65,481 matches
-
mă Încurcam ori de câte ori Încercam să aflu mai multe despre ea. Când Îi spuneam mereu că ne vom căsători În ultimele zile ale anului 1917, imediat după ce vom termina școala, ea Îmi spunea calm că sunt un prost. Mi-o imaginam acasă, dar foarte vag. Prenumele și numele mamei ei (era tot ce știam despre această femeie) trimiteau la clasa negustorilor sau a clerului. Tatăl ei, care, din câte am Înțeles, nu prea se interesa de familia lui, era administratorul unei mari
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
pădure, unde o Întâlnisem și o creasem cu patimă, În visurile mele cu ochii deschiși. Într-un anumit crâng de pini, totul s-a petrecut firesc, acolo am sfâșiat țesătura imaginației și am gustat realitatea. Întrucât unchiul meu lipsea de acasă În acel an, am putut rătăci În voie și prin parcul lui imens, des, bisecular, cu lespezi clasice de piatră Înverzită pe aleea principală și cu potecile de labirint ce porneau În raze de la fântâna centrală. Ne plimbam „legănându-ne
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
centrală. Ne plimbam „legănându-ne mâinile“, cum era obiceiul la țară. Am cules pentru ea dalii de pe marginile aleii cu pietriș pentru trăsuri, privit cu bunăvoință de la distanță de bătrânul Priapostolski. Nu ne simțeam În aceeași siguranță când o conduceam acasă, până aproape de casă sau măcar până la podul din sat. Îmi amintesc grosolanele graffiti care au unit prenumele noastre cu ciudate diminutive, pe o anumită poartă albă și, puțin mai Încolo, acea mâzgălitură făcută parcă de idiotul satului, maxima „Prudența este
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
se aflau dincolo de limitele cutezanței noastre și măreața epocă a amorurilor consumate În parcuri era Încă departe. Tăinuirea, atât de plăcută la țară, devenea acum o povară și totuși nici unul din noi nu putea accepta ideea unor Întâlniri cu martori acasă la ea sau la mine. Drept urmare, am fost siliți să hoinărim mult prin oraș (ea, În blănița ei gri, eu cu ghetre albe și guler de caracul și cu un box În buzunarul căptușit cu catifea) și această permanentă căutare
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
oraș. Dar curând după Moscova, s-a terminat cu tot confortul. În mai multe puncte ale Înaintării noastre plicticos de lente, trenul, inclusiv vagoanele de dormit, a fost invadat de soldați mai mult sau mai puțin bolșevizați care se Întorceau acasă de pe front (li se spunea „dezertori“ sau „eroi roșii“, În funcție de vederile politice ale persoanei respective). Fratele meu și cu mine ne amuzam Încuindu-ne În compartiment și dejucând astfel orice tentativă de a fi deranjați. Mai mulți soldați care călătoreau
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
petrecuți la Cambridge - repet: nici măcar o dată, n-am vizitat Biblioteca Universitară, nici măcar nu m-am ostenit să aflu unde e (acum știu unde este noul ei loc) sau să aflu dacă există o bibliotecă a colegiului care Împrumută cărți pentru acasă. Chiuleam de la cursuri. Fugeam la Londra sau În alte părți. Întrețineam mai multe legături amoroase simultan. Am avut niște discuții Îngrozitoare cu domnul Harrison. Am tradus În rusă douăzeci de poezii de Rupert Brooke, Alice În Țara Minunilor și Colas
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
intelectual, decât termenul de „intelectuali“, așa cum este el folosit În America) nu aveau nici timp și nici motive să-și facă legături În afara cercului lor. Astăzi, Într-o lume nouă și Îndrăgită, În care am Învățat să mă simt ca acasă, cu aceeași ușurință cu care am Încetat să pun bara la cifra 7, extrovertiții și cosmopoliții În fața cărora se Întâmplă să menționez aceste chestiuni din trecut, Își Închipuie că glumesc sau mă acuză dimpotrivă de snobism, când eu susțin că
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
În atitudinea lor față de literatură; pentru ei, pe primul loc era mântuirea sufletului, apoi urma tămâierea reciprocă și pe ultimul loc era arta. Privirea retrospectivă de azi consemnează surprinzătorul fapt că acești beletriști liberi din străinătate maimuțăreau gândirea Încătușată de acasă, decretând că este mai important să fii reprezentantul unui grup sau al unei epoci decât să fii scriitor individual. Vladislav Hodașievici se plângea În anii douăzeci și treizeci că tinerii poeți ai emigrației Împrumutaseră de la el meșteșugul, dar se conformau
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
avioane, grămezile de jucării din debaraua plină cu boarfe. Ne vom Întoarce și mai mult Înapoi, Într-o dimineață de mai a anului 1934, și vom schița În legătură cu acest punct fix diagrama unui sector al Berlinului. Iată-mă Întorcându-mă acasă la ora cinci dimineața, de la maternitatea de lângă Bayerischer Platz, unde te dusesem cu două ore În urmă. Flori de primăvară Împodobeau portretele lui Hindenburg și Hitler În vitrina unui magazin care vindea rame și fotografii colorate. Grupuri stângiste de vrăbii
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
Tăutu, tânărul "Mare logofăt" fost grămătic al cancelariei domnești, școlit prin Lehia, la care inteligența ține locul spadei nu chiar atât de ascuțită ca peana de gâscă. Ne-au fost și norocul, și soarta prielnice, recunoaște Ștefan. Și-apoi, eram acasă, aveam cu noi tovarăși și codrul, și Dunărea, și Carpații, și Cerul, și pe Iisus Mântuitorul ce ne-a ascultat ruga... Da! Da! A fost o minune dumnezeiască! se repede Preafericitul Mitropolit Teoctist, un bătrân alb, blajin ca un bunic
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
Eram magistru la Academia Platon din Veneția, când dogele Vendramino m-a trimis cu un mesaj al "Ligii antiotomane" în Moldova. "Veni, vidi..." Și-am rămas. În umbra Marelui Ștefan, mi-am găsit limanul. Nicăieri nu m-am simțit mai "acasă" ca lângă moldovenii aiștea "zărghiți" cu inima cât casa. Maria, cu un zâmbet răutăcios: Mai cu osebire, lângă "moldovence"... Țamblac, amenințând-o cu degetul: Afurisito! Și lângă dulcele Cotnar... Să mai încălzești vipera la sân, zâmbește el în barbă... Apoi
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
plâns. Țamblac, moale, împăciuitor: Maria... Hai să judecăm fără patimă. Hai, nu mai plânge. Ascultă-mă! Arată-mi un bărbat un bărbat adevărat care să nu mai calce, din când în când, pe de lături, ca, apoi, să se întoarcă acasă cu și mai multă dragoste. Toți voievozii, toți regii, și parcă numai ei? Mușatinii sunt celebri. Mare lucru! Se sfârșește lumea?! Îl urăsc!! Îl urăsc!! Îl urăsc!! țipă Maria isteric. Maria! Ascultă-mă! Maria! o zgâlțâie. Înțelege! Nu poți înțelege
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
cu toate penele lui colorate. "Ce-i în mână, nu-i minciună". Aici, barem, știm ce avem. Avem dragostea... Și mai avem visul, și mai avem speranța... Sunt și copiii, și cerul, și tinerețea, și cântecul, și iarba verde de acasă... Și lacrima chiar... Dumnezeule, câte lucruri bune și frumoase avem!... De te gândești bine, "Raiul" ar putea fi chiar pe pământ. Iadul și Raiul sunt în noi. Toate acestea și câte încă... Păcat că le prețuim numai când le-am
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
face cinste Măriei tale, spune spăsit Stanciu. Să pleci chiar domnia ta la Cracovia, să le spui că "Domnul Moldovei îi cheamă; că toată mânia și toate răutățile trecute au fost lor iertate și alungate din inima noastră". Să se întoarcă acasă; n-au a se teme pentru capul lor și nici pentru averea ce le va fi, lor, înturnată. Moldova ca mamă bună își adună fiii risipitori zburătăciți pe meleaguri străine. Se vor încrede în iertarea Măriei tale oare? Își tem
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
de luminată, tot străină inimii tale rămâne, rostește Stanciu. Unii s-au înstrăinat, le e rușine de țara în care s-au născut. Alții... nu se lipește străinătatea de ei, ca apa de pana de gâscă, deși bine știu că "acasă" nu-i așteaptă "plăcinte cu poalele-n brâu"... Atunci, de ce adastă la mila străinului? întreabă Ștefan. Eu cunosc umilința pribegiei. Mulți se laudă că o duc bine. Și unii o duc... Alții, vai de ei... Străinul se uită la tine
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
o să-ți tai capul pentru că ne-ați bălăcărit cu vârf și îndesat, cu mult spor? Teamă?! râde Stanciu încetișor. Și încă ce spaimă!... Dar te podidește de-odată, te mistuie un dor de țară... Un dor neostoit ce te cheamă: Acasă!... Acasă!... E greu de explicat. Probabil e în firea omului și nu numai, toate ființele au dorul aiesta. Trebuie să-l trăiești ca să-l înțelegi. "Dorul" nu vine oare de la durere? Te înstrăinezi cu trupul, dar inima ta rămâne acasă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
-ți tai capul pentru că ne-ați bălăcărit cu vârf și îndesat, cu mult spor? Teamă?! râde Stanciu încetișor. Și încă ce spaimă!... Dar te podidește de-odată, te mistuie un dor de țară... Un dor neostoit ce te cheamă: Acasă!... Acasă!... E greu de explicat. Probabil e în firea omului și nu numai, toate ființele au dorul aiesta. Trebuie să-l trăiești ca să-l înțelegi. "Dorul" nu vine oare de la durere? Te înstrăinezi cu trupul, dar inima ta rămâne acasă și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
Acasă!... Acasă!... E greu de explicat. Probabil e în firea omului și nu numai, toate ființele au dorul aiesta. Trebuie să-l trăiești ca să-l înțelegi. "Dorul" nu vine oare de la durere? Te înstrăinezi cu trupul, dar inima ta rămâne acasă și te cheamă. L-am trăit cu vârf și îndesat dorul aista. Copilăria, tinerețea... tot fugind, pribeag. Ca păsările călătoare, visam întoarcerea la cuibul dintâi. Pribegia-i un surghiun. Așa e, povestește Stanciu. Pribeag fiind, am aflat că seva ne-
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
începuse să curgă din cer cu găleata, murați până la piele, oameni și cai hotărâră să nu se adăpostească. Prea aproape de casă erau, și prea nerăbdători, și prea obosiți erau, încât nici n-au avut nevoie de pinteni și caii voiau "acasă". Au pornit într-un galop întins, înfruntând pieptiș furtuna. Biciuit de ploaie, cu pletele zălude lipite pe obraz, cu veșmintele pătrunse de apă, dârdâind, aplecat peste grumazul calului, îndemna în galop spre Suceava: "Acasă, unde-i mai bine..." "Acasă... Unde
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
nevoie de pinteni și caii voiau "acasă". Au pornit într-un galop întins, înfruntând pieptiș furtuna. Biciuit de ploaie, cu pletele zălude lipite pe obraz, cu veșmintele pătrunse de apă, dârdâind, aplecat peste grumazul calului, îndemna în galop spre Suceava: "Acasă, unde-i mai bine..." "Acasă... Unde-i mai bine ca acasă?" Ștefan își ascultă gândul, lăsând piciorul stâng ce zvâcnea să atârne liber pe lângă șa; laba i se umflase de nici nu mai încăpea în scară. Trecură prin vad Suceava
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
voiau "acasă". Au pornit într-un galop întins, înfruntând pieptiș furtuna. Biciuit de ploaie, cu pletele zălude lipite pe obraz, cu veșmintele pătrunse de apă, dârdâind, aplecat peste grumazul calului, îndemna în galop spre Suceava: "Acasă, unde-i mai bine..." "Acasă... Unde-i mai bine ca acasă?" Ștefan își ascultă gândul, lăsând piciorul stâng ce zvâcnea să atârne liber pe lângă șa; laba i se umflase de nici nu mai încăpea în scară. Trecură prin vad Suceava ce se umflase de venea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
galop întins, înfruntând pieptiș furtuna. Biciuit de ploaie, cu pletele zălude lipite pe obraz, cu veșmintele pătrunse de apă, dârdâind, aplecat peste grumazul calului, îndemna în galop spre Suceava: "Acasă, unde-i mai bine..." "Acasă... Unde-i mai bine ca acasă?" Ștefan își ascultă gândul, lăsând piciorul stâng ce zvâcnea să atârne liber pe lângă șa; laba i se umflase de nici nu mai încăpea în scară. Trecură prin vad Suceava ce se umflase de venea tulbure, mânioasă, până la burta calului. Un
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
alung? De ce?! Și... și, mă rog, unde pohtește Domnița Maria Voichița să plece? Voichița își șterge obrajii cu palmele, bolborosește: A... alungă-mă... Eu... eu n-am putere să... să plec... De ce să pleci? Au în Moldova nu te simți "acasă"? o întreabă el și îi șterge ochii cu batista. Hai! Lasă copilăriile! Suflă!... Suflă!! Așa! Lasă lacrimile! Peste tot, numai lacrimi... Voichița izbucnește cu disperare, sughițând, scâncind: Trei zile și trei nopți m-am rugat Sfintei Fecioare, fierbinte m-am
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
într-un jilț, în fundul întunecat al paraclisului. S-a sfârșit Don Giovanni... îi pune el mâna pe umăr, iar Don Giovani, cu ochii roșii, își suflă nasul într-o cârpă. Nu s-a putut, îi spune Ștefan consolator. Du-te acasă, bătrâne... S-a sfârșit... Tăutu intră în paraclis, călcând pe vârfuri, nevăzut, neauzit, ca o fantomă... Tace. Ce... ce s-a mai întâmplat? îl întreabă Ștefan cu o voce albă, obosită, spartă. Bârsan... S-a întors Bârsan, șoptește el. Bârsan
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
Notre-Dame! Ce trăsnaie și aiasta, să-ți duci iapa să se balige prin toate catedralele lumii!... Zău!... Ar merita să le-o tragem! hohotește Ștefan sarcastic. Să simtă pe pielea lor usturimea iataganului! Să cunoască moartea și pârjolul la ei acasă! Mă bate un gând: Ce-ar fi să cădem la pace cu turcii?"... Nu! spune el repede. Nu! Uitați-l! A fost un gând nebun! L-am și uitat. "Pacea cu turcii"! Îmi stătea pe limbă! sare Stanciu. Ți-a
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]