65,481 matches
-
gândesc numai, spune Stanciu. Crezi că pe mine nu mă doare?! îi răspunde Ștefan. Ard cinci lumânări pe noapte. Nu-i ușor să spun " Da!". Dar și mai greu să spun "Nu!". Le-am ticluit eu, dar vezi... socoteala de-acasă nu se potrivește cu cea din târg. Poate... poate nu trebuia să poprești haraciul, îndrăznește Juga. Două mii de galbeni e mult, totuși nu-i un cap de țară să nu-l putem plăti, îi sare în ajutor Stanciu. Într-adevăr
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
la el, hodorogu', viteazu' vitejilor, rezbel îi trebuie?! Abia-și trage bășinile de prăpădit ce-i. Cât îi nopticica de mare, se vaicăre că-l doare ici, că-l doare colo și mă pune să-l calc! Moartea-l cată acasă și el o găsește la rezbel! Nu-ți ajunge cât te-or străpuns, cât te-or tăiat varvarii?! se pune ea pe boceală, pe văicăreală. O să-ți bage turcii o țapă-n cur și-o să mă lași vădană, singură-singurică, vai și-
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
învățat, ea ne-a făcut isteți. Am învățat atât de bine să ne apărăm, că am prefăcut apărarea în atac. "Cea mai bună apărare este tot atacul"... Iată "miracolul" de care se vorbește atâta. Și ar mai fi ceva... Suntem acasă! Cu noi e Pământul! Și Marea! Și Dunărea! Și Codrul! Și Carpații! Moldova toată! Nu suntem singuri... De aceea, suntem greu de cucerit! Aut vincere, aut mori!se aruncă Țamblac. Te pomenești că facem iar vreo "minune dumnezeiască", trage nădejdea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
restul. Lacrimi, suspine, smiorcăieli de fericire... Ștefan trage mult aer în piept, o strânge pe după umeri pe Maria, mângâie creștetul Olenei, iar Petru i s-a și cocoțat în spinare... Ștefan privește în jur, cu bucurie și durere totodată, îngână: Acasă... Și războiul aista... se întunecă el și oftează. Alexandru se luptă cu somnul și cu un vrăjmaș nevăzut, pe care, harcea-parcea, îl taie cu latul palmei: Mamăăăă!! Ce-am mai spârcuit la tătărâme, harști-harști, din goana calului! "Și ei lepădau
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
el, îl scutură cu nerăbdare: I-ai slobozit?!?! Câți?!?! Câți căpitane?! Cinci! Cinci mii! spune Bârsan cu mândrie. Toți cei hrăpiți în robie! Sloboziți! Nu chiar toți... coboară el glasul, cu amar. Îți mulțumesc căpitane! îl îmbrățișează Ștefan. Și... și acasă? îl întreabă încetișor, ferindu-și privirea din calea ochiului său. Bârsan, cu capul plecat, tace. Apoi, cu glas sugrumat, bolborosește: Jale, Măria ta! Jale! Satu-i scrum... Am săpat o groapă lungă: bătrân lângă nepot, nepot lângă bătrân, alături, împreună... Și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
a apărat prin hotarul ei de ape. Și... și Codrul ne-a ascuns și ne-a ocrotit în Cetatea lui de frunze... Și... și Carpații ce ne-au ținut ca o șiră a spinării să nu ne risipim... Da, suntem acasă! Cu noi a fost și pământul, și cerul a fost... Și mai spui că suntem singuri... Ștefan tace. Daniil tușește, își drege glasul, se pregătește să rostească ceva important, grav, solemn: Ți-am ascultat spovada... Ți-am cântărit cugetul și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
școlii unde lucra mama. Argumentul, care ne-a silit să cedăm, era irefutabil: școala dispunea de o curte uriașă. Când, după un interval inexplicabil de mare, Jeni și cu mine ne-am dus (în vizită, sau ca s-o luăm acasă pe mama?) la acea școală, am avut surpriza și fericirea de a constata că Astra, care, între timp, crescuse, nu numai că nu ne-a uitat, dar ne-a recunoscut imediat și de departe, repezindu-se în direcția noastră cu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
de inspirație, punctul ei cel mai înalt. O lecție pe care n-am uitat-o niciodată*. * Adorm cu frica în sân: cel așteptat de mine cu înfrigurare, cu înfricoșare, mai întâi întreaga după-amiază, apoi întreaga seară, nu s-a întors acasă nici până la ora aceea târzie. Știu, din experiență, ce mă așteaptă. Adorm totuși și, după un timp nedefinit, mă trezesc, sunt trezit, de fapt, de scena la care voi fi condamnat să asist, ca și în alte dăți, până la capăt
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
o asigure că ea nu e din „alea”, „niște curve, doamnă, vă rog să mă iertați”. Din păcate, s-a dovedit că și ea era tocmai dintre „alea”. Îi plăceau baladele populare și tot citea dintr-o cărțulie adusă de acasă, de la țară, de unde era. O impresiona mai ales balada despre moartea lui Constantin Brâncoveanu. Observând, în dormitor, fotografia mare a tatei, făcută pe la vreo 30 de ani, a admirat-o îndelung: „Ce frumos e aici domnul”, a spus, cumva visătoare
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
mă smulg din acel ungher de lângă chiuvetă unde parcă prinsesem rădăcini, spre a face cei câțiva pași până în fundul bucătăriei, unde, singură în pat, dormea una din cele două chiriașe ale noastre (studente la aceeași facultate, cealaltă era plecată, probabil, acasă, nu erau din Cluj). Mai mare cu câțiva ani buni decât mine, nici frumoasă, nici urâtă, L.C. m-ar fi primit, probabil, în patul ei. Avea de altfel un fel de prieten cu care se vedea din când în când
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
student la Odesa. Și cele două surori mai mari ale mamei (ea fiind al patrulea copil) plecaseră dincolo de Nistru, ca învățătoare, după ce absolviseră liceul (rusesc). În 1918, după unirea Basarabiei cu România, unchiul Vanea s-a întors pentru ultima dată acasă, într-o noapte, pe furiș, ca să le ia cu el pe mama și pe sora ei mai mică cu doi ani (al cincilea copil, cel mai fragil dintre toți, tanti Șura, care mai trăiește, având aproape 90 de ani). Bunicul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
supraviețuitoare, surorile cu numerele 4 și 5 ale celor doi frați cu destine atât de puțin asemănătoare. Poate mai „storc” ceva de la ele pentru această carte. Cineva l-a văzut totuși pe unchiul Vanea, când s-a întors, pe ascuns, acasă, în 1918, ca să le ia cu el, peste Nistru, pe mama și pe tanti Șura (în vârstă pe atunci de 19 și respectiv 17 ani). Și acel cineva a anunțat autoritățile. Prea târziu însă pentru ca ele să poată pune mâna
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
în casă. Unde putuseră să dispară ceilalți, nu-mi dau seama. Împrejurarea e puțin ciudată, deoarece, în primul rând, căzuse zăpadă multă și mi se pare că începuse să și viscolească (deci cum și unde putuseră să plece toți de acasă pe o asemenea vreme?); în al doilea rând, pentru că tocmai în acea zi, dimineața, îmi făcusem o extracție și aveam, după atâtea ore (se făcuse deja seară, afară se lăsase de mult întunericul), dureri îngrozitoare. Când am auzit telefonul, a
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
orele de pregătire militară teoretică (o zi pe săptămână le era rezervată), l-am zărit pe Udr., un coleg de grupă cu care aveam să devin prieten. După o absență de la cursuri și seminarii de câteva zile, se întorsese de acasă, de la Făgăraș, unde fusese la o înmormântare: îi murise tatăl. Îl urmăream cu o curiozitate avidă. Cum e când te lovește o asemenea nenorocire? Cum te comporți într-o atare împrejurare? Colegul, mi se părea, se purta normal, prea normal
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
n-ar fi observat nimic. Oamenii, în picioare, au aplaudat un timp, apoi s-au așezat pe locurile lor. Ședința a continuat, netulburată, în conformitate cu scenariul organizatorilor ei. Pe la unu, s-a dat o pauză de câteva ore. M-am dus acasă cu gândul să nu mă mai întorc. Nimic interesant, mi se părea‚ nu era de așteptat să se mai întâmple la ședință. Pe deasupra, se nimerise și o vreme rea, fulguia, bătea un vânt rece. Și totuși, la ora patru d.m.
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
zugravi aproape că terminase exteriorul și se pregătea să înceapă lucrul „înăuntru”, la diverși locatari. Încât, ca și la alții, în acel început de martie, și la noi era vraiște. Dezordinea din cameră, devenită neprimitoare, străină m-a gonit de acasă. Ultragiată, sensibilitatea mea specială față de spațiul domestic intim, ocrotitor mi-a decis atunci, în acea după-amiază, soarta. Nu mi-a plăcut să stau în casă, în condițiile haosului ce domnea în ea, și, ca împins de un resort, m-am
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
de un resort, m-am hotărât, brusc, să plec, să mă duc înapoi la ședință. Dacă nu ne-am fi pregătit, chiar în acele zile, de zugrăvit, dacă în cameră n-ar fi fost „deranj”, probabil că aș fi rămas acasă, n-aș fi mai ieșit. Destinul a vrut însă altfel. A doua parte a ședinței, prelungită până seara târziu, a fost, contrar anticipărilor mele, de-a dreptul furtunoasă. Începuseră demascările, soldate, în unele cazuri, cu prompte eliminări, ce se executau
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
În timp - încă 5 ani. M-a îngrozit nu o dată gândul că accidentul din primăvara lui 1959, catastrofa politică și socială a tinereții mele, ar fi putut să nu se producă. Dacă în acea după-amiază de martie aș fi rămas acasă, așa cum, la un moment dat, plănuisem, și nu m-aș fi întors la ședința din sala „Dinamo” (balamucul zugrăvitului m-a proiectat însă în gura lupului), sau dacă acolo nu m-aș fi manifestat, aș fi terminat facultatea în anul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
soție. Necazurile din 1959 mi-au „aranjat” întâlnirea cu ea. Răul s-a dovedit în cazul meu absolut necesar. Exmatriculat din facultate, dat afară din cămin, Gh. Udr. a mai rămas în București vreo zece zile, după care a plecat acasă, în Făgăraș. L-am condus la gară. L-am revăzut de atunci o singură dată, cam peste un an, când a venit pentru câteva zile în capitală. * În ceea ce mă privește, am înțeles repede că e mai ușor să faci
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
excluderii mele din UTM (un coleg, ajuns mai târziu scriitor, m-a comparat cu un „microb” pe care organismul studențesc sănătos trebuie să-l elimine) îmi amintesc mai ales de prologul lui, de drumul parcurs pe jos fără grabă, de acasă până la Universitate, mai exact de ultima porțiune. Mă aflam pe partea dinspre spitalul Colțea, în ochi cu clădirea nouă, de abia terminată, ce adăpostește la parter cinematograful „Luceafărul” și pe colț „Miorița”, cândva faimoasă (ca magazin de desfacere a produselor
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
lui, de la minister, un bărbat de vreo 45-50 de ani, pe care îl considera inteligent și cult, să stea de vorbă cu mine, să-mi „ridice moralul” dar să mă și „judece” puțin. Am fost o dată și pe la el pe acasă, stătea într-un bloc construit între cele două războaie, într-un apartament ce mi s-a părut elegant. Din „prelucrarea” pe care domnul acela mi-a făcut-o țin minte doar un citat din Maiakovski care, vituperând individualismul, ironiza pe
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
o casă de oameni cu stare. Dumirindu-mă că locuiește acolo, a doua zi m-am și prezentat în stația de tramvai mai sus amintită și am început, răbdător, să aștept. În zilele următoare, la fel. Plecam de dimineață de acasă, ca și cum m-aș fi dus la servici, și mă postam în locul știut. Câte sute de tramvaie n-au trecut prin fața mea în acel răstimp. Odată, dintr-un vagon a coborât o cunoștință de-a mamei, d-na Moșu, care m-
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
Cluj, și mutat dintr-o cameră în alta - acum se află aici, în prima -, cu o carte pe piept, căci fusesem nevoit să renunț la lectură; lumină puternică, inundând „scena” pe care se desfășoară, în picioare, tata, de abia întors acasă, băut dar nu beat, cu chef, cum se spune. De obicei, când întrece măsura, mă irită teribil, evit, ostentativ, să vorbesc cu el sau, dimpotrivă, mă năpustesc, cu vorbe pe care le regret apoi, asupra-i (mă răzbun - deși consider
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
din locuința de pe Florilor, unde, întors de la facultate, mă așez ostenit pe un scăunel, lângă vechiul aparat de radio „Philips”, care tocmai transmite o sonată pentru violoncel de Bach, în interpretarea lui Pablo Casals; sunt singur, părinții lipsesc, nu-s acasă; în cameră, deși afară e cald, e puțin răcoare, cum se întâmplă până spre mijlocul primăverii, până când pereții caselor se reîncălzesc, și doar atâta lumină câtă parvine de la lămpi prin „ferestruica” radioului, așa de cunoscută mie, așa de intimă; în
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
să fi fost prin toamna lui 1961 sau 1962). Mama mergea la cinema cu plăcerea cu care merge un copil. Am uitat filmul pe care l-am văzut atunci. Țin minte doar „filmul” drumului - scurt de altfel - de la cinematograf până acasă. O țineam de braț, potrivindu-mi pașii după pașii ei mărunți. Purta niște pantofi comozi, care de mult ce-i folosise se lărgiseră și-i cam ieșeau din picioare, într-un chip caraghios și simpatic. Șleamp, șleamp. Micuță, energică, de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]