KorAP: Find »[drukola/base=aminti & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...2357 2358 2359 ...2700 >

67,494 matches

Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363

semn de jelanie. Soarele era sus pe cer. Umbra zidului se proiecta chiar în fața mea. Ea era cea care le va veghea cadavrele până se va topi zăpada de tot. Ba până vor dispărea și cadavrele. Sufletele lor își vor aminti cum se ridicau de-acolo în fiecare dimineață. Atunci nu s-au mai ridicat. Blana lor, pe care începuse să se topească zăpada, sclipea în lumina soarelui. Au început să mă doară ochii. Am coborât din turn, am luat-o

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
la mine, fluturând lumina gălbuie: — Hai, coboară! Totul e în ordine. Am început să cobor scara, cu lanterna în buzunar. Era umedă și alunecoasă și trebuia să fiu foarte atent. Prăpastia mi se părea fără fund. În timp ce coboram, mi-am amintit de perechea din Skyline și de Duran Duran. Ei nu știau nimic despre mine. Habar n-aveau că purtam în buzunar un cuțit mare, că eram tăiat pe burtă, că urma să cobor în beznă. Îmi imaginam, sau poate îmi

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
de perechea din Skyline și de Duran Duran. Ei nu știau nimic despre mine. Habar n-aveau că purtam în buzunar un cuțit mare, că eram tăiat pe burtă, că urma să cobor în beznă. Îmi imaginam, sau poate îmi aminteam, că nu-i interesau decât numărul kilometrilor parcurși, muzica și sexul. Ce să caut eu în viața lor? Mi-ar fi plăcut grozav să nu știu nimic. Măcar o vreme. Să conduc și eu un Skyline, cu o fată lângă

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
sex înainte ca ea să facă duș. Și s-o rog să nu-și scoată brățările. Nici eu nu știu cum ar fi mai bine. Nu contează de fapt. Îmi imaginez că fac dragoste cu ea. Are brățările pe mână. Nu-mi amintesc chipul ei. În cameră e beznă. Îi scot chiloții - nu mai știu dacă sunt mov, albi sau bleu - și nu-i rămân decât brățările. Sclipesc ușor în întuneric și clinchetul lor pe așternut răsună chiar plăcut. În timp ce coboram scara, mi-

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
lanterna și m-a cuprins cu brațele. Mi-a atins buzele cu vârfurile degetelor. Ne-am sărutat. Am strâns-o ușor în brațe. Ciudat comportament pe întunericul acela! Cred că Stendhal a scris undeva despre asemenea îmbrățișări, dar nu-mi aminteam titlul cărții. Mă gândeam s-o caut dacă scăpam cu bine din aventura aceea și dacă nu se sfârșea lumea. Gâtul nu-i mai mirosea a câmp de pepeni galbeni, ci a fată de șaptesprezece ani. De la gât în jos

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
era îmbrăcată cu haina mea. Miros de mâncare, de cafea, de transpirație. Toate se impregnaseră bine. În timp ce-o strângeam în brațe, realizam că oricum nu voi mai avea parte de o asemenea viață. Îmi era greu să-mi amintesc aventuri din acele timpuri apuse. Stăteam îmbrățișați și parcă uitasem de trecerea timpului. Tot ce simțeam era că împărtășeam teama și acesta ni se părea cel mai important lucru în clipa aceea. I-am simțit sânii lipindu-se de pieptul

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
jos! țipă fata. — Adică? Am aprins lanterna și am luminat în jurul meu. Stăteam pe pământ, rezemat de perete. Adormisem fără să vreau. Și pământul, și peretele musteau de umezeală. M-am ridicat încet. Nu știu când am adormit. Nu-mi amintesc să mă fi așezat, și nici să mi se fi făcut somn. — E tactica indivizilor. Asta și urmăresc. Fac totul ca să ne adoarmă aici. — Care indivizi? — Cei care locuiesc aici, în munte. Nu știu dacă sunt zei sau demoni, dar

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
Richard Nixon, cu fața aia sinistră a lui. Toată lumea purta atunci păr lung, încălțăminte murdară, canadiene kaki cu semnul păcii pe spate, asculta rock psihedelic, se credea Peter Fonda. Asta se întâmpla demult tare... în timpul dinozaurilor. Am încercat să-mi amintesc ceva întâmplări de pe vremea aceea, dar n-am reușit. Nici măcar una. M-am străduit să-l văd cu ochii minții pe Peter Fonda conducând nebunește motocicleta. Peste imaginea lui am suprapus melodia Born to Be Wild a formației Steppenwolf. Locul

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
Sunt în stare să-mi petrec ore-n șir astfel. Cât am fost internată, n-am făcut decât să stau în pat și să privesc crengile camforului cât era ziua de lungă. Le am și acum în fața ochilor. Mi le amintesc la fel de clar ca cei care au mania rutelor feroviare. La camforul acela veneau foarte multe păsărele: vrăbii, sfrâncioci, grauri. Și altele cu penajul frumos colorat, dar cărora nici măcar nu le știam numele. Uneori veneau și turturele. Se așezau pe câte

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
drum. Mergeam în urma ei gândindu-mă la camfor, la păsărele, la inima ei. — Ai mei au murit toți în ziua aceea. Păsărelele fuseseră foarte agitate, pentru că nici ele nu mai știau dacă ploua sau nu. Veneau, plecau, veneau, plecau. Îmi amintesc că a fost o zi rece de toamnă și pentru că mergeau caloriferele în spital, geamul se aburea imediat. A trebuit să-l șterg cu prosopul de nenumărate ori. N-aș fi avut voie să cobor din pat, dar voiam să

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
am mai văzut nici o păsărică. Nici nu aveam cum să-mi dau seama dacă mai ploua sau nu. În seara aceea mi-a murit familia. Mi s-a spus mult mai târziu. — Ce-ai simțit când ai aflat? — Nu-mi amintesc exact, dar parcă n-am simțit nimic atunci. Știu doar că n-avea cine să mă țină în brațe în seara aceea ploioasă. De aceea, pentru mine lumea era ca sfârșită. Eram cumplit de tristă. Poți să înțelegi lucrul acesta

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
nu suportă lumina soarelui. — Altceva! Ceva mai modest. Ești cam pretențios! Ceva care să-ți descurce ițele complicate ale sufletului. Adineauri ți-am masat ochii și ți-a priit. Trebuie să existe o metodă și pentru liniștirea sufletului. Nu-ți amintești de ceva care să-ți fi făcut bine în lumea din care ai venit? Ceva care să-ți fi înmuiat inima? Am încercat să scotocesc prin bruma de amintiri rămase, dar n-am găsit absolut nimic. Îmi pare sincer rău

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
care să-ți fi făcut bine în lumea din care ai venit? Ceva care să-ți fi înmuiat inima? Am încercat să scotocesc prin bruma de amintiri rămase, dar n-am găsit absolut nimic. Îmi pare sincer rău. Nu-mi amintesc nimic. Aproape toate amintirile mele s-au topit. — Încearcă. Nu se poate să nu mai fie nici una. Dacă-ți vine ceva în minte, cască gura doar. Hai să ne gândim amândoi! Aș vrea să-ți fiu de folos. Măcar un

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
ca piatra. Începuse să mă doară iar capul. Despărțirea de Umbră mi-a fost fatală. Iarna îmi congelase sufletul. Mi-a pus mâna pe tâmplă. — Stai liniștit acum. O să ne gândim altădată. S-ar putea ca între timp să-ți amintești ceva. O să mai citesc un vis. Ultimul pe ziua de azi. — Ești obosit. Mai bine lasă pe mâine. Nu e cazul să te stresezi prea mult. Visele vechi pot aștepta. Nu pleacă de-aici. Nu, mi-e mai ușor să

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
despre mama ta, am rugat-o. — Ce anume? — Orice. — Ei bine... începu ea, mângâind craniul. Sentimentele mele față de mama erau total diferite de cele pe care le nutream față de alții. A trecut foarte multă vreme de-atunci și nu-mi amintesc exact, dar cu senzația asta am rămas. Nici acum nu-mi pot explica de ce față de tata și de sora mea mai mică simțeam cu totul altceva. — Vezi, tu? Așa stau lucrurile și cu sufletul. Sentimentele nu sunt niciodată egale față de

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
pare normal. Da, știu. Îi mai simți lipsa mamei tale? Nu știu. Învârtea craniul de pe masă în diferite unghiuri și-l privea atentă. — E prea vagă întrebarea? — Probabil. — Atunci, o iau altfel. Ce-i plăcea mai mult mamei tale? Îți amintești cumva? — Da, foarte bine. Soarele, plimbarea, scăldatul vara, animalele. Ne plimbam întotdeauna în zilele călduroase. Lumea de-aici nu se prea plimbă. Ție îți place, nu? — Grozav! Și soarele-mi place. Și scăldatul. Altceva legat de mama ta? — Vorbea de

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
Ție îți place, nu? — Grozav! Și soarele-mi place. Și scăldatul. Altceva legat de mama ta? — Vorbea de multe ori singură când era acasă. Nu știu dacă neapărat îi plăcea, dar eu o auzeam vorbind. — Și ce zicea? — Nu-mi amintesc. Oricum, nu spunea ceea ce spune un om obișnuit care se trezește vorbind singur. Nu prea știu cum să-ți explic, dar pentru mama avea o mare însemnătate tot ce spunea. — Însemnătate? — Da, pentru că lungea sau scurta cuvintele folosind un accent

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
inspirat adânc și m-am gândit câteva clipe la ce-aș putea cânta, dar nu mi-a venit nimic în minte. Nici măcar o melodie. Se pierduseră toate din memorie. Am închis ochii și-am oftat adânc. — Nu pot. Nu-mi amintesc nici un cântec. — Cum să te-ajut să-ți amintești? — Dacă ai avea un magnetofon sau un casetofon... A, nu, cred că-i imposibil să ai așa ceva. Mi-ar fi suficient și un instrument muzical. Aș încerca ceva note și mi-

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
ce-aș putea cânta, dar nu mi-a venit nimic în minte. Nici măcar o melodie. Se pierduseră toate din memorie. Am închis ochii și-am oftat adânc. — Nu pot. Nu-mi amintesc nici un cântec. — Cum să te-ajut să-ți amintești? — Dacă ai avea un magnetofon sau un casetofon... A, nu, cred că-i imposibil să ai așa ceva. Mi-ar fi suficient și un instrument muzical. Aș încerca ceva note și mi-aș aduce eu aminte un cântec. — Cum arată un

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
copaci, biciuindu-mi spatele. Am întors capul și am văzut luna. Se zărea doar pe jumătate, plutind singuratică deasupra turnului cu ceas. Era împrejmuită de nori groși. La lumina palidă a lunii, suprafața apei părea neagră ca smoala. Mi-am amintit de un fular gros de lână pe care-l văzusem într-unul din geamantane. Avea găuri făcute de molii, dar dacă-l înfășuram de câteva ori în jurul gâtului, ținea cu siguranță de cald. Va trebui să-l întreb pe Paznic

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
Apoi pe buze, apoi pe lespede. Era prima oară în viața mea când mă loveam la cap atât de rău. Simțeam că-mi pierd cunoștința, dar ceva mă ținea totuși treaz, legat de durere și de lumea întunericului. Mi-am amintit că făcusem ceva înainte de a mă lovi. A, da, alergasem. Fugisem de ceva. Apoi m-am împiedicat și-am căzut. Nu era cazul să rămân așa, în starea aia de inerție. Mintea mi se întuneca tot mai mult, se rupeau

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
de la brâu în jos. Am închis ochii și am încercat să fac abstracție de durerea de la cap, determinând-o să dispară ca valurile ce se îndepărtează de țărm. Mi-am concentrat toată atenția asupra părții de jos. Eforturile mi-au amintit de situația în care încercam o erecție, dar penisul refuza să reacționeze. Era ca și când voiai să introduci energie în vid. Nu se putea! Am ajuns să mă gândesc la bibliotecara cu părul lung și cu stomacul dilatat. Și la fiascoul

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
spaima provocată de coșmarul că aș putea fi prins de gleznă în orice moment. Îi uram din toată inima pe Întunegri. Nu apa era cea care mă urmărea, ci Întunegri care băgaseră o frică incomensurabilă în sufletul meu. Mi-am amintit de filmul documentar din nou. Vedeam iar barajul arcuit și apa care se prăvălea necontenit. Camera de luat vederi surprinsese toate amănuntele, toate unghiurile, învăluind curentul acela uriaș din toate părțile: față, spate, sus, jos, lateral. Am văzut umbra curbată

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
cel mai important lucru la ora asta. — Așa e. Sunt confuz rău, am zis plecându-mi ochii în pământ și fixând cercul trasat de Umbră. Ai perfectă dreptate. Nici măcar nu sunt capabil să apreciez ce am de făcut. Nu-mi amintesc cine am fost și ce-am făcut pe vremuri. M-am pierdut pe mine însumi și atunci de unde să mai am forță să fac ceva în orașul ăsta care acaparează totul? Simt că, de când a venit iarna, sinele meu s-

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
hardware. Poate fi orice: o scobitoare, o scândură de două sute de metri, chiar ecuatorul... Nu contează. Oamenii mor, conștiința dispare, dar ceea ce a prins logica cu o clipă înainte de asta, rămâne pe vecie și se subdivide. Te rog să-ți amintești de paradoxul săgeții oprite în zbor. Moartea corpului se asimilează zborului săgeții. Țâșnește direct spre creier, în linie dreaptă. Nimeni nu o poate evita. Oamenii mor, trupurile putrezesc. Timpul azvârle săgeata mai departe. Dar, după cum ți-am spus și mai

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]