KorAP: Find »[drukola/base=straniu & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...234 235 236 ...353 >

8,805 matches

Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831

din pietrele cu care/ Se joacă un copil/ și moare mâine un bătrân". Sau, ca-n "Familialul obicei" al lui Adrian Păunescu, aflăm că: "Rând pe rând coborau toți părinții în copii". Amintirile copilăriei sunt redate într-un dans fantastic, straniu, cu mult fast, în flăcări severe, așa cum le-a văzut copilul, dar de fapt retușurile aduse sunt ale omului matur. Cu volumul "Recviem într-un cimitir de mașini" versul este mai concentrat, imagini mozaicale cu multiple sensuri dezvăluie sentimentul izolării

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
asupra trecerii, ce-l va integra treptat în moarte. Volumul "Etica", într-o suită de poeme, unele mai clare, altele obscure, amplifică lumea lăuntrică, enigmatică, prin chemarea umbrelor celor care au fost cândva prezențe grave în existența poetului. Priveliștea este stranie, cu țărmuri depărtate și fragmente de peisaj urban în care pilonii se prăbușesc, în care zilele se închid și în care poetul ajuns la marginea lucrurilor, cere "dreptatea cuvântului". M. Ciobanu posedă iscusința plasării insolite și a valorificării posibilităților semantice

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
dureri de parcă le-ar trăi aievea: "Înot învolt, abia vâslind pe spate/ Și pescuiesc Ofelii înecate/ La mal apoi să le-nviez pe rând". Imagismul este caracteristic și celorlalte volume. Poemele onirice și rondelurile se deschid înțelegerii, în ciuda cuvintelor asociate straniu în propoziții (Spuza lucrurilor se lasă mângâiată, părerile îmbracă veșminte de Augur, "negrul păcat cu mari pedepse crem"). Poetul nu este un adversar al civilizației urbane. În viziunea lui onirică, stilul străbate un univers cu împletiri de peisaj urban și

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
Dimov este singurul poet care-și refuză metaforele cosmogonice, teogonice și sociogonice ce-au îmbâcsit lirica noastră actuală 2." Se mai poate vorbi despre conștiința artistică a lui Leonid Dimov. "Eleusis" este cartea-n care se suprapune versul și imaginea stranie într-o lume inimaginabil de diversă. Cartea nu este paginată și versurile fără titlu presupun aspirația spre lumină sau coborârea în infern, așa cum o reprezintă grafic Florin Pucă; un labirint care urcă și coboară și care presupune tot atâtea căi

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
structură clasică: "mi se păru ciudat ca tu la ora aceea/ sa nu fii încă trează; mă apropiai de patul/ de nuc în care cândva ai fost femeie/ cu trup de flori de vișin, iar eu am fost bărbatul." Feericul straniu, fantasticul este de tip poesc: "Mă apropiai cu totul, uitând legile mele/ și orb întinsei mâna și căutai fierbinte/ ceea ce pierdusem; în albele dantele/ zăcea o grămăjoară de albe oseminte." Crengile de vișin, lumina lunii, covorul năpădit de ierburi, moluște

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
la o poezie "cu buzele închise". "Moartea lui Socrate" este un pretext pentru ca poetul să se autodefinească în raport cu el însuși și cu lumea. Expresia se desprinde dintr-o experiență constatativă poetul parcă ar fi participat la un lung ceremonial de stranie existență, fără să existe însă unitate de idei dispuse lucid în încărcătura poemului, fără, deci, să reușească să ne "comunice" transfigurat. Fapte și obiecte se înscriu într-o muzică gravă, liturgică, eliminate parcă în absențe: turme de zei, copii, femei

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
sfârșit de lume apare în poemul "Așa ca un glas": Ninge parcă s-ar fi surpat/ un clopot imens". Aceeași atmosferă o regăsim și în poeme precum "Cale" sau "Ploaie"1. Poetul se întoarce la origini sau peregrinează în orașe stranii, cu ziduri putrede, năpădite de iederă, în care trăiesc povești vechi. Colindul desfășoară un văzduh arhaic, unde zvâcnește rar taina. Universul poeziei vorbește de un alt timp și de un spațiu înflăcărat de amurg, cu fântâni neliniștitoare în care cina

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
vile maure,/ case scunde cu cișmele în curte și poteci de scânduri,/ și umbrarul de viță"), însoțite de un sentiment de însingurare dar și de înstrăinare: "Ca un câine se apropie și-mi caută în ochi/ atunci când îi fluier/ numele straniu,/ numele: Eu." Evocarea lui Zampano, intrusul desuet din "La strada", nu este întâmplătoare și este semnificativă pentru starea poetei. Maria Banuș invocă motivul umbrei, nu cu bogăția interpretărilor deschise de simbol, cunoscută la Arghezi, ci sugerându-ne fantastica neputință de

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
de moartă îl vede/ Și nu-l crede." Așa cum remarcă Al. Piru, tot decorul din celelalte volume reapare în "Crini pentru domnișoara mireasă". Oul, banul, rana, mortul și viul, ochiul rece și ochiul cald sunt elemente ce apar obsesiv și straniu. Poeta pune la îndoială posibilitatea morții: Dacă trupul iubitei tale mereu regăsit/ Ca-ntr-un mormânt fără hotare/ E forma unui chip care nu a murit/ ci doar e urmărit fără-ncetare." Nunta se confundă cu moartea și cu un

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
stridente: "Începe toamna, dantură de cal, crizantemă cețoasă/ Un cort de duh torid alienat/ Îmi place miezul dulce al pământului de strugur putrezit./ Un cal și țipetele de păsări care trec îmi plac". Imaginile, în cuprinsul volumelor, continuă să fie stranii, asociațiile de obiecte ne trimit la tehnica suprarealistă; un ciclop de nisip intră livid în ochi, primăverile spectrale sunt nefirești, de carne, în aurul orfic plutesc comorile pe spate. Portretul din "Prostul satului" ne amintește de grotescul poveștilor fantastice germane

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
în dinți se arată o pasăre împușcată." Sunt invocați Tristan și Isolda într-o tandră viziune a morții: "E timpul să vină Tristan și Isolda/ într-o cocă crudă de delfin/ brusc să le bea dintr-un vas bătrân/ gingiile straniului viu". Principala caracteristică a poeziei nu este nici senzualismul iubirii, nici integrarea în tradiție, ci un fel de a traversa lumea în metamorfoze. Poeta se întoarce la ere primare, la credințe magice, la o lume fantastică, căreia îi lipsește feericul

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
lumii: "Creșteau cât patru într-un an/ și scoși apoi spre vin pe mesele comune,/ copți grași cu usturoi, s-au dovedit duhnind,/ Pleoștiți la gust și fără nici o sevă/ ca și cum molfăi țâța unui mort." Ni se înfățișează o viață stranie, în care pruncii universului sug laptele mamei lor amestecat cu ură și sudoare ("Laptele"). Într-o parabolă ca "Pe câmp", tinerii care pleacă să-nfrunte destinul vor fi înfrânți " Când apare în zarea lumii/ profilul unui leu flămând,/ ochirăm toți

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
se numește "Dealul". Călăreții trec dealul și incursiunea poetului străbate o lume de suferință, supusă timpului și dezrădăcinării; rugina plugurilor, aluzia biblică a nedreptății făcută fratelui mai mare indică clar tragedia dezrădăcinării, a pierderii vetrei. Ne aflăm într-o lume stranie, fantastică, supusă, cum ar spune Philippide, "tentației misterului". Dezrădăcinatul, care amintește de această dată de Goga, reapare în poemul "Schiorul": "Tot mai rar vei da pe acasă/ stâlpii de la pridvor se vor scurge în pământ/ și mama cu lacrimile spre

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
imaginii este expresionistă, vizionarismul lui tinde spre absolut; de aici și permanenta stare faustică, de nemulțumire, de încercare de autodepășire. Poezia satului este scrisă într-un ton elegiac: ținutul este dur sau pustiu, satul își dezvelește existența într-o lumină stranie, în care cresc oasele în temelia caselor, dinții în gingia copiilor, drumurile au măsele hârbuite, păsările se umflă noaptea în cuiburi. Poetul însuși în acest context urcă în paradis sau coboară în infern. Evocarea spațiului natal se face într-un

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
În fond totul este esențial. "Patria, femei, toate esențiale, și plătit cu moartea și viața/ nici Walt Whitman n-a plâns mai mult/ Iertați-mă". Ceea ce încarcă substanța lirică este aglomerarea de fapte, întâmplări, imagini, fără legătură, într-un amalgam straniu. Iubita se ivește zugrăvită pe steag, spre râul soarelui, numele pescarilor zugrăvit cu pietre în brațe, apoi vin nevestele cu "lacrimile astfel pietrificate". Scrisorile esențiale" sunt poeme withmaniene convertite într-o expresie de ritual, într-o exaltare senzorială fascinantă mărturisind

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
culegătorul de semințe, omul faptei. Femeia cu pâine" este un fel de Pena Corcodușa, precum și expresia directă a întâlnirii poetului cu destinul. Ca pe o adevărată pânză, se observă estomparea spațiului prin îngrămădirea obiectelor, sau dilatarea lui, printr-o organizare stranie. De la sămânță la energia generată de ea, de la starea de zbor la starea onirică, totul este învăluit într-o muzică halucinantă: "pe genunchii mei începe să curgă clepsidra/ bob după bob, un întreg siloz de sămânță; e vânt și urât

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
pentru care săteanul a turnat lapte în hârburi, vițelului nebun îi sângeră călcâiul; prânzul este biblic cu cinci pâini și doi pești, în căciulile țăranilor se lasă pasărea clocind grăunțele, și "Aventura laptelui", în ciuda faptelor relatate, nu ni se pare stranie, pentru că totul vine din timpuri imemoriale, dintr-o lume care întotdeauna a crezut în miracole. Amintirile din copilărie sunt proiectate cosmic; nu știm unde și cum este depășit pragul amintirii printr-o mișcare de translație către timpul acesta în care

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
mai nesătul de buchii/ Mi-am vârât în voi ființa/ înțesând-o cu genunchii". La un pol uman și la celălalt, slăbiciuni și porniri umane, nefaste și ridicole. De aici concentrarea și supraaglomerarea generală de civilizație ce stăruie în gânduri stranii: morții sunt presați cu compresorul, prin cimitire circulă țevi de canalizare, se sparg mormintele ("Concentrare"). În ciclul "Trunchiate" e reluată ideea artei poetice: facerea universului este un pretext de a vorbi despre creație: "Acum trebuie să faci o nouă frază

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
deși ideea nu e nouă. Perfecțiunea sferei generează plictis pentru că, pământul are formă de sferă, în virtutea principiului că "totul trebuie să fie perfect". Faptul de a trăi include și reflecții grave, amar ironice. Dialogul cu divinitatea e punctat de sunete stranii. Viața omului este o suită de relaxări ("Contradicții"). Lumea care se va naște își va avea originea tot în principiul masculin și în cel feminin ca-n "Rig-veda": "Ce mai faci?/ într-o zi luna a întrebat pământul". Pământul dă

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
De gât/ Ca să se strângă lumea, și ei să facă pe grozavii,/ Morți cu ochi beliți", versuri în care apare și tragicul, ca în poemul "Fusul". Moara amintește sătenilor de moartea morăresei, femeie tânără și frumoasă. Numele personajelor au sonorități stranii, și ele se potrivesc cu firea lor. În zilele de sărbătoare oamenii nu au poreclă și numele lor este șters, "nume de pomelnic". Oamenii se nasc, fac nunți, sufăr de arșiță și mor, prilej pentru poet de a ne prezenta

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
văd foarte aproape,/ Ți se pare că te poți sui pe ei cu carul". Satul își are hoții și milogii lui, pe Zarbă și Riblă, a căror prezență aduce și o altă figură interesantă, factorul care face politică și caracterizează straniu destinul războiului. Teoria lui e că "răzbelul se mai lungește/ Ne mai duce-așa zece, cinșpe ani, că sunt țapeni și ăia și ăia./ Sunt ca boii ăia bici, care, când s-apucă-n coarne,/ Se tot împing încolo și-ncoace,/ Tot

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
se culce în iarbă, că îi intră un șarpe în gură ("Momâile"). Tatăl era blând și visător, copilul îi păstrează o amintire duioasă; tatăl era un om puternic, capabil să-l scoată din coarnele vitei nărăvașe. Bunica era o ființă stranie, maniacă, dormea pe scândură și pe cergă după cuptor ("Baba"). Șirul de rubedenii sunt prezente, pentru a evoca alte întâmplări. Țața Manda îl va dezmoșteni pe Marin, pentru că îi lasă ogorul nearat ("Dezmoștenitul"). Ca și Darie, Marin pleacă la școală

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
cu lutul și ochii noștri răspund cu plâns." " Suntem ai pământului, dar de esență divină" ("Ai pământului"). O componentă a spiritului nostru este inerența zborului, în ea stă lumina, inima, nemurirea ("Într-o imensă pasăre suntem însămânțați"). Poemul configurează metamorfoze stranii, halucinante, pentru a ne convinge de necesitatea năzuinței în existența noastră: În nesfârșirea ei ambițioasă,/ În patosul cu care mai speră la urmași,/ Stă viața noastră." Urmărind alte unghiuri, inedite, ale spiritului, Păunescu își fixează propria condiție de poet dincolo de

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
poduri și apeducte".3. Versurile poemului dezvăluie o energie uriașă și o viață secretă. Duhul fântânii cuprinde toată ființa "Duhul fântânii mi-a intrat în oase". El se metamorfozează într-o femeie îmbrăcată într-o mantie aprinsă și momentul este straniu: "Și trebuie să taci să nu se prăbușească/ Ora este aleasă ", adică există un singur moment când fântâna este bântuită de flăcări purificatoare. Fântâna spre care se îndreaptă poetul este o oglindă menită să purifice insul înnămolit de viață. Poemul

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
plină de mister, sau, cum putem observa și în alte poeme, guvernată de elemente oculte. "Singurătatea finală" este ilustrativă în acest sens: izolarea se realizează într-un univers osteologic. Precum la Macedonski sau, mai târziu, la Nichita Stănescu, universul este straniu, împodobit cu cai uscați, "fluturi stranii", palizi, cranii care joacă într-o concentrică horă: Pune mâna pe masă și țopăie masa sub mână,/ pune talpa pe prag și zvâcnesc fibre-n el", ("Singurătate finală"). Marea și muntele sunt cântate cu

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]