6,279 matches
-
Cetatea ideală este o imagine simbolică a salvării și perpetuării existenței ființei umane și a cetății sale. Ea este simbolul anulării perisabilului și a timpului. Este ieșirea din „situațiile Închise” ale vieții și intrarea În perspectiva unor „situații deschise” ale eternității. Este Împlinirea aspirațiilor de transcendență ale Omului. Omul știe, simte, vede că nu poate schimba lumea aceasta. Din acest motiv, el caută să se proiecteze ca existență eternă În transmundanitatea de dincolo de aceasta lume. Această proiecție este asigurată de perspectiva
[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
-
se refuză pe sine, ca „existență perisabilă”, aspiră către o cetate ideală. Prin aceasta, el „leagă” destinul său de al cetății. Idealul existenței umane este de a Învinge timpul, de a opri scurgerea acestuia, de a transforma durata determinată În eternitate. Știe Însă că acest lucru este imposibil. Din acest motiv, Încearcă „să iasă din timp”. Ieșirea din timpul lumii, al cosmosului, este proiecția unei aspirații a supraeului moral și spiritual. Dacă ar fi numai trup, omul nu ar avea neliniști
[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
-
Într-un nou registru cel al imperisabilului. Spiritul creează și mișcă totul, așa cum spunea și Vergiliu (Eneida, VI, 726-727Ă: Spiritus intus alit, totamque infusa per artus Mens agitat molem et magno se corpore miscet. Prin forța spirituală, omul aspiră la eternitate, atât pentru sine, cât și pentru cetatea sa. El va imagina, va construi chiar o „cetate ideală”, În care valorile morale și spirituale vor fi cele care vor constitui normele de viață ale oamenilor și ale cetății. O lume a
[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
-
nu are nevoie de suport Întrucât este suficient lui Însuși. Din aceste motive, lumea și spiritul sunt separate și nu se pot amesteca. Orice cetate ideală, care este construită de om, rămâne un simplu proiect. Singura cetate care oferă certitudinea eternității și care Întrunește toate aspirațiile spirituale este cetatea lui Dumnezeu, profețită de Iisus. Dar, spune Iisus, „Cetatea Mea nu este din lumea aceasta”. Ea rămâne o lume deschisă, a promisiunii, o lume a salvării, În care, pentru a putea intra
[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
-
ființei. Ea este un act de separație a sufletului de trup, o eliberare a sufletului din Închisoarea trupului, despre care vorbea Socrate (Platon, E. Rohdeă. Mitul vieții de dincolo face ca, prin sufletul nemuritor, persoana să devină o „ființă destinată eternității” (D. Stăniloaeă. În felul acesta, miturile escatologice vin să anuleze, compensator traumatismul psihomoral al morții. Miturile escatologice compensează traumatismul morții dar nu explică moartea și nici nu Îi fixează un anumit loc În contextul existenței. Această explicație Încearcă să o
[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
-
lucrurilor și nu doresc să fiu nici povara mea, nici a celorlalți. În plus, vreau să am mintea complet limpede În ceasul hotărâtor. Dar ce poți ști? Imponderabilele menționate pot o altă Întorsătură și atunci adio toate pregătirile mele În fața eternității. Raymond, care este cu doi ani mai tânăr ca mine, a Îmbătrânit ramolit și puțin aiurit. Este acum mai mult ca propria sa caricatură. Totuși, mi-a făcut plăcere să-l revăd”. 6 mai, 1983: „Scrisorile tale sunt Întotdeauna o
[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
-
După moarte, când trupul se distruge, „rămân În suflet rădăcinile sale virtuale”, Întrucât „omul este o unitate” (D. Stăniloaeă. Din acest motiv, „noi nu murim niciodată În totalitate și definitiv” (D. Stăniloaeă. Moartea este o trecere din viața temporală În eternitate. Ea nu trebuie să ne sperie, ci trebuie Înțeleasă și acceptată. Acest punct de vedere va schimba complet atitudinea omului față de propria moarte. Ceea ce reprezintă moartea, ca perspectivă, este o problemă mult mai importantă decât faptul de a muri. Această
[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
-
este realitatea metafizică. Conflictul dintre persoană și lume este anulat prin perspectiva transcendenței, al deschiderii de dincolo de moartea ființei. Dar această moarte va reprezenta nu Închiderea pe care o presupune perisabilitatea, ci deschiderea, ca formă de trecere dincolo, În registrul eternității, care anulează destinul, ca Închidere. Această speranță escatologică se transformă În năzuința spirituală a persoanei. Ea confirmă afirmația lui B. Spinoza: sentimus, experimurque nos aeternos esse - simțim și Înțelegem că suntem eterni (Eticaă. Împăcarea cu soarta este rezultatul acceptării și
[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
-
perspectiva acestei concepții morale, moartea persoanei capătă o altă semnificație, diferită de cea biologică și având un rol esențial. Morala și escatologia postulează faptul că momentul morții reprezintă ieșirea omului din temporalitatea existenței sale trupești și intrarea sufletului acestuia În eternitate. Este o morală atât a consolării prin recompensă, cât și o morală a răspunderii prin pedeapsă. Ce trebuie să vedem și să Înțelegem din aceste dogme pentru o psihologie morală? În primul rând, refuzul ideii că „moartea este ultimul termen
[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
-
realitate posibilă și că dincolo de ea, și În paralel, trebuie să mai existe o lume pe care nu o putem percepe, dar pe care nici nu o putem nega ca existență posibilă. Aceasta este lumea vieții eterne, dincolo de limitele temporalului; eternitatea ca durată. În cazul acesta, destinul nostru nu se face și nici nu se Închee aici, odată cu moartea, ci el se judecă și se Împlinește undeva dincolo de moarte. Este Judecata de apoi o realitate sau un mit? Este o temă
[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
-
ultim. Gândirea mea, pe de o parte, iar modul meu de a-l simți, pe de altă parte, trebuie să adopte o atitudine unificatoare. Astfel, eu Încerc de fapt să-l Înțeleg ca ceva care există, prin sine, dintotdeauna, ca eternitate, În care cauza și efectul, neseparate Între ele, se identifică. Ca ființă Însă, omul este Înscris Într-o ordine a finitudinii. Din acest motiv, el nu poate Înțelege decât numai ceea ce Îi este asemănător. Dincolo de existența determinată și circumscrisă temporal
[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
-
iar În conștiința mea Îmi reprezint atât lumea, cât și existența universală, supraordonată, care o include, descopăr că eu, ca om, am o situație privilegiată: sunt În lumea finită care mă Înconjoară, dar În același timp, aspir, tind permanent către eternitatea care ne cuprinde. În acest moment, mă descopăr ca fiind și aici În lume, dar și dincolo de ea. Sunt o ființă empirico-transcendentală, așa cum spune M. Foucault. Acest paradox Îmi dezvăluie faptul că eu, ca om, ca persoană, sunt o ființă
[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
-
este sinteza obiectului și subiectului, reprezentată prin persoana umană, care sunt eu. Or, prin aceasta, eu mă recunosc ca aparținând, În egală măsură, lumii Înscrise În ordinea finitudinii, dar și transmundanului, care iese de sub semnul determinării temporale, proiectându-mă În eternitate. Îmi este oare de ajuns această constatare sau ea reprezintă doar Începutul efortur, persoanei mele de căutare a sinelui? Să Încercăm să răspundem la această Întrebare, definind umanul. Definirea umanului Scopul psihologiei morale este de a defini și explica umanul
[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
-
după D. Stăniloae, ca fiind o „unitate omnilaterală a contrastelor”, În care distingem următoarele aspecte: este ființă independentă, dar legată totuși de sursa supremă din care provine; este unitate, dar și complexitate; este temporală, supusă perisabilului, dar aspiră permanent la eternitate; este trup, dar și suflet; este ființă care comunică, dar este și incomunicabilă; deși toate personale sunt la fel constituite, suntem diferiți unul de celălalt; sufăr, dar celălalt nu poate Înțelege suferința mea, după cum nici eu nu pot simți și
[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
-
n-am auzit pe vreunul dintre ei că vizitează cimitirele. în ultimele decenii, acest gen de curiozitate romantică pare să fi dispărut. Ea mai exista încă în studenția mea, cînd unii dintre colegi, de mînă cu iubitele, se plimbau prin „Eternitatea” ieșeană aproape tot atît de des ca și prin parcul Copou. Tinerii din generațiile anterioare o făceau, desigur, și mai natural. Versurile citate la începutul glosei arată că Bacovia nu ocolea astfel 158 Constantin Călin de locuri „crude”, vorba lui
ÎN JURUL LUI BACOVIA by CONSTANTIN CALIN () [Corola-publishinghouse/Science/837_a_1765]
-
spre cimitir/ Trist, una cîte una,/ Și destrămînd al vieții fir/ Se duc pe totdeauna.// Și-acolo, încet, molcomitor,/ Se-adună în suspine -/ Cu un dor de «mîine» sora lor,/ Cu-un dor de mine” 7). O încercare „Cu cuvîntul eternitate se poate face multă retorică”, susținea Blaga. „Mai puțină poezie”, adăuga el imediat 1). Bacovia e dintre cei care au încercat. E drept, însă, că îl folosește foarte tîrziu, în Stanțe burgheze, și numai o dată: „Cîntec deasupra cetății,/ îmbătrînire?!/ Eternității
ÎN JURUL LUI BACOVIA by CONSTANTIN CALIN () [Corola-publishinghouse/Science/837_a_1765]
-
eternitate se poate face multă retorică”, susținea Blaga. „Mai puțină poezie”, adăuga el imediat 1). Bacovia e dintre cei care au încercat. E drept, însă, că îl folosește foarte tîrziu, în Stanțe burgheze, și numai o dată: „Cîntec deasupra cetății,/ îmbătrînire?!/ Eternității i-am zis:/ La muzica asta frumoasă,/ Sunt lipsuri/ în sîngele meu”2). „Eternitate” sună, aci, familiar: ea e cerul sau, poate, neantul, încorporat de mult în sensibilitatea poetului. Blaga avea totuși dreptate. Iată un exemplu care i-ar putea
ÎN JURUL LUI BACOVIA by CONSTANTIN CALIN () [Corola-publishinghouse/Science/837_a_1765]
-
1). Bacovia e dintre cei care au încercat. E drept, însă, că îl folosește foarte tîrziu, în Stanțe burgheze, și numai o dată: „Cîntec deasupra cetății,/ îmbătrînire?!/ Eternității i-am zis:/ La muzica asta frumoasă,/ Sunt lipsuri/ în sîngele meu”2). „Eternitate” sună, aci, familiar: ea e cerul sau, poate, neantul, încorporat de mult în sensibilitatea poetului. Blaga avea totuși dreptate. Iată un exemplu care i-ar putea ilustra afirmația, scos din Aderca: „L-aș fi dezlănțuit cu crăngi/ din vîrf de
ÎN JURUL LUI BACOVIA by CONSTANTIN CALIN () [Corola-publishinghouse/Science/837_a_1765]
-
Iată un exemplu care i-ar putea ilustra afirmația, scos din Aderca: „L-aș fi dezlănțuit cu crăngi/ din vîrf de munte/ să spulbere umanele duhniri/ tîrîte de pămînt-/ să lunece pe imensitate/ doar aripa de vînt-/ o punte/ pe eternitate”. Ce vrea de fapt autorul? Să provoace un „ciclon de răzvrătiri”3). Inevitabil, într-un asemenea discurs, „eternitate” e mașinal, rece. „Imensitate, veșnicie” Un sinonim pentru „infinit”, „imensitate” e uneori un cuvînt mai expresiv decît el. în fața lui conștiința dezarmează
ÎN JURUL LUI BACOVIA by CONSTANTIN CALIN () [Corola-publishinghouse/Science/837_a_1765]
-
din vîrf de munte/ să spulbere umanele duhniri/ tîrîte de pămînt-/ să lunece pe imensitate/ doar aripa de vînt-/ o punte/ pe eternitate”. Ce vrea de fapt autorul? Să provoace un „ciclon de răzvrătiri”3). Inevitabil, într-un asemenea discurs, „eternitate” e mașinal, rece. „Imensitate, veșnicie” Un sinonim pentru „infinit”, „imensitate” e uneori un cuvînt mai expresiv decît el. în fața lui conștiința dezarmează: „Imensitate, veșnicie, -/ Tu, haos, care toate-aduni.../ în golul tău e nebunie, -/ Și tu ne faci pe toți nebuni
ÎN JURUL LUI BACOVIA by CONSTANTIN CALIN () [Corola-publishinghouse/Science/837_a_1765]
-
corpul meu de plumb/ Să simt cum morții aspre molatec eu sucumb”. (Ibidem, p. 243) Și: „Căci plumbu-n veci nu-i aur...” (Idem, „Icoană și privaz”, loc. cit., p. 274. Și: „-Eu, zise umbra încet, simt întunecîndu-se și pierind conștiința eternității mele; simt îngreuindu-se ca sub plumb cugetările mele...” (Idem, „Sărmanul Dionis”, în Geniu pustiu, ediție citată, p. 56). 4. Iată un fragment din poemul „Ce cer de plumb”, de Mihail Săulescu, expresie a unei stări de spirit care îi
ÎN JURUL LUI BACOVIA by CONSTANTIN CALIN () [Corola-publishinghouse/Science/837_a_1765]
-
pot zice așa, de o putere atomică! Prima parte a poemului „Idei” e o foarte discretă pildă despre bătrînețe, ca zbatere între dorință și neputință. Simțurile sînt încă vii, dar lipsește energia care să le susțină: „Cîntec, deasupra cetății,/ îmbătrînire?!/ Eternității i-am zis:/ La muzica asta frumoasă,/ Sunt lipsuri/ în sîngele meu...” Deși ar vrea, Bacovia, fostul amator de baluri, recunoaște că nu se mai poate mișca după ritmurile unei melodii. „Ideea” e mai veche în poemele sale, căci pe
ÎN JURUL LUI BACOVIA by CONSTANTIN CALIN () [Corola-publishinghouse/Science/837_a_1765]
-
vis d-abia în singurătate, ca o mîhnire că a fost numai sensuală, cînd a trecut. Femeia lui Eminescu nu e niciodată soție, rămănînd exclusiv amantă. Bărbatul e un trecător, un călător... E o dragoste de păsări albe, care străbat eternitatea și se întîlnesc din zbor, în dreptul unei stele... Căsătoria stingherește"55. Șerban Cioculescu a respins aceste opinii, mai ales că, după cum se știe, Eminescu și-a făcut din prima iubită un ideal religios. "Poezia de iubire a lui Eminescu opinează
[Corola-publishinghouse/Science/1521_a_2819]
-
lipsit de la înmormîntare. De mulți ani nu mai vroia să știe nimic de surorile sale. A fost o înmormîntare săracă, în asistența unui foarte restrîns număr de rude și cunoscuți. Sicriul ordinar, făcut la repezeală, a fost dus la cimitirul Eternitatea într-o birjă cu un cal, al lui Ion Suceveanu, din mahala 314. Astăzi, în cimitir nu se mai poate ști pe unde va fi fost înmor mîntată cea mai bună soră a poetului. Mai stăruie niște întrebări: Oare Henrieta
[Corola-publishinghouse/Science/1521_a_2819]
-
1972, mai bine de o lună. A început să țină un jurnal de sănătate. Cu cât doctorii deveneau mai nedumeriți cu atât mai egoistă se făcea ea; se dedicase jelirii propriului ei caracter muritor și s-a axat pe analiza eternității, așa cum va face în Ce? Eternitatea, cel de-al treilea volum de memorii publicat după moartea ei, în 1987. Tocmai când Grace avea mai mult nevoie de ea, Marguerite a devenit brusc indisponibilă. Dar s-a restabilit după boală, i-
by George Rousseau [Corola-publishinghouse/Science/1102_a_2610]