KorAP: Find »[drukola/base=aminti & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...2376 2377 2378 ...2700 >

67,494 matches

Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190

și deci scrisă, fără a se releva rolul esențial, determinant, al imigrației. în cadrul acestei imigrații, componenta românească, fără a fi una esențială, nu poate fi eludată. Și, chiar dacă peste ea se trece uneori în grabă ori chiar fără a fi amintită, imigrația română reprezintă de mult o dimensiune notabilă a imigrației americane, în întregul ei. înainte de a fi discutat în ipostaza lui de imigrație, elementul de proveniență românească al mixturii americane reclamă a fi examinat în circumstanța de emigrație, care precedă

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
și francezi, dar nu din clasa avută, și din contra cei mai săraci și mai puțini competenți de a-și câștiga viața la dânșii”. Deși autorul respectiv își publica lucrarea în România, cunoscând deci chestiunea emigrației transatlantice, el nici nu amintea măcar de o posibilă „transfuzie românească”, indiferent de dimensiuni, dincolo de Ocean. în 1928 însă, René Gonnard enumera România, alături de Spania, Portugalia, Norvegia, Suedia și Grecia, printre țările care furnizau imigranți, precizând chiar că „les Roumains (de la petite Roumanie) arrivaint avant

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
că mă găsesc în prezența unei conștiințe”. Până a se ajunge însă la situația de azi, americanizarea a fost un proces cu o evoluție complexă și adeseori contradictorie, care a dat naștere la fel de fel de interpretări și concluzii. Să ne amintim că Ioan Podea se arăta foarte descurajat de nereușita încercării de a se constitui o comunitate a românilor americani, ca urmare a refuzului americanizării. După o imigrare care avea o oarecare vechime, el nu putea accepta decât că, probabil, „câteva

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
o cerință intrinsecă, chiar dacă, în mod firesc, evoluția de ansamblu nu a putut exclude treptele, dar și perioadele de flux și reflux. Fără a ne propune o înregistrare a tuturor încercărilor de periodizare a emigrației române către America și Canada, amintim, bunăoară, că, la începuturile celui de-al doilea deceniu al secolului XX, Ioan Podea considera că abia după 1880 putem vorbi despre evoluția emigrării ca un proces istoric. însă, la acea dată, nu se punea problema unei divizări temporale a

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
în țară, declara, sec, dar impresionant, că „pe 10 august [1984, n.n.], dintr-o dată mi-am zis: rămân în America. în toată perioada cât am muncit, gândul a zăcut acolo, în subconștient, acoperit de adrenalina zilelor fierbinți”. Alt ziarist își amintea că „am venit în America în anul 1965, după ce am făcut 16 ani de închisoare politică în România, și eram amenințat să fiu iar arestat”. Altcineva, plecat din țară în 1972 și ajuns în America un an mai târziu, după ce

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
sau părinți din străinătate. Se constată, atrăgea el atenția, un echilibru perfect între numărul foștilor imigranți - 146.393 - și al urmașilor lor - 147.060 -, care dovedește evoluția înaintată a procesului de asimilare”. Completând același tablou și pentru Canada, autorul citat amintea că în 1931 trăiau în acea țară 29.056 români. Revenind la America, el afirma apoi că „]n anul 1940 în SUA se aflau 115.940 imigranți români. Se constată deci o scădere a numărului lor față de anul 1930, ce

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, lucrare ce include un capitol privind momentul Ialta și perioada de după război, deportații nu apar nici măcar ca notă de subsol. în plus, majoritatea manualelor de istorie ignoră subiectul, deși unul, publicat în 2001, amintește pe scurt momentul deportărilor. Mai mult, pentru că importanța identității naționale este, cum spune M. L. Murgescu, „una dintre cele mai importante caracteristici în manualele de școală și educație civică”, istoria etnicilor germani - ca și a altor minorități din România - este

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
haine și provizii a trezit suspiciuni. La fel și faptul că unii dintre ei fuseseră luați în custodia poliției încă de dimineață, cum era cazul Mariei Cocârlă. Referindu-se la arestarea ei ca la „ziua cea mai neagră”, ea își amintește: 13 ianuarie 1945, unde am fost dimineața la ora 5 ridicată, despărțire de la familie... m-a prins, frați, bunici... și am fost adunați toți, în sala din comuna Cincu, unde am fost verificați că ne duce la lucru și trebuia

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
adunau bagajele și toate posesiunile în mijlocul străzii, cu siguranță că mulți dintre vecinii lor români au observat agitația. în ciuda campaniei acerbe, mulți dintre români au fost surprinși și poate șocați să afle ce li se întâmplă vecinilor lor. Așa cum își amintea o femeie: în timp ce noi eram aduși la gară... mulți oameni erau pe stradă. Unii se întrebau, alții râdeau, alții țipau la noi, chiar dacă nu ne cunoșteau, alții urlau, în primul rând părinții fetelor și băieților deportați. Deși este dificil de

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
echivalat cu pierderea completă a demnității, a moralității și, în fapt, a normalității. Cu toate acestea, Șimon, care era căsătorită deja, fie nu a fost dramatic afectată de această experiență, fie a șters-o total din memorie, din moment ce nu este amintită în povestirile ei despre deportare. Ea și-a ordonat ierarhic în memorie acele lucruri care au ajutat-o să supraviețuiască - religia și Dumnezeu -, considerându-le la momentul discuției demne de amintit. 5. „Scânduri groase... pline de gheață”. Condițiile din lagăre

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
schimbu’ doi de la mină și vedeam stelele pe cer, plângeam... era până la 35, 40 de grade de frig, lacrimile s-au uscat, s-a-nghețat la obraz și ne-ntrebam: „caru’ asta mare, vede și a noastră casă dragă?”. Mulți deportați își amintesc că li se dădea liber de Crăciun sau în Ajun și primeau chiar porții suplimentare de mâncare - inclusiv unt - din partea paznicilor ruși, din care încercau să încropească o prăjitură, care, așa cum reiese din descrierea unui deportat, „era mai bună decât

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
a dreptul inumane, condiții care au favorizat producerea a numeroase accidente - unele dintre ele fatale. De fapt, accidentele din mine, alături de lipsa adăposturilor și a unui nivel minim de igienă, sunt elementele centrale rememorate de mulți dintre deportați. Hrușcă își amintește soarta pe care a avut-o în urma unei explozii: Se punea carbid, se făceau niște găuri și se punea carbid, dar culoarul unde se împingeau vagonetele și culoarele erau întotdeauna, cum se săpa se făcea cu lemne, se... clădea așa

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
la... infirmerie, m-a pansat zice: „n-are nimic, poa’ să meargă mai departe”, dar stând pansat, dar umblând în apa, a început infecția, plus praful de cărbuni și nu știu ce, și curgea puroi așa încontinuu.... Persoanele intervievate de Radosav își amintesc incidente similare, în care au fost îngropate până la genunchi în cărbuni, ceea ce le-a afectat grav membrele inferioare. în lumina unor astfel de tragedii, nu ne miră modul în care Cocârlă a reacționat la vederea minelor: Am mers la mină

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
grădină. în timp ce rația de pâine i-a fost redusă, pentru că nu mai era nevoită să lucreze în mină, faptul că lucra în grădină a ajutat-o să mănânce mai sănătos, atât ea, cât și colegii ei de cameră. Ea își amintește: Mai găseai o ceapă, un morcov, nu știu ce. Io aveam un palton, rupsesem buzunarele și avea căptușeala, și am băgat toate... mai puneam ceapă, una, alta acolo, ca să duc și la fete din cameră. Deși impresionantă, grija ei pentru colegele de

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
târziu, când Hrușcă a fost trimisă să lucreze în spital, îngrijind deportații, a fost trimisă, din bunăvoința aceluiași paznic, înapoi în România, împreună cu un convoi de deportați bolnavi. Astfel de dovezi de bunătate din partea rușilor nu erau singulare, așa cum își amintesc mulți deportați. Rușii... sunt oameni buni, înțelegi? Nu sunt oameni răi. Nu sunt un popor violent. Nu aveau un cuvânt de spus, le era frică să zică prea multe, înțelegi?. Sau un alt deportat: Rușilor le era milă de deportați

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
femeilor. în al doilea rând, ca urmare a constituției lor fizice și a faptului că majoritatea femeilor - dacă nu toate - erau nefumătoare și nu consumau nici alcool, acestea erau mai predispuse la a supraviețui unor astfel de condiții. Așa cum își amintește un bărbat deportat: Femeile aveau între 17 și 30 de ani, deci erau la vârsta cea mai rezistentă. Nu fumau și nici nu beau alcool. în șase luni alcoolicii au murit. Noi, tinerii, am supraviețuit doar pentru că am furat lemn

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
a-și face necesitățile” în fața prietenilor sau a celor dragi, faptul că erau privite și uneori chiar atinse de gărzi era de-a dreptul înspăimântător pentru ele, fiind un atac la propria lor demnitate, la identitatea de sine. Așa cum își amintește o fostă deportată: Ceea ce mă deranja cel mai tare era faptul că trebuia să mă dezbrac de tot în fața rușilor... acasă nici măcar mamele sau surorile noastre nu ne văzuseră goale. Acestor atacuri asupra demnității umane li se adăugau, în unele

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
facă față atacurilor sexuale. Deși li se oferea frecvent „o viață mai ușoară” în schimb, pentru cele care erau complet neinformate în ceea ce privește legăturile intime cu sexul opus aceste propuneri erau de-a dreptul cutremurătoare. Este cazul Adei Teutsch, care își amintește că nu și-a dat seama de ce nacelnik-ul rus a „cerut să o vadă seara” și s-a bucurat de faptul că îl lăsa să o mângâie pe obraz. Deși unele femei au cedat unor astfel de propuneri, altele au

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
au rămas în RDG, fie s-au întors în România. Prezența lor acolo a fost mărturia tratamentelor brutale de care au dat dovadă sovieticii, șocând și întristând populația nativă care, la acel moment, trăia sub aceeași ocupație sovietică. Magyari își amintește: Și când am ajuns la Frankfurt unter Oder, vinea lumea în geam și zicea „no, ăștia sunt sași care le-a adus din România”, eram cheli, știți ce era, cheli, cheli, cheli eram, așa ne-a tuns, și-aveam niște

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
al istoriei României și Europei - în special în manualele de istorie -, nu doar că îi facem pe aceștia mai vizibili ca indivizi, dar încurajăm și reflecția asupra noastră și asupra propriilor societăți și sisteme politice. Astfel, nu putem să nu amintim cuvintele Leonei Toker privind importanța memoriei Gulag-ului: Scala valorilor noastre se modifică și viețile noastre sunt plasate în perspectivă. Această autotestare ia deseori forma unei identificări empatice cu cei ce-și amintesc și a presupozițiilor despre cum am fi

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
sisteme politice. Astfel, nu putem să nu amintim cuvintele Leonei Toker privind importanța memoriei Gulag-ului: Scala valorilor noastre se modifică și viețile noastre sunt plasate în perspectivă. Această autotestare ia deseori forma unei identificări empatice cu cei ce-și amintesc și a presupozițiilor despre cum am fi acționat noi în locul lor, dacă am fi fost în stare să suportăm suferințele lor și dacă nu ne-am fi găsit cumva mai degrabă în poziția ciocanului decât a cuiului. Prin descrierea comportamentului

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
exterior, a fost susținută printre alții de I.C. Drăgan (fost membru al Mișcării Legionare, devenit susținător al regimului comunist), Mircea Mușat (devenit după ’90 vicepreședinte al PRM), Gheorghe Buzatu (actualmente vicepreședinte al aceluiași PRM) sau lt.col. Al. Duțu, pentru a aminti doar câteva nume. Autorul precizează că, „din punct de vedere metodologic, una din trăsăturile istoriografiei proantonesciene constă în statuarea unui fals respect față de litera documentului istoric, până la a o fetișiza” (p. 329). Acești falși istorici sunt contracarați de un număr

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
întâmplare am luat în bagajul meu un caiet cu coperți de piele, primit cadou de ziua mea, în urmă cu două săptămâni, care urma în condiții normale să fie un album de amintiri, cum aveau fetele din acea vreme”, își amintește autoarea acestei unice cărți. în acest caiet și-a scris Mimi jurnalul, un caiet dăruit de Bondy, un băiat căruia îi aparțin primele rânduri, scrise acasă, la Câmpulung, în septembrie 1941, dedicația, cum ar veni, și ultimele, scrise la Djurin

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
lucruri foarte interesante și importante despre acest jurnal, lucruri pe care nu puteam să le aflăm de altundeva, de aceea am să citez din acest interviu încă nepublicat: „Sora dumneavoastră, Miriam Korber-Bercovici, a scris un jurnal, Jurnal de ghetou. Vă amintiți cum s-a scris acest jurnal? - Ea a primit, cum primeau înainte fetele tinere, că era altfel, a primit de ziua ei un caiet în care băieții și fetele scriau câteva cuvinte. Așa era atunci. - Caiet de oracole. - Nu mai

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
fără cruțare. Veștile acestea le-am auzit, m-au durut, dar totuși m-am bucurat de soarele care strălucea, de lumina care lumina Djurinul atât de negru în alte zile. Am să fac o listă cu cei de care îmi amintesc și acum am auzit c-au murit. Nu cred că voi reuși să-i enumăr pe toți, dar cel puțin voi însemna pe câțiva, la sfârșitul așa-zisului meu jurnal. Am atâta tensiune acumulată în mine că simt că-mi

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]