auzisem aluzia referitoare la rablamentul lui. E clar că-mi voia Fiasco-ul. — În regulă? — În regulă. Și am reușit să supraviețuiesc, mai mult sau mai puțin. În regulă, am pierdut schimbul - cal pentru tură - dar mi-am recâștigat pionul pierdut și am luat-o tiptil spre sfârșitul partidei ca un maidanez care caută un cămin - și hrană, căldură, acoperiș. Cam așa a fost. Regele alb, pion, tură: regele negru, pion, cal. Pionii s-au înfruntat pe culoarul nebunului reginei. Teoretic
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1876_a_3201]
-
argint, Bate toamna, Și grădina cangrenată, În oglinda larg-ovală încadrată în argint. În fotoliu, ostenită, în largi falduri de mătase, Pe când cade violetul, Tu citești nazalizând O poemă decadentă, cadaveric parfumată, Monotonă. Eu prevăd poema roză a iubirii viitoare... Dar pierdută, cu ochi bolnavi, Furi, ironic, împrejurul din salonul parfumat. Și privirea-ți cade vagă peste apa larg-ovală, Pe grădina cangrenată, Peste toamna din oglindă - Adormind... Eu prevăd poema roză a iubirii viitoare... Însă pal mă duc acuma în grădina devastată
Plumb. Cu voi. Scântei galbene. Stanțe burgheze by George Bacovia [Corola-publishinghouse/Imaginative/295560_a_296889]
-
în noaptea de sineală... * Vobiscum În cercul luminii comun și avar... Mă zguduie de mult un plâns intern; Și-acest fel ( de-a fi ) va fi etern Și de nimic, pe lume, nu tresar. ... Dar vai, acei învinși, pe veci pierduți... Ori în taverne, ori în mansarde; Și acei nebuni, rătăcitori, tăcuți, Gesticulând pe bulevarde... * Amurg Trec burgheze colorate În cupeuri de cristal- E o veșnică plimbare, Vălmășag milionar... Și pe publice terase Plâng viori sentimental... E parfum, bomboane Și desfrâu
Plumb. Cu voi. Scântei galbene. Stanțe burgheze by George Bacovia [Corola-publishinghouse/Imaginative/295560_a_296889]
-
marș al lui Chopin Îl repeta cu nebunie... Și-n geam suna funebra melodie, Iar vântul fluiera ca țipătul de tren. Apoi, veni și-o blondă în salon... Și-aproape goală prinse, adormită, De pe clavir, o scripcă înnegrită - Și urmări, pierdută, marșul monoton. Înaltă, despletită, albă ca de var, Mi se părea Ofelia nebună... Și lung gemea arcușu-acum pe strună Îngrozitorul marș lugubru, funerar. Cântau amar, era delir, - Plângea clavirul trist, și violina - Făcliile își tremurau lumina, Clavirul catafalc părea, și
Plumb. Cu voi. Scântei galbene. Stanțe burgheze by George Bacovia [Corola-publishinghouse/Imaginative/295560_a_296889]
-
-l mai fac... Mă clatină spre pat al insomniei pas - În creierul meu plânge un nemilos taifas. Nocturnă E-o muzică de toamnă, Cu glas de piculină, Cu note dulci de flaut, Cu ton de violină... Și-acorduri de clavire Pierdute, în surdină; Și-n tot e-un marș funebru Prin noapte, ce suspină... Nervi de primăvară Melancolia m-a prins pe stradă, Sunt amețit, Oh, primăvara, iar a venit... Palid, și mut... Mii de femei au trecut; Melancolia m-a
Plumb. Cu voi. Scântei galbene. Stanțe burgheze by George Bacovia [Corola-publishinghouse/Imaginative/295560_a_296889]