14,398 matches
-
și spunea că stă și el pe acolo. Tot drumul nu mă iscodise decât despre ce aveam de gând să fac. Seriozitate, maturitate, încredere și multe de astea îmi tot repeta. Tot el mă luase în brațe și în anul pierdut. Credeam că el mă și trimisese, într-un fel, în armată. Tăceam. Lia încerca să mă strângă de mână, repetându-mi că n-am ce pierde. Nu-i greu deloc. — Sunteți opt în grupă. Vii și tu la ședințe, le
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
a mă scoate din sărite, știind și el, totuși, că nu mă va învinge. Gândul că după o halbă, două sau chiar trei voi ieși iar în Bulevard, voi intra în unul din gangurile dintre cinematografe și voi găsi obiectele pierdute mă face să fiu generos cu orbii aceia. Încă stau în ușa berăriei, nu mă grăbesc să trimit ospătarul să-i ridice, să-i trimită la altă masă. „Eu le-am stins cu alcool“, îi spun Nelei, înainte de a-i
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
de când am cunoscut-o, mă uluise cu felul ei de a te privi, concentrată, dar cu gândul rătăcind cine știe pe unde. Avea și necazuri din cauza asta, adeseori, când o scotea la tablă să rezolve cine știe ce exerciții, dintr-odată rămânea pierdută, privind parcă prin profesor. Dinspre Conservator răzbeau vocalizele unei soprane. Țipete revărsate peste ferestrele deschise spre Cișmigiu. „Dacă n-ai ști că-i Conservatorul“, arată Nela cu capul spre ferestrele acelea, „ai zice că o omoară bărba-su. O cafteală matinală
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
nici măcar umbre, un fel de caiere de ceață, câlți ai vârstelor sau ce vor mai fi fiind, venind și plecând în mine și din mine parcă după ritmul acestei mingiuci de cârpe colorate, trimisă, mecanic, îndobitocit, cretinizant de această fetișcană pierdută, la rându-i, în plictiseala neputinței de a trăi doar cu sine. Știu că, numai și potrivindu-mi cuvintele după ritmul acela, aș putea începe să scriu, acum, orice. Chiar despre nimic, cum îmi trecuse odinioară prin cuget. Să-mi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
Nu o voi face nici eu. Voi cere doar chelnerului să-mi facă nota. Mă va invita să mai trec pe la ei. Voi pleca spre toaletă, trecând pe lângă postamentul unde, sub lumina reflectoarelor colorate, Aurelian Andreescu își tânguia nu știu ce iubire pierdută sau o făcea pe copacul acela falnic de-au venit dușmanii să-l ia, dar el nu voia să plece, nu se dădea nicicum dus, că avea rădăcinile zdravene, înfipte adânc în curtea casei, în glodul strămoșesc. În treacăt, voi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
place să bârfesc. Mă trezesc imprevizibil și, chiar vorbind despre un altul, adeseori îl înconjur cu fanteziile mele. Mi le păstrez doar pentru pagina albă. În fața ei, am învățat prea bine aceasta, începe viața autentică. 22tc "22" Dimineață de sâmbătă, pierdută oarecum aiurea. Nu primesc, după ceasuri de așteptare, periodicele sioniste. Mi se spune, cu acea sinceritate a complicității, „Ieri a fost zi de leafă... Dom’ depozitar...“. Știu prea bine ce înseamnă cele trei puncte din oftatul mânuitorului de cărucior, trist
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
Nu a rezistat tentației sau poate nu cunoaște acest vechi și înrădăcinat principiu al bețivilor de cursă lungă care sunt și slujbași. S-or fi schimbat, poate, regulile în ultimul timp, de când nu mai beau... Îmi pare rău de dimineața pierdută, chiar dacă citesc altceva. Scriu aceste rânduri și mă las toropit de molcomul răsfăț al gândului că am devenit un ins moral, desprins de patima beției și care, iată, poate fi mâhnit din cauza unui bețivan. Mâhnirea mea este, de fapt, un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
din fundul curții. Îți dă un sentiment stenic de libertate, de contopire cu natura, de fiu slobod al naturii. Probabil unul dintre multele (puținele?) sentimente ancestrale rămase în noi, una dintre amintirile - în acest banal deșertat în natură - ale Raiului pierdut. Îmi plăcea să merg pe acea cărăruie de la margine de șantier și din comoditate - scurtam traseul spre stația de autobuz cu câteva bune sute de metri, nu mai traversam imensa curte a Bibliotecii, nu mai ocoleam lungul gard, întinzându-se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
ca pe vechi prietene, ca pe părți din sufletul meu, din amintirile mele. Fiecare femeie nou întâlnită, fiecare iubire era, de fapt, o revenire la o iubire demult trăită, o reîntoarcere a sufletului la bucurii încercate cândva, redescoperirea unui Eden pierdut. Acestea toate le gândesc, bineînțeles, acum, în fața acestei pagini. Niciodată până acum nu am analizat acest sentiment al reîntoarcerii. Dar cred, acum, că am nostalgia unui Eden pierdut. Pe care am căutat mereu să-l regăsesc. Această căutare a reîntoarcerii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
trăită, o reîntoarcere a sufletului la bucurii încercate cândva, redescoperirea unui Eden pierdut. Acestea toate le gândesc, bineînțeles, acum, în fața acestei pagini. Niciodată până acum nu am analizat acest sentiment al reîntoarcerii. Dar cred, acum, că am nostalgia unui Eden pierdut. Pe care am căutat mereu să-l regăsesc. Această căutare a reîntoarcerii m-a ajutat să nu-mi pierd viața. Să nu mă rătăcesc în încercările prin care am trecut, câteva amenințătoare chiar, grele. Această mereu revenire mi-a dat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
de ceaiuri pentru slăbit, copiază recomandări paranormale pentru îngrijirea tenului și aparatul de radio, în surdină, le aduce mereu postul „Romantic“. Cum poți să-i urăști, bănuindu-le atâtea suavități? Cum poți să te enervezi, din deznădejdea zilnică a timpului pierdut, când vezi cât de calm li se trece ziua în care nu fac nimic? Și nesfârșitele ceasuri de bârfă. Taclale la „o țigare“, cu mesaje schimbate de la un etaj la altul, de la un depozit la altul. O lume amorțită Biblioteca
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
de peste vremi, venită de la cei de demult, întăritoare în zădărnicia ei, dar învăluitoare, amețitoare ca un sorb care te cere, te ia și te duce iar și iar în golul acela de timp în care instinctiv te ascunzi când toate pierdute îți par. În golul de timp al istoriei tale din străfunduri de vârste și de timp. Am ieșit din sala de examen înaintea Liei. Am uitat-o apoi. Când au început cursurile, ne-am pomenit în aceeași grupă. Nu i-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
Eu aș fi vrut să scriu ca el și V.V., la rândul lui, îmi mărturisea că povestiri ca ale mele ar dori să poată scrie el. Încă nu aveam curaj să gândesc că acea povestire fusese în geanta mea acum pierdută. Speram să o fi lăsat acasă, să o găsesc când mi-aș fi recuperat geanta cu cheile și aș fi reușit să intru în garsoniera mea. Îmi aminteam însă că o luasem cu mine ieri, când plecasem, cu gândul de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
-mă încet--încet din duhul beției de peste noapte, năuc, simțeam că pierdusem poate însăși puterea mea de a scrie, atâta câtă mi-o știusem. Mă gândeam, posac, de parcă dintr-odată îmi văzusem tot viitorul, că atunci, în noaptea aceea, odată cu povestirea pierdută, îmi sfârșisem însuși destinul meu literar, nici măcar început, abia întrezărit în cețurile unor vârste în care tot ezitam să mă cufund. Șovăiam pe margine de timp, adulmecând doar, ca un fel de jivină întărâtată, adierile dinspre acel timp, promisiuni mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
de povestiri. — E păcat, a gâfâit el. Eu am vrut să scriu. Dar n-am avut putere. Am rămas tehnician geolog. Privesc spre cel rămas în ușa crâșmei. Îl văd cum șovăie, copleșit de o tristețe cu adevărat împovărătoare. Manuscrisul pierdut îl face să simtă dintr-odată mâzga în care colcăie cu toate visele lui, cu toate semețiile lui, cu toate rătăcirile lui, cu toate înfrângerile și bucuriile lui. Aici, de la capătul textului, din locul în care Moartea încă șovăie să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
gândul Morții, trăirea ei, dă vieții coerența deplină a textului. Limpezit în Moarte, textul vieții devine, la rându-i, nemuritor. Mă las încă în ușa berăriei, neștiind că știu acum ce va urma. Mă las copleșit doar de amărăciunea textului pierdut. Peste ani, când voi începe iar să scriu, voi încerca, de fapt, dintr-un sentiment acut al vinei de a fi pierdut cea mai frumoasă povestire scrisă vreodată, să o refac. Încercări repetate, reluate iar și iar, eșuate de fiecare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
publicat vreodată ceva. După povestirea pe care i-o pierdusem, atunci, demult, am fost câțiva ani mai înstrăinați. Nu mi-a spus-o niciodată, dar simțeam că nu m-a crezut când i-am spus de servieta și textul lui pierdute aiurea. Spunea că nu-i pasă, oricând ar mai fi putut scrie o altă povestire. N-a mai scris-o și, încetul cu încetul, nici nu l-a mai interesat ce scriam și ce mai publicam eu. Îi dădeam cărțile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
mă prăbușisem. Lumină venită din străfunduri, revărsată peste Lume ca o dărnicie a celor din pământuri. Întăritoare, izvoditoare de noi chemări, de noi dărnicii sufletești, dăruire trimisă în Lume de la cei duși, lumină care, atunci când crezi că toate ale tale pierdute îți sunt, vine și-ți daurește iarăși calea. Bătaia molcomă a apei în taluzul șoselei, clinchetul monoton al undelor lovite, sunetele muzicuței depărtate, lumina țâșnind ca o bucurie mult timp zăgăzuită, revărsându-se de pretutindeni, absorbindu-mă în timp ce intra în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
la o chestie, surâse popa. O aveam mai de mult în cap, dar acu’ mi s-a deslușit, privindu-te. Providența mi te-a adus la intersecție. De nu era nebuneala asta cu circulația, poate treceam și nu te vedeam. Pierdut erai. Dar așa... Proiectul e următorul. Și se porni pe construcție. Voia să scoată o revistă pentru bărbați cu specific pur românesc, patriotic. Toate pe care le citea erau pe calapod străin, chiar dacă fuseseră cât de cât adaptate nevoilor și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
Scriind, nu faci decât să-ți dovedești neputința insului scris care ești. Neputincios de a ieși din text, închipui alte și alte texte, în speranța chinuitoare că, poate, cândva, într-unul din ele, te vei regăsi. Vei regăsi o servietă pierdută. Vei găsi niște blestemate de chei care să-ți deschidă încăperea în care vei adormi liniștit. Vei regăsi paginile cu, poate, cea mai frumoasă povestire a literaturii române. Vei regăsi un timp frânt, clipe de neant în care te-ai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
de el știute. Dacă o fi având vreo lege, dacă o fi cunoscând vreo lege sau dacă va fi supus vreunei legi. Naratorul, știu aceasta acum, când Luminarea mă binecuvântează, a rămas undeva în hău de timp, în acea noapte pierdută. Poate încă nici nu s-a ridicat de la masa petrecerii, urmărind absent cum pirpiria ochelaristă înaintează cu tortul în brațe. Poate cel care mă narează așteaptă ca Veturia să taie dolofana felie de tort și el, puțin absent, să-și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
până atunci, femeia unor ani tineri, întâlnită întâmplător în acea seară, îl privește din chenarul ușii, rezemată în ușor, cu mâinile prinse pe piept, ca și cum și-ar strânge și legăna cine știe ce gând drag. Ea însăși amintire, femeia dintr-un timp pierdut pare că-l va întreba ceva, pare că-i va șopti ceva, pare că-l va dojeni sau poate va zâmbi, nepăsătoare, la rându-i, la timpul care, până și în acele clipe de tihnă în jurul unui tort, se prelinge
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
pe o stradă pustie, că va veni o dimineață străină, când se va trezi undeva la margine de oraș, într-un altul, că va colinda cu acela în căutarea unui amărât de birou al I.T.B.-ului unde se păstrează obiectele pierdute, spre a-și recupera servieta cu cheile de la garsoniera lui, nevrând nimic altceva decât să doarmă, să doarmă, să doarmă. Și să viseze într-un târziu, poate, că s-a trezit. Acum, când scriu, eu însumi aproape că simt că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
Poate chiar dintr-un fel de împăcare cu Moartea mea, pe care începusem să o simt pregătindu-se să plece spre mine. Într-o astfel de după-amiază, în tramvaiul venind de la cimitirul lui, am început să îmi amintesc povestirea lui pierdută. Priveam absent pe fereastra vagonului și simțeam cum în mine începe să se perinde, cuvânt cu cuvânt, frază cu frază, povestirea lui de demult. Vechiul text țâșnea din mine cu o limpezime stranie. Am coborât la a doua stație. Știam
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
moft, poate, dar atunci nu aveam timp să mă gândesc la tabieturile scrisului meu de pe vremuri. Pur și simplu aveam dorul de a mă arunca în pagina neîncepută, ca în bețiile de demult. Găsisem, ca într-o mistică a nenorocului, pierduta povestire a prietenului V.V. Era în mine. Mai precis, simțeam că eu sunt în ea. O văzusem aproape, rând cu rând, în dusul molcom al tramvaiului. Și am scris-o. Citind-o acum, în nepăsarea clipelor de acum, și ele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]