65,481 matches
-
bunătate. Ceva foarte puternic ne unea în acele clipe, ascunse de capriciul memoriei, ca niște boabe de diamant, în acei pantofiori modești și scâlciați. * De revelionul 1962-1963 nu-mi amintesc. Poate că n-a fost nici un „revelion”... Oi fi stat acasă, cu părinții... Îmi amintesc, în schimb, bine de după-amiaza și seara zilei de 31 decembrie când, împreună cu cel mai bun prieten al meu de atunci, văzusem (de fapt, revăzusem: pentru a nu știu câta oară) Hamlet-ul lui Lawrence Olivier. Rula
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
de aceea de-abia o mai țin minte, e un cadavru de amintire, aflat într-o avansată fază de descompunere), și cu trei fete, rămase pentru mine niște abstracțiuni. Fetele învățau tustrele la București, stăteau la internat și nu veneau acasă decât în vacanțe, când eu, în schimb, plecam la București. Cumsecade, primitor în ciuda nevoilor cu care se lupta, a aproape sărăciei în care trăia, mă invita adesea pe la el. Locuia de fapt nu în comună, ci într-un cătun subordonat
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
neuitat din biografia unui tânăr profesor de țară chinuit de arșița unei după-amieze de vară. * În primăvara lui 1964, după terminarea orelor (se învăța după-amiaza, eram amândoi profesori la școala din Gruiu), o conduceam, aproape în fiecare seară, pe Doina, acasă, la Snagov. Un drum de vreo patru-cinci kilometri, plăcut deopotrivă ca stare sufletească și ca ambianță (în prima lui jumătate mergeam nu pe șosea, ci pe o potecă paralelă cu ea ce străbătea liziera unei păduri), pe care îl făceam
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
interval de câteva minute, uimire îngrozită mai întâi, apoi admirativă gratitudine. În primăvara lui 1964, trecuseră aproape trei ani de la moartea tatălui Doinei. Fidelitatea ei de minunată Antigonă rămăsese însă, a rămas până azi, neclintită. * O condusesem pe Doina până acasă, după care, ca să-mi adun forțele pentru întoarcere, am făcut un scurt popas la bufetul din centrul Snagovului, unde, fără grabă, în liniște, am băut o sticlă de bere, călător ostenit, dar cu sufletul împăcat, senin. Era o seară de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
întrevederea urma să-mi hotărască soarta. În acei ani sediul revistei se afla în Ana Ipătescu, în bine cunoscuta clădire frecventată de-a lungul deceniilor de sute și sute de scriitori, ce veneau acolo seară de seară, ca la ei acasă - era, într-adevăr, o casă a lor, clădire din care am fost alungați samavolnic mai târziu, prin 1974. Am fost primit într-un birou spațios și elegant, cu fotolii îmbrăcate în pluș roșu, de un bărbat tânăr, înalt, corpolent, cu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
acestor proiecții nu s-au șters de tot nici până azi. Doamne, cum ne-a chinuit pe toți omul acela lacom, deja îmbogățit în ciuda mediocrității sale (fusesem împreună cu tata, care m-a ajutat mult și în acea perioadă, la el acasă, intrasem în apartamentul lui sufocat parcă de lucruri și situat în una din cele mai frumoase și mai centrale zone ale capitalei: atunci ne-a speriat pentru prima dată foarte tare și ca o dovadă că ar putea fi și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
obligat-o să se descurce, chiar în starea de slăbiciune în care se afla, mai mult singură. Îmi vine greu să scriu aceste rânduri. Le închei, deci, încercând să schimb puțin tonul. Însoțind-o pe Doina, proaspăt externată, de la spital acasă, luăm tramvaiul de la stația Nerva Traian. O nouă imprudență, desigur, dar așa voise Doina, ca să-mi arate cât de bine se simte. În timpul călătoriei, o supraveghez încontinuu, pe furiș. Mi-e teamă să nu i se facă rău în tramvai
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
o supraveghez încontinuu, pe furiș. Mi-e teamă să nu i se facă rău în tramvai, apoi, după ce coborâm la Ozana, tremur la gândul că nu va putea să străbată, pe jos, porțiunea de drum de vreo zece minute până acasă. Ajungem cu bine în livada cu nuci, „parcul” cartierului, de unde mai e puțin de mers și în care pe atunci se mai aflau câteva bănci când... epuizat de emoții, de frica permanentă că Doina o să leșine dintr-o clipă în
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
care mă răsfăț; fac pluta și contemplu clădirea, peretele pe care îmi cad ochii, perforat de sute de ferestre și deodată, fără nici o cauză aparentă, realizez specificul șocant, ineditul violent, exotismul până atunci cunoscut doar din cărți: aici la el acasă al unei lumi în care, după un zbor de 20 de ore, am nimerit, spre propria mea mirare. * „Parcă aș fi văzut pe Dumnezeu”, i-am spus, mult mai târziu, Doinei, evocându-i odată, după ani lungi de discreție, ce
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
excrescențe, de bube vegetale uriașe, roșii, verzi. * În preajma unui An Nou, înainte de 1977, în orice caz, căci sediul Uniunii Scriitorilor se mai afla pe Kiseleff, în autobuzul 34, în care m-am urcat din stația 1 Mai, ca să mă întorc acasă, mi-a fost dat să văd doi tineri, frați după toate aparențele, elevi în ultimele clase de liceu sau poate chiar deja studenți. Această „întâlnire” am interpretat-o apoi, de-a lungul anilor, invariabil, ca un cadou de Anul Nou
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
în sec, am salivat, gândindu-mă la bomboanele locuibile ale lui Dumitru Țepeneag. * Luni de zile, poate un an întreg am trăit apăsat de acea povară. Nu reușeam să ies din impas. Într-o dimineață însă, de-abia plecat de acasă (spre redacție), aflându-mă încă pe Gura Ialomiței, simt parcă mijind o rază de speranță. Viața, viața va rezolva totul, trebuie să am răbdare, îmi spun, înțelegând, în chiar acea clipă, de ce enormă putere transformatoare dispune ea, cea veșnic curgătoare
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
cu o subită, extraordinară căldură, cu o preocupare sinceră, câtuși de puțin convențională, ceva în sensul de cum o să mă descurc, dacă pot să mă descurc. Vroia să se asigure că, la ora aceea târzie, am cu ce să mă întorc acasă! Da, Marin Preda, care uneori părea „urâcios”, „antipatic”, era capabil de asemenea spontane, rarisime în vremea noastră, gesturi de mare delicatețe. * Îi mai sunt recunoscător lui Marin Preda și pentru un alt gest pe care a binevoit să-l facă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
o față de masă pentru școală, pentru serbarea de sfârșit de an. Indispus și mai ales îngrijorat de absența Doinei (întotdeauna - sunt un exagerat, ca să nu zic un isteric, în această privință - mă sperii când întârzie sau când n-o găsesc acasă), cu atât mai îngrijorat cu cât, oficiul poștal fiind pe punctul de a închide, nu mai aveam posibilitatea să mai sun în acea seară, ca să mă asigur că s-a întors, că nu i s-a întâmplat nimic rău etc.
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
cu acrobați chinezi efectuând numere de circ absolut fantastice, extraterestre. (Trebuie să fi fost deci în ajunul vizitei lui Gorbaciov la Beijing - și al evenimentelor din Piața Tien An Men.) Nu m-am mai culcat și am pornit-o de acasă (Doina, nepotul ei cel mare, care ne însoțea, și cu mine) la două noaptea, pe jos, firește. Pe străzi, nici țipenie de om. După o oră și jumătate de mers alert, am ajuns la centrul de pașapoarte din Balta Albă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
pahare băute în plus și chiar cu mici incidente (ruda însărcinată „să se ocupe” de preotul invitat, potrivit obiceiului, la masă ține neapărat să-i declare că el este ateu!), ne întoarcem, în sfârșit, a doua zi, după ce „strângem totul”, acasă. Călătorim cu trenul, care abia se târâie, într-un vagon fără compartimente, „deschis”, cu bănci de lemn așezate față în față. Bineînțeles, nu găsim locuri și stăm în picioare. Toți suntem obosiți, dar Doina e pur si simplu frântă, atât
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
iunie, să-mi dau demisia de la România literară, motivând-o prin chiar motivul real: imposibilitatea de a mai lucra la o revistă obligată, constrânsă să apară la centenarul morții Poetului, în chip scandalos, fără fotografia acestuia pe prima pagină. Ajuns acasă, i-am comunicat soției hotărârea mea, și ea a probat-o. Am adormit ca doborât, nu înainte însă de a identifica înlăuntrul meu o senzație de ușurare, de eliberare, de mult nemaiîncercate. A doua zi dimineața, Doina m-a trezit
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
muncitori din autobuze, ajunși la capătul răbdării și în pragul unor mari, disperate hotărâri interioare. Pentru mine revoluția din București a început cu ei. * Extraordinara, imensa bucurie a acelei zile, de 22 decembrie 1989... Mă întorceam, pe la orele 14-14,30, acasă, după ce avusesem norocul să mă găsesc în piața din fața fostului Comitet Central și să prind, ca martor ocular și umil participant la ceea ce se petrecea atunci acolo, momentul istoric al fugii dictatorului. Ieșisem din metrou la stația Sălăjan (azi Nicolae
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
cele următoare, vreo zece-cincisprezece, de porțiunea de pe bulevardul Șulea, dintre Sălăjan și Ozana, străbătută impetuos, radios, pe la începutul după-amiezii, când am crezut că buba răului crăpase odată pentru totdeauna. Pluteam, zburam, mă aflam în al nouălea cer. Ajuns, în fine, acasă, m-am îmbrățișat cu toți ai mei, bărbătește, ca în filme, dar niciodată n-am fost mai sincer și mai spontan ca în acea clipă, făcând un gest atât de plin de elan, de care altădată m-aș fi rușinat
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
făcut rău. A simțit dureri în partea stângă a pieptului și în spate, dureri care s-au întețit. Unchiul a chemat un doctor, care a opinat că bolnava trebuie neapărat internată. Bolnava însă s-a opus, a vrut să moară acasă. O injecție i-a mai potolit durerile, numai pentru un timp însă. I se recomandase să stea nu în pat, ci în fotoliu, unde a și murit. Noaptea, pe la două, unchiul, culcat în cealaltă cameră, a auzit cum îl striga
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
la catolici și în copilăria mea clujeană - am visat-o pe tanti Olga, moartă de șase săptămâni (sâmbătă, 27 octombrie, Doina i-a făcut parastasul cuvenit). Am visat-o moartă, întinsă pe masă, așa cum a stat două zile la ei acasă, în Floreasca, dar parcă nu în sicriu și sigur într-o altă casă, străină și mai mare. În mijlocul unei încăperi spațioase masa era așezată pe o direcție perpendiculară aceleia în care este așezată dintotdeauna masa în sufragerie, unde a fost
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
trecut apoi pe lângă mine și s-a dus în altă cameră, de unde, nu peste mult, a apărut „aranjată”, ca o fată tânără și frumoasă. „Trebuie să-l anunțăm pe unchiul (soțul ei, rămas acum văduv), să vină s-o ia acasă”, am spus eu cuiva - nu eram singur, erau și alții de față, dar de văzut nu se vedeau în vis. Visul acesta, de azi-noapte, pare o ilustrare perfectă a ceea ce scriam în După-amiaza de sâmbătă, la p. 316: „Un simplu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
nepoții Doinei. Totul părea în regulă. Doar petele mari de cerneală de sub ochi (așa le-am interpretat câteva secunde, înregistrându-le) mi-au dat ceva fiori. Când Doina s-a dus duminică s-o vadă (insistând ca eu să rămân acasă, iar eu am rămas), i s-a spus că murise. Peste câteva luni ar fi împlinit 92 de ani. * Să faci critică literară aproape o viață de om și să treci pe lângă un Ion D. Sârbu, cum mi s-a
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
cuiva, oricui, „nu” mă costă cumplit) motanul cel mare a dormit lângă mine toată noaptea, lipit de omul necăjit care eram. Nici înainte, nici după aceea nu s-a întâmplat așa ceva. Altădată - un adevărat eveniment în ultimii ani -, întorcându-mă acasă cu o veste bună pentru Doina, pentru noi și neputându-mă stăpâni să nu i-o împărtășesc pe loc, același a început brusc să se agite, să alerge, să se „joace”, dând semne evidente de bucurie. Ca și cum ne-ar intui
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
e o capodoperă (a realismului socialist) de echivoc artistic. Secerat de gloanțele chiaburilor (care nu apar în imagine decât în final, ca niște umbre fugitive și acestea de-abia observabile), flăcăul, care se întoarce fericit pe o noapte cu lună acasă, jucând de unul singur, se prăbușește dintr-o dată, ca și cum, epuizat de dans, s-ar fi împiedicat și ar fi căzut. De la lirism la satiră, de la legendă la cotidian, de la portretul individului la mișcările de masă, de la amănuntul aparent nesemnificativ la
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
anilor ’80, am auzit BBC-ul proclamând-o „martiră” (chiar așa!) pe o poetă care, exact în acel moment, când i se dăruia cununa de mucenică, iar eu ascultam cu evlavie postul de radio respectiv, se plimba ca la ea acasă prin Paris. * În momentul de față unii încearcă să impună ideea că nazismul a fost superior comunismului deoarece a conservat proprietatea privată. Dar i-a exterminat pe proprietari! Susținătorii acestui punct de vedere „uită” însă să adauge amănuntul că nazismul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]