60,397 matches
-
fac explicabilă organizarea particulară a unui sistem sau altul. Este cazul, de exemplu, al analizei sistemelor ca totalitate de roluri. Unul dintre sistemele cele mai simple de acest tip, căruia îi sunt dedicate o mulțime de studii, este sistemul doctor-pacient. Pornind de la finalitatea realizării unui tratament eficace și de la particularitățile celor două persoane implicate în activitatea de tratare, se pot deriva normele care reglementează rolul doctorului și al pacientului. Toate aceste norme reprezintă elemente funcționale ale unui sistem de activități astfel
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
acestor discuții. Obiectivul acestei cărți este mai practic: punerea în evidență a principalelor tipuri de analiză structurală utilizate efectiv în practica sociologică. Tipuri de analiză structuralătc "Tipuri de analiză structurală" Contextul structural. Analiza contextului structural, extrem de frecventă în practica sociologică, pornește de la ideea că orice fenomen face parte dintr-un ansamblu structurat care își pune amprenta asupra sa. Odată introdus într-un sistem, el se va modifica sensibil din cauza influenței celorlalte elemente ale sistemului cu care se învecinează. El va trece
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
familiei. Dacă femeia este atrasă în sistemul productiv sau este orientată doar spre realizarea funcțiilor din cadrul familiei este, de asemenea, o condiție ce influențează organizarea vieții de familie. Analiza contextului structural este cel mai elementar tip de analiză structurală. Ea pornește de la ideea simplă, dar destul de vagă a necesității ca sistemele să prezinte un anumit grad de coerență internă, realizată prin acomodări și adaptări reciproce ale elementelor. În filosofia materialist-dialectică, această idee esteprezentă într-o formă generală: principiul conexiunii universale. Ideea
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
Meadows, Meadows, Randers, Behrens, 1972). Autorii iau în considerare cinci elemente componente ale sistemului mondial actual, considerate a fi esențiale pentru dinamica acestuia: populație, resurse naturale, hrană produsă pe cap de locuitor, producție industrială pe cap de locuitor și poluare. Pornind de la estimarea relațiilor cantitative dintre aceste elemente (legile structurale, deci) și utilizând capacitățile de calcul ale calculatorului, autorii au încercat să răspundă la următoarea întrebare: dacă lumea continuă să evolueze în următoarele decenii cu strategiile actuale (acceptând creșterea economică și
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
au constatat că regulile de căsătorie din comunitățile arhaice, de obicei foarte complicate, antrenând restricții și preferințe foarte specifice, de multe ori nu sunt respectate. Săpresupunem că într-o asemenea comunitate doar 20% dintre căsătorii se conformează normelor în vigoare. Pornind de la un asemenea fapt, ne putem pune mai multe întrebări: de ce normele de căsătorie, considerate obligatorii de către respectiva colectivitate, nu sunt respectate? ar putea respectiva colectivitate să respecte integral propriile sale norme? dar cele 20% de căsătorii „normale” se datorează
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
sistem social, pe care Raymond Boudon (1979) îl denumește „sistem de interdependență”. Pentru rațiuni care vor deveni imediat clare, în acest capitol un asemenea sistem va fi desemnat prin termenul de suprasistem. Sistemele finaliste se constituie „de sus în jos”: pornind de la finalitățile globale, ele își construiesc organizarea internă, elementele componente. În consecință, sistemele finaliste sunt compuse din subsisteme. Întregul, sistemul, are preeminență asupra părților. Suprasistemul este rezultatul interacțiunii unei mulțimi de sisteme. În cazul său, doar elementele componente (sistemele) au
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
de acest tip ale lumii ca suprasistem sunt subordonate finalităților sistemelor componente (statelor). Analiza dinamicii suprasistemelor deschide o perspectivă nouă asupra înțelegerii sistemelor înseși, din care sunt compuse primele. Un asemenea unghi de vedere ni-l oferă Ilie Bădescu (1984). Pornind de la teoria lui Immanuel Wallerstein (1979) asupra economiei capitaliste mondiale (în termenii propuși aici, un suprasistem) și a dinamicii „centru/periferie”, Bădescu oferă o imagine stimulativă a particularităților evoluției social-economice și, în mod special, culturale ale României, în contextul jocului
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
O întreprindere poate fi considerată ca un sistem finalist care se autoorganizează în așa fel încât să maximizeze realizarea finalităților sale. Teoria actuală a organizațiilor este fundată, în cea mai mare parte, în mod clar pe opțiunea holistă. Individualismul metodologic pornește de la presupoziția inversă a holismului, și anume că singurul sistem orientat efectiv și complet de finalități proprii este individul. Societatea nu reprezintă decât rezultanta acțiunilor individuale. Ea este deci un suprasistem, în terminologia propusă aici, și nu un sistem orientat
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
cu proprietăți diferite” (apud Lukes, 1979). George C. Homans (1980), unul dintre cei mai activi promotori ai individualismului metodologic, reia ideea atunci când argumentează că propozițiile generale (legile) ale sociologiei vor trebui să fie individualiste, și nu holiste. Sociologia trebuie să pornească de la legilegenerale pe care le oferă psihologia și să deducă din acestea proprietățile interacțiunii dintre persoane. O poziție individualist-metodologică amplu elaborată o găsim la Raymond Boudon (1979). Punctul său de vedere este că fenomenele sociale trebuie privite ca efecte de
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
singur nivel cu o autonomie deplină, cu o logică proprie, în raport cu care toate celelalte niveluri de organizare sunt derivate (suprasisteme sau subsisteme): individul sau colectivitatea. Punctul de vedere promovat în această lucrare nu este cel al unei organizări sociale care pornește de la un nivel absolut, ci acela al unei organizări complexe ierarhizate, circulară și oscilatorie. Societatea este un sistem care se constituie simultan atât „de jos în sus”, cât și „de sus în jos”. Ea nu este nici un sistem global puternic
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
clase și grupuri sociale cu interese distincte, mergând până la conflict. În aceste condiții, interesele generale sunt fie iluzorii (interesele particulare ale clasei dominante prezentate ca interese generale), fie marginale (referitoare la aspecte secundare ale vieții colective). Analiza fenomenelor sociale trebuie pornită de la indivizii reali, cu configurația lor individuală, biologică, dar și socială. Aceștia formează, în funcție de interesele generate de poziția lor în sistemul producției materiale, grupuri și clase sociale, tinzând să acționeze împreună pentru a promova interesele lor particulare comune (Marx și
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
evoluția organizării tehnologice a muncii, a diviziunii muncii în ultimă instanță. Soluția invarianței rezultatelor analizei în raport cu perspectiva adoptată s-ar formula astfel: presupunem două colectivități care evoluează în aceleași condiții de mediu și tehnologice, dar una după un model holist - pornind de la interesele și necesitățile colectivității își planifică o dezvoltare tehnologică adecvată acestora -, iar cealaltă, după modelul individualismului metodologic - producătorii individuali, pentru a-și maximiza profiturile, caută să inoveze, să dezvolte continuu tehnologia; ambele colectivități vor trece prin aceleași faze tehnologice
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
cu care subsistemele își îndeplinesc funcțiile ce le revin reprezintă aspectul-cheie al relației dintre sistem și subsistem. Procesul de autoorganizare a sistemelor sociale, relațiile dintre sistem și subsistemele sale sunt probleme încă puțin studiate în sociologie. • Subsistemele au inițiativă structurală. Pornind de la principiul pluralității structurale, ajungem la ideea că asupra unui subsistem se exercită cerințe funcționale contradictorii, provenite din variatele structuri alternative aflate în concurență. Să luăm ca exemplu științele sociale, un subsistem tot mai important al societății actuale. Într-o
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
baza unei epistemologii realist-naive, drept promotoare automate ale unui determinism obiectiv, ci ca aducând ele însele o contribuție independentă la determinarea proceselor sociale. Limita fundamentală a interacționismului simbolic și, mai ales, a etnometodologiei îmi pare a fi aceea că ele pornesc în mod absolut de la subiect. Subiectul uman, cu mecanismele sale de cunoaștere și de comunicare, nu este privit ca o parte a realității sociale, ci ca generator absolut al acesteia. „De ce”-ul fenomenelor sociale dispare complet în spatele „cum”-ului lor
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
care oferă un răspuns suficient la întrebarea „dece?”. Faptul că această relație este mediată de conștiință prezintă importanță doar în măsura în care dorim să știm „cum” are loc procesul de determinare a comportamentului de către condiții. Când analizează comportamentul politic al burgheziei, Marx pornește de la condițiile social-economice obiective și demonstrează cum îl determină acestea (Marx, 1960). Desigur, acțiunile politice ale burgheziei, instituțiile politice pe care ea le constituie se fundează în mare măsură pe conștiința, ideologia sa politică. Dar aceasta exprimă, la rândul său
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
nici o contribuție la modelarea fenomenelor sociale. Este necesar aici să distingem cu claritate între caracterul activ al conștiinței și contribuția sa determinativă independentă. În explicarea fenomenelor sociale, Marx și Engels afirmau cu claritate în Ideologia germană că trebuie să se pornească de la oamenii reali, cu configurația lor fizică și biologică specifică, cu activitățile lor materiale de producere apropriei vieți. Pe lângă dimensiunea lor biologică, economic-productivă etc, oamenii au și conștiință. Conștiința este un atribut real al oamenilor, care contribuie la modelarea existenței
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
mi se pare crucială pentru orice analiza sociologică. Ce se întâmplă însă cu modelul cauzal? Mai este el de vreo utilitate pentru sociologie? Dincolo de diversitatea punctelor de vedere teoretice care ar putea fi formulate în această privință, este necesar să pornim de la un fapt empiric care nu poate fi ignorat; cele mai multe explicații pe care ni le oferă sociologia sunt de tip cauzal. De aceea, este îndreptățit să ne întrebăm: care este raportul dintre explicația cauzală și explicația sistemică, în variatele forme
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
pe care sociologul o poate aduce este operaționalizarea obiectivelor. Obiectivele neoperaționale, care nu sunt clar și corect definite, rămân slab realizate. Discrepanța dintre intenții și realizări se datorează nu numai lipsei mijloacelor, ci și caracterului vag al obiectivelor. Operaționalizarea obiectivelor, pornind de la diagnoza necesităților colectivității, este de naturăsă ofere sistemelor sociale o imagine mai clară a ceea ce trebuie să facă. Ce înseamnă o muncă interesantă? Ce produse trebuie oferite colectivității, în așa fel încât să se maximizeze satisfacerea necesităților acesteia? Ce
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
bazate integral pe știință”. Adunând cunoștințele acumulate în legătură cu dinamica grupurilor, cu motivația performanței, cu stilul de conducere, el a conceput un model de organizare bazat pe conducerea democrat-participativă (sistemul 4). Elaborarea, unor noi stiluri de conducere reprezintă un alt exemplu. Pornindu-se de la analiza diferitelor stiluri de conducere, de la cunoștințele acumulate în psihologia socială, s-au făcut numeroase încercări de a „proiecta” un stil optim de conducere și de a-l difuza în sistemul industrial. Este cazul „grilei manageriale” a lui
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
orientare spre realitate” și „orientare spre sarcină”, „spre funcție”, într-un proces activ de adaptare. O asemenea definiție a raționalității sistemelor sociale ar putea fi operaționalizată sub forma unui test de raționalitate. Testul de raționalitate propus aici (tabelul 11.1), pornind de la câteva sugestii ale lui Kenneth D. Benne (1961a), include optcaracteristici fundamentale, perechi, fiecare descriind o caracteristică a funcționării raționale, eficiente (coloana din stânga) sau, complementar, odeformare patologică ce conferă comportamentului o orientare irațională, ineficace (coloana din dreapta). Acest test poate oferi
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
dintre următoarele strategii de terapie: terapia sistemului prin terapia indivizilor sau terapia directă a sistemului. Cele două strategii de intervenție au o lungă tradiție. Ele ridică probleme specifice care merită a fi evocate pe scurt. Terapia sistemului prin terapia indivizilor. Pornindu-se de la estimarea că activitatea sistemului este realizată de către indivizii care îl compun, este ușor de presupus că, modificând atitudinile, cunoștințele, capacitățile de cunoaștere și acțiune ale acestora, va rezulta o modificare a sistemului însuși. Și este clar că a
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
universale, o normă standard, sau el este adecvat doar unor științe? Nu cumva sunt posibile discipline științifice, structural diferite de fizică, având ca obiect realitatea umană și caracterizate în primul rând prin faptul că încorporează în mod fundamental dimensiunea temporalității? Pornind de la experiența disciplinelor istorice, filosofii de inspirație neokantiană au pus în mod tranșant o asemenea problemă. Modelul de științificitate al disciplinelor istorice, considerau ei, este diferit de cel al disciplinelor naturii. Orice obiect poate, în principiu, să fie considerat dintr-
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
suficientă. Idealul clasic de știință este modelat de acest tip de știință. El consideră că toate problemele cunoașterii pot fi soluționate cu instrumentele oferite de științele teoretice, inclusiv cunoașterea individului și a istoricului. Orice individ poate fi determinat cu rigurozitate pornind de la un set de legi generale. Este adevărat că un individ ca atare nu reprezintă obiectul propriu al științelor generalului, dar el poate fi analizat în măsura în care este încadrat într-o mulțime de clase generale pe baza proprietăților sale. Definind astfel
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
fiziologia omului etc. - sunt și ele atemporale. Nici ele nu iau în considerație timpul ca o dimensiune importantă a cercetării lor. Motivul este însă cu totul diferit de cel pentru care științele generalului fac abstracție de timp. Științele analizate aici pornesc de la presupoziția că obiectul lor de cercetare are o anumită constanță în timp și deci poate fi cercetat în secțiunea prezentului, făcând abstracție de istoria sa trecută și de dinamica sa posibilă în viitor. Ar fi eronat să considerăm că
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
explicații. În măsura în care găsim și aici prezența unor teorii specifice, cred că ar fi justificat să consideram și științele individualului drept științe teoretice, deși în cadrul lor funcția descriptivă este mult mai importantă. De asemenea, din punct de vedere teoretic, științele individualului pornesc și se sprijină pe teoriile elaborate de științele generalului pentru clasele de obiecte din care fac parte și obiectele individuale. Dacă teoriile claselor de obiecte formulează legi generale, valabile pentru o infinitate de situații particulare posibile, teoriile obiectelor individuale conțin
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]