8,223 matches
-
În scrierile lui. Se vorbea de asemenea foarte mult despre numărul servitorilor și al costumelor lui de haine. Am aflat că Își alesese ca secund pe cumnatul lui, amiralul Kolomeițev, erou al războiului cu Japonia. În timpul bătăliei de la Tsuchima, acest unchi al meu, ce deținea pe atunci gradul de căpitan, izbutise să-și aducă vasul distrugător lângă vasul-amiral În flăcări și să-l salveze pe comandant. După ore, am aflat că revista aparținea unuia dintre cei mai buni prieteni ai mei
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
transfera piciorul drept pe pedală, Îl ridica pe stângul și se instala pe șa. În sfârșit, am ajuns acasă și, imediat ce am intrat În vestibul, am auzit glasuri vesele, vorbind tare. Cu oportunitatea pe care o au coincidențele din vis, unchiul meu, amiralul, cobora scările. De pe palierul de deasupra, acoperit cu un covor roșu, unde o grecoaică fără brațe prezida asupra unui vas din malahit pentru cărți de vizită, părinții mei Încă i se mai adresau și, În timp ce cobora, unchiul privi
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
vis, unchiul meu, amiralul, cobora scările. De pe palierul de deasupra, acoperit cu un covor roșu, unde o grecoaică fără brațe prezida asupra unui vas din malahit pentru cărți de vizită, părinții mei Încă i se mai adresau și, În timp ce cobora, unchiul privi În sus râzând și bătând În balustradă cu mănușile pe care le ținea În mână. Mi-am dat seama imediat că nu avea loc nici un duel, că provocarea fusese Întâmpinată cu scuze, că totul era În regulă. Am trecut
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
râzând și bătând În balustradă cu mănușile pe care le ținea În mână. Mi-am dat seama imediat că nu avea loc nici un duel, că provocarea fusese Întâmpinată cu scuze, că totul era În regulă. Am trecut În goană pe lângă unchiul meu și am ajuns sus. Am văzut chipul senin, de fiecare zi, al mamei, dar nu mă puteam uita la tata. Și atunci: inima mi s-a ridicat În piept ca valul pe care s-a ridicat vasul Buinîi când
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
Alexandr Blok. La Începutul acelei veri și pe tot răstimpul verii precedente, numele Tamarei apărea tot mereu (cu prefăcuta naivitate atât de tipică soartei când e pusă pe treabă) ici și colo, pe moșia noastră (Intrarea interzisă), și pe domeniul unchiului meu (Intrarea strict interzisă) de pe celălalt mal al râului Oredej. Îl găseam trasat cu un băț pe nisipul roșiatic al unei alei din parc sau scris cu creionul pe o portiță spoită sau proaspăt incrustat (dar nu complet) În lemnul
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
ascundă În tufișuri ca să ne spioneze pe Tamara și pe mine cu ajutorul unui vechi telescop pe care-l găsise În pod; dar Într-o zi, iscoada a fost la rândul ei urmărită de Apostolski, bătrânul grădinar cu nas purpuriu al unchiului (Întâmplător un mare măscărici al fetelor din sat), care i-a dat raportul, cu amabilitate, mamei. Mama nu putea să sufere iscodeala și pe lângă asta (deși eu nu i-am vorbit niciodată despre Tamara) știa tot ce ar fi dorit
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
toate locurile tainice din pădure, unde o Întâlnisem și o creasem cu patimă, În visurile mele cu ochii deschiși. Într-un anumit crâng de pini, totul s-a petrecut firesc, acolo am sfâșiat țesătura imaginației și am gustat realitatea. Întrucât unchiul meu lipsea de acasă În acel an, am putut rătăci În voie și prin parcul lui imens, des, bisecular, cu lespezi clasice de piatră Înverzită pe aleea principală și cu potecile de labirint ce porneau În raze de la fântâna centrală
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
-mi Împing bicicleta. Când ajungeam În vârf, lumina mea vie dansa pe porticul alb cu șase coloane din dosul conacului tăcut și cu obloanele trase - tăcut și cu obloanele trase este probabil și astăzi, după o jumătate de secol, conacul unchiului. Acolo, Într-un colț al adăpostului boltit de unde urmărise șerpuirile luminii mele În urcuș, Tamara aștepta, cocoțată pe parapetul lat, rezemată de o coloană. Stingeam felinarul și Înaintam bâjbâind spre ea. Întotdeauna dorești să vorbești mai elocvent despre asemenea lucruri
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
o jucărie s-a sfărâmat. Vedetele feminine aveau frunți Înguste, sprâncene magnifice, ochi umbriți de gene bogate. Actorul preferat al zilei era Mojuhin. Un regizor celebru achiziționase În Împrejurimile Moscovei un conac cu coloane albe (destul de asemănător cu cel al unchiului meu) și acesta apărea În toate filmele pe care le făcea. Mojuhin venea spre conac Într-o sanie elegantă și Își fixa privirea de oțel asupra unei ferestre luminate, În timp ce un mic mușchi devenit celebru Îi zvâcnea sub pielea Întinsă
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
și am coborât din tren. O ceață lăptoasă plutea peste peronul unei gări anonime -eram pe undeva, În apropiere de Harkov. Purtam ghetre și o pălărie derby. Bastonul pe care-l țineam În mână, un obiect de colecție ce aparținuse unchiului Ruka, era din lemn de culoare deschisă cu frumoase pete maronii, iar mânerul era un glob neted, roz, de coral, incastrat Într-o coroniță de aur. Dacă aș fi fost unul din tragicii vagabonzi care stăteau ascunși În ceața de pe
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
de Dmitri Ivanovici (Mitik): Peterson Ivan Karlovici: Peterson Natalia Dmitrievna născută Nabokov: Peterson Piotr Ivanovici (Peter): Petkevici, Olga Vladimirovna născută Nabokov, În prima căsnicie, prințesă Șahovskoi: Pirogov (șofer): Pnin: Poem: Polenka (fiica lui Zahar): Poplavski, Boris: *Portretul mamei mele: *Portretul unchiului meu: Praga: Prima iubire: Prima poezie: Profesori meditatori: vezi Burness, Jernosekov, «Lenski», «Max», «Ordo», Rogge, Tihoțki, Volgin. Preceptori vezi Cummings, Dobujinski, Iaremici. Pușcin, Ecaterina Ivanovna vezi Nabokov. Pușcin, Ivan Ivanovici: Pușkin: Racemosa: Rachel, Miss: Râleev, Anastasia Matveevna născută Essen: Râleev
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
buzele în ea, o ridică și grăiește: Și vouă, sănătate! Trăiască Slăvita noastră Doamnă!! Lângă tronul Doamnei, stă Sora, chiar sora Domnului, și, alături, jupânese și jupânițele din suita Doamnei. La picioarele tronului, pe o treaptă, stă boier Ioan Paleologul, unchiul Doamnei Maria, pe moldovenește botezat Țamblac -, un bătrân grec, frumos, verde încă, cu barba tăiată scurt, plin de eleganță și spirit, ce răzbate din ochii săi jucăuși, adumbriți de niște sprâncene stufoase, din zâmbetul fin, ironic, blajin totuși, dar, mai
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
oală și o gură hlizită. Și când te gândești că Süleyman-Hadâm-Pașa avea strașnică poruncă: "Pe afurisitul ghiaur al Moldovei de barbă să-l scoată din vizuină, și viu au mort să-l târască la picioarele Slăvitului Padișah", spune rânjind Vlaicu, unchiul lui Ștefan frate al mamei sale, un bătrân alb, înțelept și blajin, un adevărat tată pentru nepotul Ștefan. Ce spui? face Ștefan pe miratul, deși prea bine știe. Chiar așa a spus Slăvitul? De barbă? întreabă și își mângâie obrazul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
Cu ochii pierduți în gol, ea vede ca orbii, vede în ea și retrăiește aievea. ...Ultima noapte a Împărăției... Ultima noapte... S-au scurs ani și ani, s-au scurs... Și eu... eu n-o pot uita. Îți amintești, unchiule? Unchiul, furat și el de amintiri, cu amar: Constantinopolul e în noi ca amintirea unui mort drag. Trăiește în noi... Era o noapte de mai... În anul acela, liliacul înflorise nebun... Îți amintești, unchiule, tufele acelea de liliac alb de lângă poarta
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
pe viață. De moarte sunt rănită. Ce putem face, Maria? oftează el. Asta ne-a fost viața... Soarta... Destinul... Timpul... Poate timpul... Uitarea... Toate trec... Maria, sfârșită, răvășită, ca țărmul după furtună: Și viața noastră a și trecut. Dragul meu unchi, îl îmbrățișează ea cu căldură, cât îți datorez... Îmi amintesc, într-o noapte neagră cu tunete și fulgere, m-ai luat în spinare; nu știam unde mă duci și nici nu-mi păsa... Fugeam din Stambul. Mituisem străjile de la Poarta
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
nu plâng: "Joci teatru, bătrâne! Măscăriciule!" Îmi bat joc de toți și de toate, începând cu mine, ca să nu se vadă că de fapt mi-e frică. Folosesc râsul ca o armă și de apărare, și de atac. Sărmanul meu unchi. Să nu-mi plângi de milă. Eram magistru la Academia Platon din Veneția, când dogele Vendramino m-a trimis cu un mesaj al "Ligii antiotomane" în Moldova. "Veni, vidi..." Și-am rămas. În umbra Marelui Ștefan, mi-am găsit limanul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
puținul soare ce mi-a mai rămas. "Trăiesc în fiecare zi, ca și cum ar fi ultima." E o șmecherie care te face să vezi cât de minunată poate fi viața. În durere chiar... Maria îl îmbrățișează cu duioșie: Bunul, dragul meu unchi. Mă rog să fim împreună cât mai mult timp. Ascultă-mi sfatul, fetițo: "Fugit irreparabile tempus!" Tinerețea! Doamne! Ce bogăție! Câtă bucurie! N-o risipi! Iubește! "Unde dragoste nu e, nimic nu e!" Cine a spus asta? Trăiască iubirea! Nu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
cu vorba, nici cu sabia... Zadarnic! Mai rău! Și-a trădat țara și a închinat-o turcilor! Toți domnii munteni... bolborosește Voichița. Ce puteau face?... "Peștele cel mare înghite pe cel mic", mormăie Țamblac împăciuitor. Toți?! Toți în afară de frati-su unchiul Domniei tale viteazul Vlad-Vodă Drăculea, zis "Țepeș", zis "Spaima Aliotmanului"! Toți?! Toți în afară de străbunicul Domniei tale, Marele Mircea Basarab-Bătrânul!... Voichița, înfrântă, pleacă ochii. Ștefan, cu același patos, continuă: Și mai află, Domniță, că acest părinte al Domniei tale, și... și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
Da... Marele Iancu... Îmi amintesc noaptea aceea... povestește cu nostalgie Ștefan. Eram la Hunedoara, în preajma celui de-al cincilea Crăciun petrecut în pribegie, când în Țara Românească, când în Transilvania. Fugeam de colo-colo, mă ascundeam de răul prea iubitorilor mei unchi ce căutau să-mi facă de petrecanie și nu eram decât un băiețandru, singur-singurel pe lume. Îmi amintesc, era o iarnă grea, cu viscole, cu zăpadă multă... Șuiera vântul alergând pe coridoarele castelului Hunedoara. Noi eu, Iancu și vărul meu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
-i putea smulge "Scaunul Moldovei" decât săvârșind mârșavul omor... și își șterge cu palmele broboanele de sudoare ce începuseră să mustească la rădăcina părului. Am răcnit ca o fiară! Am tăiat un tâlhar ce se prăvălise peste mine; iubitul meu unchi, Aron Petru, mă voia și pe mine "puiul de năpârcă". Am sărit de pe cerdac în șaua primului cal... M-au fugărit o noapte întreagă, dar mi-au pierdut urma. Taica făcuse din mine un călăreț neîntrecut. Când se crăpa de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
Cu trei zile înainte, împlinisem cincisprezece ani. Așa a început lunga și amara mea pribegie: cinci ani de surghiun, ocrotit de Iancu Corvin de Hunedoara, voievodul Transilvaniei; și de Domnul Țării Românești, Vladislau Dan, ce-mi era un fel de unchi. Fugeam de colo-colo, mă ascundeam, hăituit de mâna lungă a "prea iubitului meu unchi" ajuns domn al Moldovei care-mi voia capul: "puiul de năpârcă" era un pericol, își temea "scaunul". A năimit un ucigaș cu simbrie, un talian pripășit
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
pribegie: cinci ani de surghiun, ocrotit de Iancu Corvin de Hunedoara, voievodul Transilvaniei; și de Domnul Țării Românești, Vladislau Dan, ce-mi era un fel de unchi. Fugeam de colo-colo, mă ascundeam, hăituit de mâna lungă a "prea iubitului meu unchi" ajuns domn al Moldovei care-mi voia capul: "puiul de năpârcă" era un pericol, își temea "scaunul". A năimit un ucigaș cu simbrie, un talian pripășit prin Moldova, să-mi facă de petrecanie printr-o măiastră lovitură de pumnal pe la
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
se ridica părul măciucă... Taica, vânat de frații ce umblau să-i facă de petrecanie, a fugit în Transilvania la Iancu Corvin de Hunedoara. Maica, Dumnezeu s-o pomenească -, nu știa unde să mă mai ascundă de răul iubiților mei unchi ce umblau să-mi ciumpăvească nasul, urechile... Și, în marea lor generozitate, au promis să-mi scoată numai un ochi; vezi bine, "însemnat" nu mai puteam fi uns domn... Și nu eram decât de-o șchioapă... Dihonia a început cu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
voi fi silit, de nevoie, să mă supun păgânilor. Aceasta însă n-o voi face niciodată, vrând mai bine, de o sută de mii de ori, mai bine, moartea! Din scrisoarea lui Ștefan Vodă expusă de Ioan Țamblac, "sol și unchi al său", la 8 mai 1477, în fața Senatului Veneției ( câteva luni după înfrângerea Moldovei de către turci la Valea Albă 26 iunie 1476). 14 Un hodorog viteaz Un lung șir de omenire, femei, bătrâni, copii care cu bocceluța la spinare, care
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
de la turn, două fete cară o ladă. Sora se repede să le dea o mână de ajutor: Aveți grijă! O puneți în ultima căruță! le îndrumă ea și iese împreună cu fetele. La celălalt capăt al culoarului, intră Maria, urmată de unchiul Țamblac. Maria ține în mâini o casetă din lemn de chiparos, încrustată cu arabescuri de fildeș. Îi întinde caseta și spune cu tristețe: Unchiule, bijuteriile... resturi... rămășițe... Țamblac deschide capacul și contemplă odoarele cu durere, cu nostalgie. Asta îmi amintește
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]