KorAP: Find »[drukola/base=chef & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...235 236 237 ...289 >

7,208 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/85118_a_85905

De obicei, ei ies noaptea. ― Înțeles, zise Hicks arătând cu capul spre epava VTT-ului. Incendiul e pe sfârșite. Hai să vedem ce se poate recupera. ― Niște fiare, sugeră Burke. ― Poate altceva. Vii? Reprezentantul Companiei se ridică. ― N-am nici un chef să rămân aici. Cum dorești, zise caporalul și se uită la sintet. Bishop, du-te să vezi dacă ne putem instala în centrul de exploatare. Adică, să te asiguri că nu este... periculos. Androidul îi zâmbi. ― Să plec în cercetare

[Corola-publishinghouse/Imaginative/85118_a_85905]
și B instalate și operaționale. Totul pare în regulă. În tunelul ăsta nu va putea veni nimic fără a fi detectat. (Aparatul lui Vasquez șuiera în apropiere.) Blocăm ușa de incendiu. ― Recepționat. Veniți după ce terminați. ― Hei. dar crezi că am chef să putrezesc aici? Hicks zâmbi. Hudson își revenise. Depărtă microfonul de la gură și astupă deschiderea conductei cu panoul metalic pe care-l adusese. Ripley dădu din cap și împinse placa la locul ei, apoi bărbatul luă un aparat ca al

[Corola-publishinghouse/Imaginative/85118_a_85905]
vreun simț de care oameni erau lipsiți? Într-o zi, poate că un cercetător va avea ocazia să disece una dintre aceste monstruozități și să dea un răspuns la această întrebare. Într-o zi, mai târziu. Ea nu avea nici un chef să asiste la autopsie. Vasquez îi înmână lui Gorman aruncătorul său de flăcări și-și luă pușca. Apoi scoase dintr-o sacoșă niște obiecte mici ovoide pe care le strecură în țeava inferioară de la M―4IA. Gorman căscă ochii văzând

[Corola-publishinghouse/Imaginative/85118_a_85905]
lui Hicks. Simțul umorului nu era inclus în programul tuturor sinteților și, printre cei astfel dotați, puțini erau cei care știau să-l folosească așa cum trebuie. Bishop era cu totul special. ― Nu-ți face griji. Niciunul dintre noi nu are chef să întârzie. Vom ajunge la timp. Așteaptă-ne acolo. Terminat. Ocupat cu conversația. Hicks o îmbrânci pe Newt. Uitându-se în față, observă că Ripley se oprise. ― Ce se-ntâmplă? ― Nu prea știu, răspunse femeia cu o voce cu sonoritate

[Corola-publishinghouse/Imaginative/85118_a_85905]
Corola-publishinghouse/Imaginative/85124_a_85911

câte ceva de mâncare. Și, bineînțeles, cineva care să se îngrijească de asta. Întrebare: Cine i-a plătit salariul?." "Ce-ai de gând să faci? Să preiei locuința prin forță?" "Păi" - Pauză. Gosseyn Trei deveni conștient că acum zâmbea mai fără chef - " Îmi este greu să accept că această obiecție vine de la un Gosseyn care nu a ezitat să forțeze sau să păcălească un servitor să-l hrănească pe Yalerta și care a mâncat întotdeauna bine, indiferent unde a mers în univers

[Corola-publishinghouse/Imaginative/85124_a_85911]
Jocurilor. - Dar ce ai de gând să le faci? Tonul era foarte insistent. - Să-i ucizi? - Nu, am să mă descotorosesc de ei așa cum am făcut cu subalternii tăi înarmați, de aici. Tăcere prelungită. În cele din urmă, fără nici un chef zise - Ei, bine, trebuie să admit că poți să manevrezi un echipament de produs dispariții destul de grozav. Apoi curiozitatea învinse: Unde-i o să-i trimiți? - Am eu în minte un loc. Dar cred că ar fi mai bine dacă n-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/85124_a_85911]
o ușă îngustă, obișnuită. Trecură aproape două minute. Apoi ușa îngustă se deschise și în cadrul ei se ivi un bărbat între două vârste. Nici ochii, nici atitudinea individului nu purtau vreun semn că sunt bineveniți. Totuși, după ce citi fără nici un chef autorizația oficială dată de Blayney, se dădu la o parte și arătă cu degetul spre scara slab luminată, roasă, care părea să fi fost cândva de marmură. Și spuse: - E acolo o ușă, mai sus de jumătatea scării, pe care

[Corola-publishinghouse/Imaginative/85124_a_85911]
această descoperire se simți mai bine și se ridică în picioare. - Este evident că nu apreciezi ceea ce ți-am spus că discuțiile pot fi auzite de urechi străine. Așa că, pur și simplu, am să-i raportez președintelui că nu ai chef să auzi comunicatul lui intim și că poate să ți-l transmiți de-acolo. Bine? Gorrold îl însoți până la ușă, o deschise și strigă la secretare lui: - Domnișoară Drees, condu-l pe domnul afară. Pentru ceea ce voia el să facă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/85124_a_85911]
Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255

lui de cărți și neuroni. O păcăleală de zile mari, inimaginabil de eficientă. În dormitor, mă aștepta o femeie de nestăpânit, devotată plăcerilor pe care, cine știe de ce, hotărâse că doar eu i le pot oferi. O călăream ori de câte ori aveam chef, cu-o vulgaritate cinstită și sănătoasă care se revărsa în valuri de spermă, nu de cerneală. Clipele astea simple, pe care scriitorii se pricep cel mai bine să le piardă, tocmai din dorința de-a le păstra pe-o foaie

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
ne-am oprit lângă fosta sifonărie. Zăpada mirosea proaspăt, a carburant. I-am arătat un bloc șubred, mare, urât. Sub el dormea povestea mea, albă și descompusă. N-am zis nimic, am lăsat-o să-și imagineze. Nici n-aveam chef să-mi spună ce simte. Studenții, cărțile, orașul, femeia lângă care mă trezeam în fiecare dimineață. Toate erau pachete de informații, bucăți enorme de realitate înmagazinate sub formă de date în creier. Operam după un principiu deopotrivă socialist și capitalist

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
curenți electrici din organism, amestecul lua foc: focul se propaga la celulele vii, care, la rândul lor, ardeau carnea, uscând-o și îmbătrânind-o. Bătrâna Doamnă, vioaie, în toată splendoarea ei. Era suficient să-ți-o imaginezi, ca să-ți treacă cheful. De imaginație, nu duceam lipsă; alții (ca Andrei sau Cezar) i-ar fi spus simțul realității. Mi se părea că istoriile astea tragice cu trenuri, avioane și vaporașe terciuite sunt povestite de o minte invizibilă, terifiantă, pregătită să pună în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
Orice era posibil: în fond, îl urmărisem și pe bietul Petrișor mergând la vot, atârnat de brațul familiei, bâțâindu-se din tot corpul, ca un robot gata să sară din șuruburi. Oare cum aplicase ștampila pe buletin? Dar cine avea chef să riște? Mesajul suna clar, mi se sugera să fiu cu ochii în patru. Tot ce curgea seara pe ecranul meu îi apărea și-altcuiva. Cel puțin încă o persoană avea acces la informații. Dacă ar fi știut cum stau

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
de la țară, în total vreo 400 000 de fraieri cu cataloage, cotizând sistematic din leafă: un mic procent, care dădea o mare sumă, scoasă din buzunarele oamenilor și intrată-n cele ale băncii. Nimeni nu-i întrebase vreodată dacă au chef să-l cedeze. În fiecare an, pe la sfârșitul lui decembrie, primeai „al 13-lea salariu“, o ciudățenie rămasă de pe vremea lui nea’ Nicu. Suna glorios, ca o recompensă nemeritată, doar pentru profesori. Munceai douășpe luni pe an, dar încasai banii

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
siguranță. Acum chiar arătam penibil: fără haine, cu sexul moale și ud, și-o mână sprijinită de perete, în căutarea echilibrului. Nimic nu-i mai ridicol pe lumea asta decât un bărbat gol în papuci. Verificați și dumneavoastră, dacă aveți chef să vă distrați. „Trebuie să dau un telefon. Cât e ceasul?“ „Zece și-un sfert.“ Maria mă urmărea cu prosopul. Bineînțeles că se abținea cu greu să râdă; cine n-ar fi făcut-o? „Ți-ai spălat papucii?“ „Nu. Nu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
eram profesori, ci administratori de bloc, sudori, zidari, mecanici, tinichigii, fochiști. Lucram fără mănuși, opream apa, spărgeam zidul, cârpeam găurile din țevi cu ziare și ipsos, așa cum învățasem de la părinții noștri. Îmi pierise zâmbetul, nici de ironii nu mai aveam chef. Devenisem supraveghetorul boxelor (frații „Brothers“ sau muncitorii de la depou le spărgeau trimestrial) și diagnosticianul hidroforului (noaptea, ascultam cu urechea lipită de zid regularitatea cu care era pompată apa-n coloane, căutând continuitățile de ritm care anunțau pana). Ceva mă atrăgea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
știu de ce-o numeau așa, că avea doar două benzi și iarna rămâneai înțepenit pe ea, cu mașina scufundată în zăpadă). Mai exista și-un al patrulea, prin Ostrov, dar acolo treceai Dunărea cu bacul și parcă n-aveam chef să văd peștii în noiembrie. Am luat-o pe drumul prin Urziceni; era mai lung, te filau și vreo nouă radare, dar măcar nu rupeai mașina. Maria a adormit imediat. Între Voluntari și Afumați, am mers cu grijă, să nu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
când vine vorba de colege. Recunoaște că te gudurai și tu puțin pe lângă ea...“ „Tot nu mi-ai spus: ce căutăm noi în jurnalul lui Paul?“, am schimbat eu vorba. „N-o întoarce!“, m-a prins Mihnea. „Ce, n-ai chef să bârfești?“ Aveam, cum să nu. Eu îi spuneam altfel, „comentariu“: îmi plăcea să „comentez“. Vrem, nu vrem, ne simțim bine răscolind prin viețile altora, după știri proaspete sau detalii ascunse: la ce se gândea Gheorghidiu? cu cine ieșea Dania

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
o gașcă de rockeri. Deșteptu’ de Cezar se dădea femeie, îi anunța că are ochi migdalați și părul lung, strâns în două codițe. L-au prins unii odată prin Berceni și l-au pisat cu robineții, de i-a trecut chefu’ să mai impersoneze.“ „Hm...“, am spus, „Să impersoneze... Sună amplu. Da’ tot nu-nțeleg care-i problema ta.“ „Uite care-i treaba, Robane, ți-o spun pe șleau. Mie toată povestea asta cu hărțile care dispar, oamenii care nu sunt

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
spatele unora puteai să așezi tava sau să joci șeptică. Când nu dormeau, ursuleții se trezeau din moleșeală și lătrau de sărea tot cartierul la geam; când se-opreau din lătrat, mușcau. Hortensia nu prevăzuse chestia asta. Dacă îți venea cheful să faci detectivistică literară (sau pur și simplu să urci la etaj, la o cunoștință), trebuia să ai picioare zdravene: javrele alergau pe toată lumea pe care n-o știau. Goguță, Pendulă, Antenă, Tapir și Răbdău căpătau brusc forțe nebănuite și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
a catedrei, protejat, puternic. Tăceam. Pe mine nu mă întreba nimeni nimic, iar când mi se cerea să confirm câte-o informație sau un vers, o făceam bucuros, cu un zâmbet complice. La urma-urmei, poate chiar știam, dar n-aveam chef s-o zic. Nu împrumutam niciodată cărți. În rarele situații când scăpam din mână un volum sau o revistă, era de la bibliotecă, se vedea ștampila mare pe prima pagină. Îi împrumutasem odată un roman lui Cezar și mă trezisem cu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-l puneai și pe Arghezi). Repovestite, ultimele două secole abundau în avortoni metaforici, rebuturi oratorice alcătuite din salivă și pagini de istorie cleioase și nemestecate: „titani“, „regi“ (ai poeziei sau prozei), „cântăreți“ (ai naturii, patriei sau dragostei, după caz și chef), „corifei“, „maeștri“, „fruntași“ (aici intrau toți pașoptiștii, avansați, ca-n armată), „coloși“, „deschizători de drumuri“, (un fel de cercetași curajoși; eu le-aș fi spus imprudenți), „campioni“, „sinteze“ (ale genialității poporului), „zugravi“, „poeți nepereche“ (aici, dădeam automat nota 2), „ctitori

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
cu-o armată de juriști care producea pe loc hotărârile judecătorești salvatoare, îl aduceau pe ghinionist înapoi în 24 de ore. Se ofereau interviuri televiziunilor, era arătat animalul ciufulit (mișcare oarecum neinspirată, deoarece, după toată agitația deplasării, victima chiar avea chef să muște acum), se pronunțau cifre din dosare și numere de sentințe. Tot cartierul veghea la respectarea libertății și confortului canin. Drept urmare, Goguță și Bombonica, ajutați și de efectele nedorite ale castrării, au câștigat în scurt timp în volum și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
n-apucam să mă uit la ei. Dacă ar fi aflat Maria, m-ar fi omorât. Prin casă mai țineam și-un teanc de hârtii de la bunicu’ Vitalian, împachetate într-un dosar de piele legat cu șiret. Când ne apuca cheful de iluzii și nostalgii, forfoteam împreună cu Maria printre poze și hârtii fermentate: ne prindea noaptea citind scrisori din armată sau mesaje sărbătorești. Nu știai niciodată ce poate cădea din dosar. Felicitările bunicului Vitalian conțineau un personaj uitat: Moș Crăciun. Zburase

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
toată lumea l-a auzit spunând: „Pe dumnealui îl scutim de-obligația de-a mai respira.“ După care l-a izbit cu un pistol în cap și primarul s-a întins ascultător pe podeaua de lemn, cu fața în jos, fără chef de conversație. Femeile au vrut să țipe, dar degeaba: în curte dăduse buzna deja o camionetă, cu motorul ambalat, și nu te mai auzeai om cu om. Bandiții au încărcat vaccinurile și, după ce și ultima ladă a fost transportată și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
se ridicau corturi dungate cu verde sau roșu, ca în reclamele pentru bere; acolo puteai să cumperi cruciulițe și bijuterii de plastic, învelite în celofan auriu. Studentele se înghesuiau frenetic, înnebunite de plăcere. Am dat să intru în facultate, cu cheful și determinarea celui care vine peste program la locul de muncă, dar m-am împiedicat de-un obiect ascuțit și mi-am pierdut echilibrul. Cariatidele pieptoase ce sprijineau acoperișul au început să se învârtă, umbrele ferestrelor s-au alungit peste

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]