6,859 matches
-
mă opri la faptul că, oprindu-mă la toate etapele lecturilor mele, nu m-am oprit niciodată la cele două pasaje din Sfântul Augustin citate de portretistul meu. Cu mulți ani în urmă, să tot fie vreo patruzeci, am citit Confesiunile africanului și, lucru rar, nu le-am mai recitit și nu-mi amintesc ce impresie mi-au făcut atunci, în tinerețe, acele două pasaje. Erau de cu totul altă natură grijile ce mă copleșeau pe-atunci, când principala mea preocupare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
acest Unamuno îmi dă viață și moarte, mă creează și mă distruge, mă susține și mă înăbușă. Este agonia mea. Sunt oare cum mă cred eu sau cum mă cred ceilalți? Și iată cum rândurile astea se prefac într-o confesiune în fața eului meu necunoscut și incognoscibil; necunoscut și incognoscibil pentru mine însumi. Iată că fac legenda în care va trebui să mă îngrop. Trec însă la cazul romanului meu. Căci îmi imaginasem, acum câteva luni, să fac un roman în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
de-a lungul cheiurilor, printre tarabele buchiniștilor, dă peste un roman care, de cum a început să-l citească înainte chiar de-a-l cumpăra, îl cucerește neobișnuit de intens, îl scoate din sine, îl introduce în personajul romanului - roman al unei confesiuni autobiografico-romantice -, îl identifică cu acel altul, îi dă, în sfârșit, o istorie. Lumea grosolană a realității veacului dispare din fața ochilor săi. Când, pentru o clipă, și-i ridică de pe paginile cărții, și-i ațintește către apele Senei, i se pare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
exclusiv de-a putea aplica apoi o grațiere plină de animozitate. De aceeași împrejurare ține și absurda gravitate a pedepsei prin care se agravează presupusele delicte de ofensă la adresa regelui, de lezmajestate.] Presupun că un cititor sau altul, citind această confesiune cinică și pe care o va socoti poate impudică, această confesiune în maniera lui Jean-Jacques, îmi va ataca doctrina despre divina comedie sau mai bine zis despre divina tragedie și se va indigna, zicând că nu fac altceva decât să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
De aceeași împrejurare ține și absurda gravitate a pedepsei prin care se agravează presupusele delicte de ofensă la adresa regelui, de lezmajestate.] Presupun că un cititor sau altul, citind această confesiune cinică și pe care o va socoti poate impudică, această confesiune în maniera lui Jean-Jacques, îmi va ataca doctrina despre divina comedie sau mai bine zis despre divina tragedie și se va indigna, zicând că nu fac altceva decât să joc un rol, că nu înțeleg patriotismul, că nu a fost
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
pentru romancier. Cei mai buni romancieri nu știu ce au pus în romanele lor. Și dacă se apucă să țină un jurnal despre cum anume le-au scris, o fac pentru a se descoperi lor înșile. Oamenii jurnalului sau ai autobiografiilor și confesiunilor, Sfântul Augustin, Rousseau, Amiel, și-au petrecut viața căutându-se pe ei înșiși - căutându-l pe Dumnezeu în ei înșiși -, iar jurnalele, autobiografiile sau confesiunile lor nu au constituit decât experiența acelei căutări minuțioase. Și acea experiență nu poate sfârși
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
scris, o fac pentru a se descoperi lor înșile. Oamenii jurnalului sau ai autobiografiilor și confesiunilor, Sfântul Augustin, Rousseau, Amiel, și-au petrecut viața căutându-se pe ei înșiși - căutându-l pe Dumnezeu în ei înșiși -, iar jurnalele, autobiografiile sau confesiunile lor nu au constituit decât experiența acelei căutări minuțioase. Și acea experiență nu poate sfârși decât odată cu viața lor. Cu viața lor? Nici măcar cu ea! Pentru că viața lor intimă, profundă, romanescă se prelungește în cea a cititorilor lor. Așa cum a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
aici țin de actualitate, care nutrește și topește succesiunea timpului, așa cum eternitatea o învăluiește și-o îmbină. Duminică 3-7 Citind azi o istorie a misticii filozofice din Evul Mediu, am dat din nou peste acea formulare a Sfântului Augustin din Confesiunile sale unde zice (cartea 10, cap. 33, n. 50) că a devenit o problemă pentru el însuși, mihi quaestio factus sum - căci prin problemă trebuie să traducem quaestio -. Și eu mi-am devenit problemă, chestiune, proiect pentru mine însumi. Cum
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
Marcelino Menéndez Pelayo (1856-1912), istoric și filolog, autor al unei opere vaste și de o copleșitoare erudiție, ironizat de Unamuno. Targumic: traducere sau parafrază arameică a unui pasaj din Vechiul Testament. „Eu însumi am devenit pentru mine o problemă“, Sf. Augustin, Confesiuni, trad. de Gh. I. Șerban, Humanitas, București, p. 357. Fr.: Hendaye. Aici, ca și în restul textului, Unamuno folosește formele basce ale toponimelor din zona franceză a Țării Bascilor. Denumirile franceze, oficiale, sunt consemnate în note. Ventura García Calderón Rey
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
și dumnezeirea lui pot fi cunoscute cu mintea de la creația lumii, în făpturile lui“; în versiunea sinodală (ed. 1988): „Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înțelegându-se din făpturi, adică veșnica Lui putere și dumnezeire... “ Sf. Augustin, Confesiuni, trad. de Gh. I. Șerban, Humanitas, București, p. 337. Hugo de la Sfântul Víctor (1100?-1141), teolog scolastic, filozof și mistic (supranumit „alter Augustinus“), conducător (din 1133) al Școlii de la mânăstirea pariziană Saint-Victor, autor al unei vaste și influente opere teologice
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
cu o idee mai banală, S-ar putea și să nu-i placă uniformele, s-au mai văzut cazuri. Marçal nu răspunse, se mișca între conștiința regretului de a fi rostit niște cuvinte ce vor rămâne pentru totdeauna ca o confesiune publică a unei supărări ascunse până în acest moment în adâncul sufletului său și instinctiva intuiție că, lăsându-le să iasă în acest fel, însemna că e pe punctul de a părăsi un drum pentru a o lua pe altul, deși
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2116_a_3441]
-
să răspundă că nu e adevărat, că n-a roșit, în curând, da, va putea s-o spună, pentru că brusc va păli, de acest sânge denunțător cu modurile lui opuse de a acuza nu se poate apăra decât printr-o confesiune completă, Tată, cred că sunt gravidă, spuse și își plecă privirea Sprâncenele lui Cipriano Algor se ridicară brusc, chipul lui își schimbă expresia, de la mirare la o perplexitate surprinsă, apoi confuzia, păru să caute cele mai potrivite cuvinte în această
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2116_a_3441]
-
teama. Orice violență este, aici, odrasla fricii. Credința noastră este asediată din toate părțile, de karmații din Bahrein, de imamiștii din Kom, care așteaptă ceasul răzbunării, de șaptezeci și două de secte, de romeii de la Constantinopole, de necredincioșii de toate confesiunile și, Îndeosebi, de ismaeliții din Egipt, ai căror adepți sunt puzderie, până În inima Bagdadului și până și aici, la Samarkand. Nu uita niciodată ce Înseamnă orașele noastre, ale Islamului, Mecca, Medina, Isfahan, Bagdad, Damasc, Buhara, Merv, Cairo, Samarkand: nimic altceva
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2219_a_3544]
-
harakiri. Te-au eliberat, recunoaște. Uite, sunt aici de-o oră. Telefonul n-a sunat, deloc n-a sunat. Și sunt de o oră aici, mai mult de o oră. Telefonul mort, mort, dom’le. Nu mai e coadă la confesiuni, nene, au dispărut pacienții, ți s-a luat scamatoria. Hai, fă o dată pe curajosul, recunoaște. — Ba sună, uite că sună telefonul, n-au descoperit șarlatania. Uite că sună. Telefonul suna, într-adevăr, și nu era greu de prevăzut conversațiile: „Da
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
față, animaseră compasiunea și bunăvoința doctorului, gata să ajute ostracizatul să iasă din încurcătură, adică să se mute din provincie la București, să-și găsească o slujbă și o cameră de locuit, mai curând decât să investigheze și să amplifice confesiunile sau să sugereze o terapie pentru ceva care nu era sigur că e boală. Nu amintea niciodată neplăcuta întâmplare. Dar înregistra, bineînțeles, totul, milostivul psihiatru. Mama răniților, pramatia umanistă! Ăștia, profesioniștii derutei, n-au nevoie de prea multe vorbe ca să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
așa. Să salut Primăvara la sediul ei magnific, la Balamuc. Dominic își va pune frumoasele sale mâini pe masă, lângă mâinile durdulii, cu unghiile aranjate la salonul de manichiură, ale doctorului Marga. Pregătirile... fleoșc. Auzi, să vii aici, cu gândul confesiunii! Îți trece cheful, dacă l-ai avut, imediat ce ai trecut pragul. Și cât de hotărât venise... asta-i, n-ai ce face, decât să întorci mâinile, cu palma în sus, să contempli îndelung complicatele linii ale destinului. Am venit așa
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
-i pot suferi, par confuzi, mediocri, snobi, așa spune. Înjură, plânge, glumește, se vaită, se confesează, se căiește, ca un adolescent. Acest ton confesiv, la arogantul Tolea! Poate doar se distreaza, cine stie...sa ma provoace si pe mine la confesiuni. Urme, traiectorii, contradicții... traseele confuze ale mascaradei. Un înlocuitor? Reperul unui loc, emblema anapoda, când adevărul și trucajul se înlocuiesc și se ajută, cap și pajură, chipurile de eroi și icoane și reversul lor clovnesc, rana care râde. Așa apare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
veche, solidă, poate v-a vorbit Tavi despre ei. Venera tăcea, mângâind cu palma mică spatele lucios al lui Tavi, lungit lângă papucii ei mov, cu pompon de catifea. Câinele nu tresări auzind numele său și al stăpânului absent, urmărea confesiunile palavragiului cu perfect scepticism. — Da, frumos câinele ăsta... Nu știu dacă o cunoașteți pe Veta. Veta Apostolescu, savantul de la clinica de câini. Mătușica tăcea. Zâmbea, uimită de felul cum oprivea, filial, cu o blajină ațâțare, neastâmpăratul profesor. Toată lumea, inclusiv Asociația
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
nu devii isteric, dacă viața, așa scurtă și plină de mizerii, este tot ceea ce avem... Măcar dacă v-ar fi promis altceva, viața de apoi, Nirvana, dracu’ mai știu eu ce!... Se enervase Venera, se putea spera și în alte confesiuni, nu greșise detectivul A.D.V.V. apărând, brusc, sâmbătă dimineața la locul investigației unde, iată, era chiar așteptat. Nu doar pentru cafea și dulciuri, cii cu mărturisiri semnificative. O, da, în sfârșit! — Crezi că Tavi e un criminal? Nu te voi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
internare? Un certificat, o rețetă... — Fleoșc! Certificat, rețetă... spanac. Urmă o lungă pauză. Dominic își puse frumoasele sale mâini pe masă, lângă mâinile mici, durdulii, cuunghiile aranjate la salonul de manichiură, ale doctorului Marga. Auzi, să vii aici cu gândul confesiunii! Îți trece cheful, de l-ai avut vreodată. Auzi, certificate, rețetă, internare... Și cât de hotărât venise, ca un copilaș... întoarse palmele în sus, să se vadă complicatele linii ale destinului. Își privi palmele, destinul. Am visat scrisoare, rosti, cândva
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
1971 O, cartea mea, trudesc de ani de zile Ca să te văd ieșită la lumină Spunând doar ce‐ ți plutește peste file Ca frunza despre muta rădăcină. Publicate în volumul „Laude și alte poeme” ESPLA, 1959, versurile citate constituie o confesiune a munc ii poetului. Creația sa neputând fi redusă la mărturisirea făcută, Dumitru Micu, prefațatorul altui volum (Poezii, 1961) crede c ă „ne aflăm în fața unui poet pentru care - ca să întrebuințăm o vorbă celebră - „Lumea exterioară există.” și n‐a
OMAGIU MAMEI () [Corola-publishinghouse/Imaginative/416_a_1082]
-
tu ! Să nu‐1 credeți, văi și cetini! Să nu‐ 1 credeți, voi, prieteni! Cine n‐ are dor de mamă, Vântu‐l poartă ca pe‐o scamă, Azi aici și mâni departe, Ușor de plai se desparte ! Cele citate sunt confesiunile lui Grigore Vieru către Victor Crăciun, din volumul cu poeme „Rădăcina de foc” (Editura Univers, București, 1988), ilustrată de Sabin B alașa, cu un „Cuvânt înainte” de Ion Alexandru, ediție îngrijită de Arcadie Doros. Ce înseamnă pentru D‐voastră dragostea
OMAGIU MAMEI () [Corola-publishinghouse/Imaginative/416_a_1082]
-
Emil Cioran. La un alt pol, postuma Bolnav în al meu suflet, postulează spaima de existență, teama de a reveni identitar, iară și iară, pe toată rostogolirea veșniciei. Iar răul este condamnat într-o serie de postume, mai ales în Confesiune, odată cu demiurgul, care pare că l-a creat pe om cu neînțeleasă cruzime. Absurdul suferinței, al răului și al pieirii, precum și al comportării unor zei, este scos în evidență și condamnat încă din legenda sumero-babiloneană profund pesimistă, Ghilgameș. În tragedia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
lume ? Tu chip zâmbitor,/ Trăit-ai anume ca astfel să mori?/ De sens e într'asta, e-ntors și ateu"-; continuă cu radicala renunțare la viață din Rugăciunea unui dac, cu demascarea neputinței demiurgului și a răului esențial lumii, în postumele Confesiuni, Demonism, Mureșanu, apoi cu imposibilitatea unirii dintre lumea Cătălinilor și sfera hyperionică, în Luceafărul, pentru a culmina cu spaima de a exista din Bolnav în al meu suflet: imposibilitatea de a ieși din ciclicitatea existențială, odată ce ai avut neșansa de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
Îndepărta gîndurile sumbre ale lui Ionesco, angoasele, interogațiile fără răspuns, deruta mistică, incertitudinea identitară și cumplita spaimă de moarte (vizibile mai ales În Regele moare și Călătorie În lumea morților). Nu ne putem abține să nu cităm din nou, o confesiune a lui Cioran, revelatoare:„Eugen Îmi telefonează de două ori pe zi: dimineața Îmi promite că nu bea, seara e beat și-mi vorbește despre sinucidere. Iar eu, care am făcut apologia sinuciderii, Încerc să-l Împiedic s-o facă
JURNAL TEATRAL by Bogdan ULMU () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1611_a_3004]