6,450 matches
-
problema dintr-un unghi diferit, considerând că UNCED a fost un eșec pentru mișcarea în favoarea mediului, deoarece a marcat apoteoza cooptării ambientalismului de către elitele conducătoare (1994; vezi și Doran 1993; Hildyard 1993; Sachs 1993a). Preocuparea acestor autori este așadar să revendice un set de convingeri despre natura crizei ecologice, care să accentueze faptul că sunt necesare schimbări sociale și politice radicale pentru a rezolva aceste probleme. Analiza relevă că nu este posibilă o simplă adaptare a instituțiilor sociale existente pentru a
by Scott Burchill, Richard Devetak, Jacqui True [Corola-publishinghouse/Science/1081_a_2589]
-
adevăr, ni se Întâmplă destul de rar, atunci când ne trece o carte prin mâini, să o citim de la primul la ultimul rând, presupunând totuși că această practică e posibilă. În cea mai mare parte a timpului facem cu cărțile ceea ce Valéry revendică să facă cu Proust: le răsfoim. Noțiunea de răsfoire poate fi Înțeleasă În cel puțin două feluri. În primul caz, răsfoirea e lineară. Cititorul ia textul de la capăt, apoi Începe să sară rânduri sau pagini și se Îndreaptă către final
[Corola-publishinghouse/Science/2314_a_3639]
-
și chiar, ca În situația lui Lucien, calitatea textului. Într-un fel, universul descris de Balzac este inversul celui din Lodge. În vreme ce acela al profesorului universitar este marcat de tabu-ul nonlecturii - până acolo Încât cel care Îndrăznește să-l revendice este exclus din spațiul cultural -, la Balzac, generală este Încălcarea iar ea devine chiar regulă, un soi de tabu sfârșind prin a domina lectura, văzută ca umilitoare. Încălcarea este aici de două feluri. Pe de o parte, este admis și
[Corola-publishinghouse/Science/2314_a_3639]
-
epistemică concomitentă cu biologia, istoria, hermeneutica și economia (Înlocuind Literele, istoria naturală, teologia și, respectiv, știința bogățiilor). În toate cazurile, ceea ce contează ca explicație a declinului instituției literare este supralicitarea literaturii după modelul supralicitării umaniste a „omului”. Literatura și-a revendicat o transcendență pe care nu și-a putut-o asuma, la fel ca „omul” revoluțiilor sau, În alt fel, ca supraomul nietzshceean, care nu și-a putut asuma un orizont ontologic lipsit de transcendență (aici se mai lucrează Încă). În
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
număr a costat doar 50 de franci (mai puțin de 9 euro), așa Încît primul a fost imediat epuizat. Nu l-am văzut niciodată. Numărul 2 antologhează 49 de texte. Texte? Da, le putem numi texte atîta vreme cît se revendică de la Text - coală de hîrtie Însemnată cu litere, cifre și imagini dintre care primele sînt dominante. SÎnt părți ale Lui, instanțieri ale Marelui Text. Nimeni nu „povestește” aici de plăcere, toate textele se scriu Împotrivă, Împotriva semnificațiilor dare, a genurilor
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
și financiare. și, nu În ultimul rînd, prestigiul oportunității Întrebărilor pe care le pune și a modului cum acestea sînt puse. Nu Întîmplător, de vreo două decenii Încoace, au apărut și În spațiul francez vedete ale teoriei modernității care se revendică de la gîndirea anglo-saxonă. Două nume notorii ale lumii științifice franceze, Vincent Descombes și Jacques Bouveresse, primul de la EHESS, ultimul profesor la Collège de France, sînt deschizători de drum În privința pătrunderii gîndirii anglo-saxone pe piața franceză; Antoine Compagnon, profesor la Soorbona
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
dincolo de modern, face cale-ntoarsă, manifestă o voință de a termina cu excesele modernului.” și-i situează momentul de apariție În literatura franceză În anii 1980. Ori, pentru Lyotard, postmodernitatea este tocmai excesul unei modernități debordante (care, adică, Într-o formulare revendicată de la estetica lui Kant, debordează conceptul). Postmodern este, deci, În ambele variante franceze citate, un anamnesis al modernului: fie că se Întoarce de dincolo de modern, din exces, spre sine (Brunel), fie că apare ca o tumoră a aceluiași organism deja
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
să moară odată, Îi spunem victimei care refuză să-și dea sufletul, Încruntîndu-ne la călău. Colac peste pupăză, nici unul dintre intelectualii stîngiști, mai vechi sau mai noi (mai vechi erau mai mulți, mai noi foarte puțini), nu Îndrăznește să se revendice public, măcar cît negru sub unghie, de la Marx. Tocmai acum ar trebui ei să-și dreagă vocile și să-și umple stilourile pentru lupte care - vai! - se Încăpățînează să nu Înceapă. În Franța, Însă, lucrurile nu stau pe loc. Punerea
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
În acest punct mi se pare că stîngiștii (o parte liberali, o parte francofoni, ei nu se Întîlnesc foarte des, de altfel) și reacționarii noștri de șarm ar trebui să-și recunoască, pînă la urmă, complementaritatea. Pentru că, În fond, ei revendică două lucruri distincte. Primii sînt (ar trebui să fie) niște esteți ai moralei, În calitate de poeți - sau metafizicieni - ai politicii. Ceilalți sînt (ar trebui să fie) niște pragmatiști pentru care dreptatea nu se traduce neapărat prin sufragiul public și nu rezistă
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
sau, bildungsromane desemnate uneori ca “autoficțiune”, după Doubrovski): Jean Rouaud, Annie Ernaux, Serge Doubrovsky, Claude Simon (În ordine cronologică descrescătoare). Consubstanțial biografismului, autoficțiunea “memoriei personale” i-ar avea ca exponenți pe Marguerite Duras, Nathalie Sarraute, Louis-René des Forêts: Ei se revendică, probabil, de la Proust sau Virginia Woolf, pretîndu-se ca nimeni alții la un demers fenomenologic de analiză a literaturii. Dar În fața valului confesiv hard al ultimilor ani, selecția nu stă În picioare. Nici Doubrovski n-are ce căuta alături de Annie Ernaux
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
pentru a le dovedi inanitatea, fragmente de discurs sociologic conformist și sterp. Nu e departe aici de critica intelectualului recent făcută de Patapievici, numai că limbajul houellebecqian are alt rang și altă țintă. Altminteri, e interesant cum cei doi se revendică de la extremități opuse ale eșichierului gîndirii politice. Depozitară a celor mai scabroase imagini, mintea (dar am spune mai degrabă sufletul) protagonistului, apoi trupul său (În)dopat și psihicul său amorțit de somnifere trăiesc viața ca pe o stare iremisibilă de
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
ei. Este desigur corect să plasăm autoficțiune În contextul modernității, al morții lui Dumnezeu corelativă resurgenței și insurgenței subiectului uman În discursul unei ontologii a finitudinii. Este Însă și mai corect să vedem În autoficțiune o practică literară care-și revendică identitatea tocmai din momentul În care literatura a renunțat la ultimele iluzii ideologice - cu iz sau fără iz sacru - pe care le mai nutrea În secolul trecut. De ce termenul apare, În Franța, cu doar trei ani Înaintea morții lui Sartre
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
care-i confirmă abilitățile intelectuale - a făcut foarte multă vreme parte dintr-o castă dotată cu un obiect de cult și cu un instrument cultic: eul și oglinda. Oglinda este așadar semnificantul suprem al literaturii Înalte franceze, aceea care Își revendică titlurile de noblețe din poezia modernă și/sau suprarealism și se produce ca neîntrerupt act narcisic - Proust, Céline, apoi noii romancieri și oulipienii, iar alături, marii marginali, de la Julien Gracq la Pascal Quignard. În oglindă este chemat cititorul să admire
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
scenă care pe de o parte atrage atenția asupra literaturii ca practică - față de literatura-operă - iar pe de alta dă de gîndit asupra sensului adevărului ficțional. Astfel putem interpreta dimensiunea postmodernă a acestui roman, și a literaturii garretiene care și-o revendică În cazul romanului Descompunerea. Raza de acțiune intertextuală a titlului nu se oprește aici. Sphinx-ul repune pregnant pe tapet problema identității subiectului modern, confruntat cu o represivă istorie a sexualității sinonimă cu un repertoriu al excluziunilor de tot felul. Desigur
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
care „spune povestea”, sau semnificantul eu din jocul mărcilor de gen, adică un semn care face ca jocul să poată fi jucat? În cel de-al doilea caz, autoreflexivitatea nu se orientează spre eu-naratorul, ci spre eu-literatura de la care se revendică „povestea”. Anvergura contextului - „bătrîna Europă” - ne Îndreptățește să credem că o astfel de interpretare nu e eronată. Anne Garréta vorbește În numele literaturii care, ea, nu mai poate vorbi de una singură, căreia nu i se mai aude vocea decît, tocmai
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
pentru ca speranța unei receptări asemănătoare să nu fie zadarnică. În cazul scriitoarelor, tradiția devine o chestiune secundară, pentru că aparține celorlalți, este un obiect străin, construit de-a lungul unei Istorii pe care ele În nici un caz nu și-o poate revendica. De-aceea, mai puțin atente la limbaj ca normă, scriitoarele franceze sînt preocupate, În ton cu epoca, de limbaj ca expresie a unei energii vitale destituite de metafizică. Miza cade pe o autenticitate imediată a trăirii și a experienței trupului
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
de după devastatorul Război mondial secund, momentul ales de un grup de scriitori și critici pentru uciderea unei literaturi care nu putuse Împiedica dezastrul istoric - pentru că literaturii i s-au cerut foarte multe de-a lungul modernității, iar ea și-a revendicat responsabilități cu totul inimaginabile odinioară. Perioada Înghețului literaturii vechi corespunde producției unei literaturi revoluționare care adoptă față de om o atitudine de o extremă circumspecție. Este o literatură În discuția căreia nu explicația intelectuală mă interesează - revoluția produsă În științele umane
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
și memorie: un trup al memoriei Își arată carnea albă, neagră sau roșie În poze adumbrite, ori o memorie a trupului urgentă pînă la glossolalie stoarce În cascade materia unor volume scurte și penetrante. Literatura franceză de azi care se revendică de la Noul Roman nu mai mobilizează conștiința politică sau etică, se ferește de cuvinte mari, ea se mulțumește, În marea majoritate, să facă aluzii la societate. Ea vine să sondeze mai ales conștiințe individuale ale indivizilor pe care societatea occidentală
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
Dar circumspecția cu care fuseseră scrise, violența cu care aruncaseră În aer miturile „literaturii burgheze”, aerul de familie ai cărui curenți au fost neobosit intensificați de critică, au făcut din ele o stație obligatorie pentru aproape orice scriitor care Își revendica proiectul de la vîrsta modernă a umanității. Astfel, deși atmosfera a Început la un moment dat să se Încălzească, memoria micii glaciațiuni nu s-a pierdut. Societatea franceză se Încălzește brusc În 1968, dar mai puțin decît s-ar părea, atîta
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
volumului de nuvele Les Semaines de Suzanne, un volum colectiv scris În SUA la invitația unui fost membru OULIPO) multă literatură străină, În calitatea avută de profesor de spaniolă, În Africa (Nigeria, Algeria), Orientul Mijlociu (Oman), America Latină (Cuba, Uruguay). Dar se revendică, alături de alți colegi de editură, de la avangardele OULIPO sau Noul Roman, renunțînd, desigur, la dimensiunea politică a producților acestora. Bursier și funcționar În Franța sau Statele Unite, astăzi Deville este directorul literar al revistei MEET care publică anual literatură străină din
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
le evite. Cuvintele dramaturgilor sunt supravegheate încă înainte de a răsuna pe scenă. Nici o societate totalitară nu s-a privat de un asemenea exercițiu, care se realizează, în mod simptomatic, pe baza acelorași interdicții, oricare ar fi ideologia de la care se revendică puterea. Toate dictaturile detestă aceleași abateri față de normele în vigoare, față de ordinea instituită, față de conduita morală oficial admisă. Politicul și eticul vor fi supuse în egală măsură vigilenței supravegherii. Nu există nici o deosebire între interdicțiile practicate de către culturnicii partidelor comuniste
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
și înseninare tot ce amintirea a putut păstra, pe de altă parte, trăirile omului matur, ale poetului trecut prin cultură, care redescoperă teme cunoscute într-o anumită epocă și pe care le privește detașat, dar și cu un anume romantism revendicat de locul în care s-a născut și format. Structura volumului ne trimite la "Amintirile" lui Ion Creangă și la "Desculț" al lui Zaharia Stancu. Celula familiei, cu tot soiul de rubedenii, copleșită de implicațiile sărăciei, ale despărțirilor, ale morților
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
pentru primii, și un altfel pentru ceilalți). * Există "locuri" ale gândirii în care oamenii se întâlnesc bucuroși, ele dând poate unul din sensurile tari ale cuvântului noi; religia constituie un bun exemplu în acest sens. Avem însă și gânduri ce revendică singurătatea, conturate între o orientare elitistă ce vizează un sens restrâns al lui noi și o dorință de izolare. A petrece are două sensuri tari; ambele indică însă o pierdere: de timp sau de sine. * În dorința sa de a
„Citeşte-mă pe mine!”. Jurnal de idei by Viorel Rotilă [Corola-publishinghouse/Science/914_a_2422]
-
cu judecarea modernității. Comunismul, ca și fascismul, este rezultatul încrederii în puterea rațiunii umane, mesianismul preluând tonuri și accente iluministe. Ambele totalitarisme sunt doar câteva din exemplele de bine cu de-a sila pe care omul iluminat le face semenului. Revendicăm întotdeauna nevoia unei judecăți drepte uitând să chestionăm îndreptățirea oricărei judecăți. * Justiția a căpătat un chip la noi. Amintiți-vă de Mona Pivniceru! Aspirația ei (a justiției) este a fi o putere în stat (deci o altă aspirantă la putere
„Citeşte-mă pe mine!”. Jurnal de idei by Viorel Rotilă [Corola-publishinghouse/Science/914_a_2422]
-
Sartre are un dram de dreptate: orice carte are în același timp și un efect de vindecare a autorului. Excepție face situația în care ea nu este decât o parte a unui delir susținut. * Odată cu Descartes orice lucrare ce nu revendică o metodă de abordare cade în afara științei. Există chiar o modă a metodei în științe, în special în cele socio-umane. Idealul omului de știință contemporan: să descopere o nouă metodă. * Pentru o astfel de scriere metoda este omul. * Marea răsturnare
„Citeşte-mă pe mine!”. Jurnal de idei by Viorel Rotilă [Corola-publishinghouse/Science/914_a_2422]