6,859 matches
-
cu Adelaida de Alsacia (Adelheid von Metz). În acea epocă, ținuturile Speyergau și Alsacia erau provincii ale Franconiei. Conrad a fost ales rege german în 1024 și încoronat împărat al Sf. Imperiu la 26 martie 1027. Cei patru regi din dinastia saliană — Conrad al II-lea (Konrad II), Henric al III-lea (Heinrich III), Henric al IV-lea (Heinrich IV) și Henric al V-lea (Heinrich V) — au condus imperiul german între 1027 și 1125 și au consolidat o monarhie devenită
Dinastia Saliană () [Corola-website/Science/325331_a_326660]
-
devenită putere europeană majoră. Ei au impus dezvoltarea unui sistem administrativ bazat pe clasa demnitarilor publici răspunzători în fața monarhului. Werner de Worms și fiul său, ducele Conrad "cel Roșu" (Konrad der Rote) de Lorena (mort în 955), au fost întemeietorii dinastiei vechi. Conrad "cel Roșu" s-a căsătorit cu Liutgarda, o fiică a împăratului Otto I "cel Mare", iar fiul lor, Otto I de Carintia a condus ducatul Carintia în anii 978-1004. Otto de Carintia a avut trei fii: Bruno, devenit
Dinastia Saliană () [Corola-website/Science/325331_a_326660]
-
Bruno, devenit papă cu numele Grigore al V-lea, Conrad și Henric (Heinrich), conte de Speyer. Acesta a fost tatăl primului împărat salian, Conrad al II-lea. Papa Leon al IX-lea (1049-1054) avea și el legături de familie cu dinastia: bunicul său Ugo al III-lea era fratele Adelidei, bunica lui Henric al III-lea. Primii salieni au datorat mult din succesul lor alianței cu Biserica Catolică, politică inițiată de împăratul Otto I, care le-a dat sprijin material la
Dinastia Saliană () [Corola-website/Science/325331_a_326660]
-
fost cea de a doua fiică a regelui Robert al II-lea al Franței ("Piosul") cu Constanța de Arles. Ca dotă pentru viitorul ei soț, Adela a primit din partea tatălui său titlul de contesă de Corbie. Membră a familiei Capet, dinastia domnitoare a Franței, Adela s-a căsătorit prima dată în 1027 cu ducele Richard al III-lea al Normandiei, cu care nu a avut niciun copil. Rămasă văduvă, ea s-a recăsătorit în 1028 la Paris cu contele Balduin al
Adela de Franța () [Corola-website/Science/324538_a_325867]
-
ocupat și Gaeta, care fusese cucerită de Pandulf de Capua în 1032. După octombrie 1041, Guaimar încetează să mai apară în actele emise din Gaeta și se pare că ar fi fost alungat de către un uzurpator popular aflat în legătură cu vechea dinastie, Leon I. Până în decembrie 1042, totuși, Gaeta se afla în mâinile lui Rainulf, care o obținea de la Guaimar. Imediat după aceea, Guaimar și-a legat soarta de cea a dinastiei normande Hauteville. Între timp, bizantinii, care nu dăduseră curs cererii
Guaimar al IV-lea de Salerno () [Corola-website/Science/324570_a_325899]
-
fi fost alungat de către un uzurpator popular aflat în legătură cu vechea dinastie, Leon I. Până în decembrie 1042, totuși, Gaeta se afla în mâinile lui Rainulf, care o obținea de la Guaimar. Imediat după aceea, Guaimar și-a legat soarta de cea a dinastiei normande Hauteville. Între timp, bizantinii, care nu dăduseră curs cererii de ajutor a lui Guaimar, pregăteau o expediție de mari proporții sub comanda generalului George Maniaces, pentru a-i ataca pe sarazinii din Sicilia. La cererea bizantinilor, Guaimar a trimis
Guaimar al IV-lea de Salerno () [Corola-website/Science/324570_a_325899]
-
regină a Franței la Saint-Denis în ziua de 28 mai 1180. Dat fiind că Balduin al V-lea se revendica pe bună dreptate ca fiind descendent din Carol cel Mare, cronicarii vremii au văzut în această căsătorie o uniune între Dinastia Carolingiană și Dinastia Capețienilor. Mariajul nu a fost pe placul reginei-mamă Adela de Champagne, dat fiind că el însemna totodată respingerea mâinii nepotului ei Henric de Champagne și slăbirea influenței ei asupra celorlalte rude. Deși Elisabeta a fost lăudată de către
Isabelle de Hainaut () [Corola-website/Science/324575_a_325904]
-
la Saint-Denis în ziua de 28 mai 1180. Dat fiind că Balduin al V-lea se revendica pe bună dreptate ca fiind descendent din Carol cel Mare, cronicarii vremii au văzut în această căsătorie o uniune între Dinastia Carolingiană și Dinastia Capețienilor. Mariajul nu a fost pe placul reginei-mamă Adela de Champagne, dat fiind că el însemna totodată respingerea mâinii nepotului ei Henric de Champagne și slăbirea influenței ei asupra celorlalte rude. Deși Elisabeta a fost lăudată de către contemporani pentru virtuțile
Isabelle de Hainaut () [Corola-website/Science/324575_a_325904]
-
al II-lea de Neapole. Constantin a apărat orașul în fața ravagiilor piraților musulmani și l-a fortificat, construind și castele împrejurul acestuia. El a fost înlocuit în funcție, probabil în prin violență, de către Docibilis I, care a constituit practic o dinastie și a transformat Gaeta într-o formațiune statală independentă "de facto". Conducătorii Docibilieni s-au preocupat în primul rând să promoveze interesele Gaetei prin încheierea de alianțe cu orice putere care era capabilă de aceasta. Când au avut ocazia, ei
Ducatul de Gaeta () [Corola-website/Science/324585_a_325914]
-
sprijinit în recucerirea orașului, cu sprijinul mercenarilor normanzi. Pentru această poziție, Ioan al V-lea și-a atras dușmănia principelui longobard Pandulf al IV-lea de Capua, iar ducatul de Gaeta a fost cucerit de noul inamic în anul 1032. Dinastia locală, descendentă din vechii Docibilieni, nu va mai reuși niciodată să recupereze ducatul. Așadar, Gaeta a fost cucerită de către longobarzi în 1032. În 1038, cuceritorul său, Pandulf de Capua, a fost depus și înlocuit de către principele Guaimar al IV-lea
Ducatul de Gaeta () [Corola-website/Science/324585_a_325914]
-
i (în limba arabă:الأغالبة ) au fost o dinastie de emiri, membri ai tribului arab Bani Tamim, care a guvernat Ifriqiya, nominal ca reprezentanți ai califului abbasid, vreme de circa un secol, până la venirea la putere a fatimizilor. În anul 800, califul abbasid Harun al-Rashid a numit pe Ibrahim
Aghlabizi () [Corola-website/Science/324630_a_325959]
-
vreme de circa un secol, până la venirea la putere a fatimizilor. În anul 800, califul abbasid Harun al-Rashid a numit pe Ibrahim I ibn al-Aghlab ca emir ereditar de Ifriqiya, ca răspuns la anarhia care domnea asupra provinciei în urma căderii dinastiei muhallabizilor. Ibrahim urma să dețină controlul asupra regiunii care cuprindea partea răsăriteană a Algeriei, Tunisia și Tripolitania. Deși total independentă "de facto", dinastia sa nu a încetat niciodată să recunoască supremația abbasidă. O nouă capitală, al-Abbasiyya, a fost întemeiată în afara
Aghlabizi () [Corola-website/Science/324630_a_325959]
-
ibn al-Aghlab ca emir ereditar de Ifriqiya, ca răspuns la anarhia care domnea asupra provinciei în urma căderii dinastiei muhallabizilor. Ibrahim urma să dețină controlul asupra regiunii care cuprindea partea răsăriteană a Algeriei, Tunisia și Tripolitania. Deși total independentă "de facto", dinastia sa nu a încetat niciodată să recunoască supremația abbasidă. O nouă capitală, al-Abbasiyya, a fost întemeiată în afara Kairouanului, parțial pentru a evita opoziția manifestată de juriștii și teologii malikiți, care condamnau ceea ce ei numeau viața lipsită de Divinitate a aghlabizilor
Aghlabizi () [Corola-website/Science/324630_a_325959]
-
lent și abia în 902 ultimul avanpost bizantin (Taormina) a fost cucerit. Raiduri devastatoare în Italia continentală au avut loc pe tot parcursul secolului al X-lea. Treptat, aghlabizii au pierdut controlul asupra forțelor arabe din Sicilia, unde o nouă dinastie, cea a kalbizilor, a sfârșit prin a se impune. Statul aghlabid și-a atins apogeul în timpul emirului Ahmad ibn Muhammad (856-863). Ifriqiya a constituit o puternică forță economică datorită agriculturii sale fertile, alături de extinderea sistemului roman de irigații. Ea a
Aghlabizi () [Corola-website/Science/324630_a_325959]
-
li totodată un loc de întâlnire preferat de către poeți. De asemenea, emirii aghlabizi au susținut financiar proiecte de construcții, de exemplu reconstruirea moscheii lui Uqba ibn Nafi. Ei au dezvoltat un stil arhitectural care combina arhitecturile abbasidă și bizantină. Declinul dinastiei aghlabizilor a început sub Ibrahim al II-lea ibn Ahmad (875-902). Controlul asupra Calabriei a fost pierdut în favoarea Bizanțului, un atac al tulunizilor din Egipt a fost respins cu mare greutate, iar reprimara unei noi răscoale a berberilor a costat
Aghlabizi () [Corola-website/Science/324630_a_325959]
-
Capua a avut parte de tulburări care au slăbit-o, dat fiind că unul dintre principi a fost asasinat, un altul a fost depus de către împăratul Otto al III-lea, iar un al treilea a fost îndepărtat de către cetățeni. Vechea dinastie a fost reinstalată la putere în anul 1000, sub Landulf al VII-lea, care l-a numit pe fratele său, Pandulf al II-lea de Benevento, ca regent pentru moștenitorul său, Pandulf al II-lea de Capua. Astfel, Capua și
Principatul de Capua () [Corola-website/Science/324612_a_325941]
-
pentru a o adăuga principatului său. La moartea lui Richard de Aversa, familia sa, Drengot se bucura de un prestigiu și de o putere care se ridica la nivelul celelilalte familii normande din regiune, Hauteville, cu deosebirea că cei din dinastia Drengot acționau prioritar într-o diferită sferă de influență, cea a Statului papal și a Italiei centrale. Odată cu moartea lui Iordan I, principatul a decăzut rapid. Între 1090 și 1098, orașul Capua însuși a trecut în mâinile lui Lando, un
Principatul de Capua () [Corola-website/Science/324612_a_325941]
-
a trecut în mâinile lui Lando, un conte longobard ridicat de către cetățeni, aflat în opoziție cu tânărul Richard al II-lea. Acesta din urmă a revenit la putere doar cu sprijinul colegilor săi normanzi, astfel încât Capua a devenit dependentă de Dinastia Hauteville și de ducatul acesteia, cu toate că principii de Capua continuau să încerce influențarea alegerii papilor și să acționeze ca protectori ai papalității. După moartea piosului Iordan al II-lea din 1127, principatul a devenit obiectul ambițiilor regelui Roger al II
Principatul de Capua () [Corola-website/Science/324612_a_325941]
-
Asediul Siracusei din 827-828 a marcat prima tentativă mai consistentă a dinaștilor din dinastia aghlabizilor din Tunisia de a cuceri orașul Siracusa din Sicilia, pe atunci provincie bizantină. Armata trimisă de aghlabizi debarcase în Sicilia cu câteva luni înainte, sub pretextul oferit de apelul generalul bizantin Eufemius, revoltat împotriva împăratului Mihail al II-lea
Primul asediu arab al Siracuzei () [Corola-website/Science/324627_a_325956]
-
زيادة الله الأول}}) (d. 10 iunie 838) a fost cel de al treilea emir aghlabid din Ifriqiya de la anul 817 până la moarte. Abu Muhammand a succedat fratelui său Abdullah I ibn Ibrahim în emiratul de Ifriqiya. Pe parcursul domniei sale, relațiile dintre dinastia conducătoare, pe de o parte, și juriștii și trupele arabe pe de alta s-a menținut încordată. Atunci când el a încercat să desființeze unitățile arabe în 824, încercarea a condus la o mare răscoală la Tunis, care a fost reprimată
Ziyadat Allah I () [Corola-website/Science/324631_a_325960]
-
Sergiu I (d. 864) a fost primul duce de Neapole din dinastia sa *numită uneori "dinastia lui Sergiu" sau "dinastia Sergiilor", care a condus Neapole vreme de aproape trei secole, de la înscăunarea lui Sergiu I din 840 până la moartea lui Sergiu al VII-lea în 1137. Sergiu a fost inițial "dux" de
Sergiu I de Neapole () [Corola-website/Science/324638_a_325967]
-
Sergiu I (d. 864) a fost primul duce de Neapole din dinastia sa *numită uneori "dinastia lui Sergiu" sau "dinastia Sergiilor", care a condus Neapole vreme de aproape trei secole, de la înscăunarea lui Sergiu I din 840 până la moartea lui Sergiu al VII-lea în 1137. Sergiu a fost inițial "dux" de Cumae, o localitate dependentă
Sergiu I de Neapole () [Corola-website/Science/324638_a_325967]
-
Sergiu I (d. 864) a fost primul duce de Neapole din dinastia sa *numită uneori "dinastia lui Sergiu" sau "dinastia Sergiilor", care a condus Neapole vreme de aproape trei secole, de la înscăunarea lui Sergiu I din 840 până la moartea lui Sergiu al VII-lea în 1137. Sergiu a fost inițial "dux" de Cumae, o localitate dependentă de Neapole. În anul
Sergiu I de Neapole () [Corola-website/Science/324638_a_325967]
-
i au fost o dinastie a musulmanilor Șiia, stabilită în Sicilia, care a guvernat de la 948 la 1053. În anul 827, în mijlocul unor conflicte interne din Imperiul Bizantin, aghlabizii (cu sediul în Tunisia), au sosit la Marsala, în Siciia, cu o flotă ce transporta 10
Kalbizi () [Corola-website/Science/324641_a_325970]
-
în sudul Italiei, noi emirate fiind constituite la Taranto sau la Bari. Pe parcursul acestei întregi perioade, luptele dintre musulmani erau tot mai dese. În mod nominal, Sicilia se afla inițial sub guvernarea aghlabizilor, după care a trecut în cea a dinastiei fatimizilor, trecând astfel de la o stăpânirea sunnită la una șiită. După reprimarea cu succes a unei răscoale, califul fatimid a numit pe Hassan al-Kalbi ca emir al Siciliei, fiind primul din dinastia kalbizilor. Fatimizii au procedat la această numire chiar
Kalbizi () [Corola-website/Science/324641_a_325970]