6,191 matches
-
începe în anul 1900 ambalarea în pungi vacuum a cafelei prăjite și râșnite, în detrimentul magazinelor de prăjire și râșnire a cafelei. Prima cafea solubilă este obținută de David Strang în Noua Zeelandă în anul 1890 și doi ani mai târziu de chimistul japonez Satori Kato. În Italia Luigi Bezzera inventează aparatul de espresso în 1901, care este perfecționat de Achilles Gaggia în 1946, obținând astfel primul Cappuccino, denumit după asemănarea culorilor alb-negru cu robele călugărilor din ordinul Capucini. Boabele de cafea prăjite
Cafea () [Corola-website/Science/305776_a_307105]
-
obținută se pare, pentru prima dată în anul 1890 de către David Strang din Noua Zeelandă, cu ajutorul unui proces cu aer uscat. Cafeau a fost comercializată sub marca "Strang". Cafea instant a mai fost obținută și în Japonia în anul 1910, de către chimistul Satori Kato care a prezentat-o la Expoziția Pan-Americană din Buffolo, NY. Firma Nestlé introduce propriul proces modern de producere al cafelei instant în anul 1938. Începând cu anii 50’ cafeaua solubilă a devenit ușor, dar sigur, un produs
Cafea () [Corola-website/Science/305776_a_307105]
-
(n. 23 martie 1907, Călărași - d. 2002) a fost un inginer chimist român, membru de onoare al Academiei Române din 1992, specialist în domeniul prelucrării petrolului și petrochimiei, care și-a desfășurat o parte din vasta activitate la ICERP Ploiești, Departamentul uleiuri lubrifiante. Gheorghe A. Rădulescu a urmat studiile universitare la Strasbourg, în
Gheorghe Aurelian Rădulescu () [Corola-website/Science/305886_a_307215]
-
domeniul prelucrării petrolului și petrochimiei, care și-a desfășurat o parte din vasta activitate la ICERP Ploiești, Departamentul uleiuri lubrifiante. Gheorghe A. Rădulescu a urmat studiile universitare la Strasbourg, în Franța, unde în anul 1929 a obținut diploma de inginer chimist, diplomă recunoscută abia în anul 1938, după întoarcerea în țară. În anul 1931 a obținut diploma de absolvire de la "École nationale supérieure du pétrole et des combustibles liquides" de la Strasbourg și titlul de doctor în științe prin susținerea unei teze
Gheorghe Aurelian Rădulescu () [Corola-website/Science/305886_a_307215]
-
din grupa platinei, de culoare alb-argintie și cu o duritate ridicată. El se găsește în minereurile de platină și se folosește ca element de aliere în aliajele de platină și drept catalizator. l a fost descoperit în anul 1803 de către chimistul britanic William Hyde Wollaston, în minereu de platină provenit din Columbia, la scurtă vreme după ce descoperise și paladiul. Pentru aceasta, el a dizolvat minereul în aqua regia, neutralizând acidul cu hidroxid de sodiu, NaOH. Apoi a precipitat platina prin adăugarea
Rodiu () [Corola-website/Science/305262_a_306591]
-
oțelului inoxidabil. Unele aliaje de yterbiu au fost folosite chiar și în stomatologie. De asemenea, se mai utilizează sub formă de ioni în active laser media. Prețul este de $875 (Dolari S.U.A.) pentru 1 kg. Yterbiul a fost descoperit de către chimistul elvețian Jean Charles Galissard de Marignac în anul 1878. Marignac a găsit un component nou în pământul cunoscut atunci sub denumirea de erbia și astfel l-a denumit ytterbia (mai apoi Ytterby]], orașul elvețian unde chimistul a descoperit noul component
Yterbiu () [Corola-website/Science/305267_a_306596]
-
a fost descoperit de către chimistul elvețian Jean Charles Galissard de Marignac în anul 1878. Marignac a găsit un component nou în pământul cunoscut atunci sub denumirea de erbia și astfel l-a denumit ytterbia (mai apoi Ytterby]], orașul elvețian unde chimistul a descoperit noul component al pământului erbia). El a bănuit că ytterbia era un compus al noului element pe care l-a denumit ytterbium. În 1907, chimistul francez Georges Urbain, a separat în două componentele yterbiului lui Marignac, neoytterbia și
Yterbiu () [Corola-website/Science/305267_a_306596]
-
erbia și astfel l-a denumit ytterbia (mai apoi Ytterby]], orașul elvețian unde chimistul a descoperit noul component al pământului erbia). El a bănuit că ytterbia era un compus al noului element pe care l-a denumit ytterbium. În 1907, chimistul francez Georges Urbain, a separat în două componentele yterbiului lui Marignac, neoytterbia și lutețiul. Neoytterbia va deveni cunoscută mai târziu ca yterbiu iar lutețiul va deveni lutețium. Proprietățile chimice și fizice ale yterbiului nu au putut fi determinate înainte de 1953
Yterbiu () [Corola-website/Science/305267_a_306596]
-
jur de 20-30 g există la orice moment dat în scoarță terestră; ceilalți izotopi (cu exceptia franciului-221) sunt pur sintetici. Cea mai mare cantitate produsă vreodată în laborator a fost o grupare de pește 300.000 de atomi. Încă din 1870, chimiștii credeau că ar trebui să fie un alt metal alcalin după cesiu, cu numarul atomic 87. Atunci i-a fost pus numele provizoriu „eka-cesiu”. Cercetătorii au încercat să găsească și izoleze elementul, cel puțin patru descoperiri false fiind anunțate înainte
Franciu () [Corola-website/Science/305263_a_306592]
-
alt metal alcalin după cesiu, cu numarul atomic 87. Atunci i-a fost pus numele provizoriu „eka-cesiu”. Cercetătorii au încercat să găsească și izoleze elementul, cel puțin patru descoperiri false fiind anunțate înainte ca franciul în sine să fie descoperit. Chimistul rus D. K. Dobroserdov a fost primul om de știință care a pretins a fi găsit eka-cesiul, sau franciul. În 1925, el a observat semne de radioactivitate slabe într-o monstra de potasiu, alt metal alcalin, concluzând incorect că eka-cesiul
Franciu () [Corola-website/Science/305263_a_306592]
-
în care el numea noul element "russiu", după țara sa natală. La scurt timp după, Dobroserdov a început să se axeze pe carieră să didactica la Institutul Politehnic din Odessa, fără a continua cercetările asupra elementului. Un an mai tarziu, chimiștii englezi Gerald J. F. Druce și Frederick H. Loring au analizat fotografii făcute cu raze X a sulfatului de mangan (ÎI). Ei au observat niște linii spectrale pe care le presupuneau a fi ale eka-cesiului. Și-au anunțat descoperirea elementului
Franciu () [Corola-website/Science/305263_a_306592]
-
de producere a acestuia". Descoperitorii americiului au ales un mijloc neconvențional de anunțare a reușitei lor: în timpul unui spectacol de radio american pentru copii, numit Quiz Kids, emis la data de 11 noiembrie 1945. Omul de stiință invitat era un chimist de 33 de ani, pe nume Glenn T. Seaborg, care lucrase la un program atomic strict secret de a produce două noi elemente chimice, curiumul și americiul. Americiul a ieșit la iveală ca o parte a proiectului Alianței de dezvoltare
Americiu () [Corola-website/Science/305271_a_306600]
-
în care a început și pregătirea sa autodidactă. A lucrat pentru o perioadă la o bibliotecă comunală, a fost profesor suplinitor de matematică, fizică și chimie la clasele V-VIII ale școlii din Rus, apoi a fost angajat ca laborant chimist la Uzina UUMR din orașul Baia Mare. De fiecare dată a fost dat afară din serviciile unde a lucrat, pentru că provenea dintr-o familie de chiaburi. Ioan Șișeștean studiază teologia în mod clandestin și este hirotonit în secret ca preot greco-catolic
Ioan Șișeștean () [Corola-website/Science/305274_a_306603]
-
1992 a fost ales consilier în primul Consiliu local al municipiului Craiova. În legislatura 1992-1996 a fost senator în Parlamentul României unde, începând cu toamna anului 1993, a îndeplinit funcția de vicepreședinte al Comisiei de privatizare a Senatului. "Viața Șantierului", "Chimistul", "Înainte", "Ramuri", "Mozaicul", "Revista de protecție a muncii", "Viața medicală", "Curierul Filatelic", "Pădurea noastră", "Parlamentul", "Filatelia", "Rațiunea" (din 2001 - director de imagine), Studioul de Radio Oltenia Craiova, "Mesagerul Olteniei" (din 2009 - secretar general de redacție). Este prezent cu activitate de peste
Andrei Potcoavă () [Corola-website/Science/305326_a_306655]
-
găsește în natură (izotopul său cel mai stabil Th, care are un timp de înjumătățire de peste 14 milioane de ani). A fost descoperit de minerologul norvegian Morten Thrane Esmark (1801 - 1882) în 1828, în Norvegia, lângă Brevig și identificat de chimistul suedez Jöns Jacob Berzelius. Numele de thoriu este o referință la Thor, zeul războiului în mitologia scandinavă. l este considerat a fi combustibilul nuclear al viitorului. Canada, China, Germania, India, Olanda, Regatul Unit și S.U.A au făcut numeroase
Thoriu () [Corola-website/Science/305369_a_306698]
-
nouă molecule de apă înglobate în molecula lor. (se spune despre ei că sunt nonahidrați). l a fost descoperit în mod independent în anul 1907 de către omul de știință francez Georges Urbain, mineralogul austriac Baron Carl Auer von Welsbach și chimistul american Charles James. Toți aceștia au descoperit lutețiul ca o impuritate în yterbină, care se credea că ar fi compusă numai din yterbiu. A urmat o dispută privind prioritatea descoperirii, Urbain și von Welsbach acuzându-se reciproc de influențarea celuilalt
Lutețiu () [Corola-website/Science/305367_a_306696]
-
than half-lives of the ground states of all radioactive lutetium isotopes, except only for lutetium-173, 174, and 176. Lutețiul, nume derivat din denumriea latină a cetății "Lutetia", ce a precedat Parisul, a fost descoperit în mod independent în 1907 de către chimistul francez Georges Urbain, geologul autriac Baron Carl Auer von Welsbach și chmistul american Charles James. Au descoperit elementul ca fiind o impuritate în mineralul ytterbia, despre care chimistul elvețian Jean Charles Galissard de Marignac credea că nu conține decât yterbiu
Lutețiu () [Corola-website/Science/305367_a_306696]
-
a precedat Parisul, a fost descoperit în mod independent în 1907 de către chimistul francez Georges Urbain, geologul autriac Baron Carl Auer von Welsbach și chmistul american Charles James. Au descoperit elementul ca fiind o impuritate în mineralul ytterbia, despre care chimistul elvețian Jean Charles Galissard de Marignac credea că nu conține decât yterbiu. Oamenii de știință implicați au propus diferite nume pentru acest element: Urbain a ales "neoyterbiu" și "luteciu", în timp ce Welsbach a ales "aldebaraniu" și "cassiopeiu". Ambii oameni de știință
Lutețiu () [Corola-website/Science/305367_a_306696]
-
numele acordat de acesta, bazând această decizie pe faptul că separarea lutețiului de yterbiul lui Marignac a fost descrisă mai întâi de către Urbain; După ce numele alese de Urbain au fost recunoscute, neoyterbiul a revenit la yterbiu. Până prin anii 1950, unii chimiști germani numeau lutețiul cu denumirea lui von Welsbach, "cassiopeiu"; în 1949, ortografierea elementului 71 s-a schimbat din luteciu în denumirea actuală, lutețiu. Însă, eșantioanele de lutețiu ale lui Welsbach din 1907 erau pure, în timp ce eșantioanele din același an ale
Lutețiu () [Corola-website/Science/305367_a_306696]
-
de electrozi, electroliți, filtre electronice, lasere, supraconductori, aparatură medicală și în urmărirea diverselor materiale pentru a le spori proprietățile. Ytriul nu are niciun rol biologic, expunerea la compușii acestuia putând însă cauza cancer pulmonar la oameni. În 1787, locotenentul și chimistul Carl Axel Arrhenius se aflase în vecinătatea satului Ytterby, aflat la 5 km față de Stockholm, unde descoperise în interiorul unei mine de fluorină un mineral greu, negru (asemănător cărbunelui) și pe care îl va denumit ytterbit. Acesta analizase mineralul, a presupus
Ytriu () [Corola-website/Science/305370_a_306699]
-
în interiorul unei mine de fluorină un mineral greu, negru (asemănător cărbunelui) și pe care îl va denumit ytterbit. Acesta analizase mineralul, a presupus ca este constituit din tungsten datorită densității sale, publicând rezultatele în 1788 și trimițând mostre la diverși chimiști pentru analize ulterioare. În același an, mineralogul suedez Bengt Reinhold Geijer analizase mostra lui Arrhenius, speculând de asemenea că mostra ar putea conține tungsten. În 1789 sau 1794 (ambele date sunt menționate), chimistul și mineralogul finlandez Johan Gadolin analizase mostra
Ytriu () [Corola-website/Science/305370_a_306699]
-
în 1788 și trimițând mostre la diverși chimiști pentru analize ulterioare. În același an, mineralogul suedez Bengt Reinhold Geijer analizase mostra lui Arrhenius, speculând de asemenea că mostra ar putea conține tungsten. În 1789 sau 1794 (ambele date sunt menționate), chimistul și mineralogul finlandez Johan Gadolin analizase mostra de pământ negru și descoperise că este constituită din 23% dioxid de siliciu, 4.5% oxid de beriliu, 16.5% oxid de fier și aproximativ 55.5% de oxid pe care îl va
Ytriu () [Corola-website/Science/305370_a_306699]
-
samariu SmO, monocalcogenii de samariu SmS, SmSe și SmTe, precum și iodura de samariu (II). Cel din urmă este un agent reducător în sinteza chimică. l nu are niciun rol biologic semnificativ, fiind doar puțin toxic. Samariul a fost descoperit de către chimistul francez Paul Emile Lecoq de Boisbaudran în 1879 și denumit după mineralul samarskit, din care a fost izolat. Mineralul în sine a fost numit mai devreme după un rus, colonelul Vasili Samarsky-Bykhovets, care a devenit astfel prima persoană a cărui
Samariu () [Corola-website/Science/305368_a_306697]
-
cataliza reacțiilor chimice, datarea radioactivă și laserele cu raze X. Descoperirea samariului și a altor elemente chimice a fost anunțată de unii savanți în cea de-a doua jumătate a secolului al IX-lea; totuși, cele mai multe surse îi dau prioritate chimistului francez Paul Émile Lecoq de Boisbaudran. Boisbaudran a izolat oxidul și/sau hidroxidul de samariu în Paris în 1879 din mineralul numit samarskit ((Y,Ce,U,Fe)(Nb,Ta,Ti)O) și a identificat un nou element în acesta cu ajutorul
Samariu () [Corola-website/Science/305368_a_306697]
-
de Boisbaudran. Boisbaudran a izolat oxidul și/sau hidroxidul de samariu în Paris în 1879 din mineralul numit samarskit ((Y,Ce,U,Fe)(Nb,Ta,Ti)O) și a identificat un nou element în acesta cu ajutorul liniilor de absorbție optică. Chimistul elvețian Marc Delafontaine a anunțat descoperirea unui nou element, "decipiu" (din latinescul "decipiens" ce înseamnă "înșelător, inducător în eroare") în 1878, dar mai târziu, între 1880 și 1881 a demonstrat că așa-zisul nou element era un amestec de elemente
Samariu () [Corola-website/Science/305368_a_306697]