KorAP: Find »[drukola/base=aminti & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...2377 2378 2379 ...2700 >

67,494 matches

Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190

de ani, ea e născută în ’22. «Sâmbătă, 18 aprilie», vedeți că sare, nu scrie zilnic. Din sâmbătă-n sâmbătă cam... - Da, cam așa. Asta ați observat dumneavoastră. Ei, poftiți că este și o duminică. - Tot e sărbătoare. Dumneavoastră vă amintiți... - Cum a fost jurnalul ăsta păstrat. Asta nu v-am spus. Eu am găsit acest jurnal în anul 1980. Printre multe lucruri. Ea nici nu știa că-l mai are. Și când au venit în ’83 la noi în vizită

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
întors, în pădure și chiar în altă țară, cu căruța, după lucruri.- Da, eu l-am adus. Ei, ce lucruri am adus? Un paltonaș, vreo două-trei schimburi ș.a.- Nu v-ați întors degeaba. Vreau să vă mai întreb dacă vă amintiți cum și când scria? - Da, după masă. - Ați văzut că scrie. - Da, da. Cu creionul. Cu creionul e scris. De asta e și șters și e greu de refăcut, dar bine ținut. L-am ținut eu bine (râde). Există originalul

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
alt gen de „școală a vieții”, ca să zic așa, viața văzută din ghetou, perioadă în care au murit cei mai mulți oameni, când încă mai bântuiau evreii din lagărul din Edineț, foarte bolnavi, scheletici, mai mult morți decât vii, despre care își amintesc mai mulți supraviețuitori cu care am făcut interviuri, a văzut cum înnebunește un om pe care îl cunoști, farmacistul Garai, păduchi, tifos exantematic, frig, foamete („și iarăși ajung la un capitol foarte obișnuit și foarte des discutat aici: mâncarea”), restricții

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
de păcătoși și n-avem și noi o patrie care să ne iubească! Pe noi patria ne-a izgonit în pustiu printre străini și printre cuvintele de prigoană mă urmărește veșnicul: mai departe jidove rătăcitor”, descriere a patriei care îmi amintește de Patria regizorului și actorului Emir Custurica. Când a fost întrebat ce e Patria, Custurica a spus că patriotismul e atunci când copiii își lipesc pe peretele din dormitorul lor o fotografie cu echipa națională de fotbal. Asta e iubire adevărată

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
originalul ce poate fi văzut și astăzi („Originalul stă la dispoziția oricui dorește să-l vadă” - „Postfața autorului”). Pe lângă text, cartea are și câteva fotografii pe care le comentează sora lui Mimi, Sisi, tot în interviul despre care am mai amintit, doar că descrierea Silviei Hoișie e de acum, din mileniul III, ceea ce poate doar să ne bucure, din toate punctele de vedere: „O fotografie din 1917, unde puteți vedea o familie de evrei. Uitați-vă: bunica, bunicul. Bunicul meu a

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
la p. 180). Cea de-a doua chestiune: „câtă vreme au fost în libertate, ei [partizanii] au contrazis afirmația regimului potrivit căreia ar avea control deplin asupra țării” (p. 178). Fenomenul nu a fost cunoscut în vest. însuși autorul nu amintește decât grupurile de rezistență foarte cunoscute; este vorba despre cele din Munții Făgăraș, atât pe versantul sudic, cât și pe cel nordic, comandate de locotenent-colonelul Gheorghe Arsenescu, căpitanul Toma Arnăuțoiu și studentul Ion Gavrilă-Ogoranu. Acestea au fost cele mai longevive

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
Făgăraș, atât pe versantul sudic, cât și pe cel nordic, comandate de locotenent-colonelul Gheorghe Arsenescu, căpitanul Toma Arnăuțoiu și studentul Ion Gavrilă-Ogoranu. Acestea au fost cele mai longevive și cele mai mediatizate, însă în nici un caz singurele. în note este amintit și grupul maiorului Nicolae Dabija, care a acționat în Munții Apuseni, dar a fost distrus la începutul anului 1949. Precizăm că grupuri de rezistență armată au existat și în alte regiuni, cu preponderență în cele montane sau împădurite: Bucovina, Neamț

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
chiar după ce s-a anunțat încheierea colectivizării agriculturii, în primăvara anului 1962, câteva procente din suprafața agricolă a țării rămânând în proprietate particulară. Impropriu este și să se scrie despre „reforma agrară din 2 martie 1949” (p. 106), când, după cum aminteam mai sus, atunci au fost confiscate ultimele proprietăți („moșierești”) de 50 de ha, ele trecând în patrimoniul statului. Această exprimare nefericită se mai întâlnește și în alte locuri din carte. Fuzionarea PSD cu PCR nu a fost în noiembrie 1947

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
încheiat în ianuarie 1958 (Răstoaca). Știm cu precizie toate aceste chestiuni datorită unei campanii de istorie orală pe care am făcut-o în zonă în vara anului 1997, împreună cu Daniel Popa. De asemenea, nu este citată nici o sursă atunci când autorul amintește de colaborarea dintre spionajul românesc (DIE) și KGB. Cea mai reușită a fost acțiunea lui Mihai Caraman la sediul NATO din Paris, între 1962 și 1969, când numeroase documente ale alianței politico-militare occidentale au ajuns în posesia Moscovei (pp. 217-218

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
cunoscut că unele fapte istorice sau interpretări ajung să conțină erori, ceea ce nu le împiedică să circule/se impună în istoriografie sau în opinia publică. Din păcate, unele s-au strecurat și în cartea pe care o avem în vedere. Amintind de conflictul din satul Roma, județul Botoșani, legate de politica agrară a PMR, autorul le situează în luna mai 1949, preluând informația dintr-o cronologie a colectivizării. în realitate, respectivul incident între autorități și țărani s-a desfășurat pe 12

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
timpul și politica, afirma Constantin Noica citându-l pe Pitagora. La prima vedere se pare că noi, românii, moștenim un trecut confortabil, suportabil, fără remușcări, chiar glorios. A existat o paranteză de vreo cinci decenii pe care mulți ne-o amintim doar din când în când (tot mai rar!) și o evaluăm diferit. O parte tot mai mare dintre locuitori semănă, cu trecerea anilor, tot mai mult cu oamenii din Evul Mediu ce alcătuiau „lumea care tace”, acei laboratores (cei care

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
mai poarte vreun război adevărat, se ocupa de strânsul recoltelor, își ieșise din mână (cum se va vedea în decembrie 1989). Adevărații bellatores făceau parte din „poliția politică”, o adevărată castă, ubicuă, dar, în același timp, invizibilă, despre existența căreia amintea insistent o „reclamă” des întâlnită pe marginea drumurilor, pe care scornitorii de bancuri o deturnau de la sensul avut în lozinca „Să triumfe Libertatea, Pacea și... Securitatea”. La prima vedere, așadar, trăiam într-o societate decerebrată, conformistă și amorțită, căreia i

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
după mărturiile celor care le-au fost alături în munți, precum și ale celor care i-au întâlnit întâmplător în acea perioadă. De la început este clar că persoana colonelului Arsenescu este învăluită în legendă. El apare prin ochii celor care-și amintesc de el, precum și din propriile declarații ca un personaj puternic, dar egocentric și arogant, fără a fi însă lipsit de farmec și autoritate. într-un cuvânt: un personaj controversat. Toma Arnăuțoiu este prezentat ca fiind opusul lui Arsenescu: echilibrat, cu

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
colaboratori” cum este cazul lui Mihai Beniuc plasat „la avangarda poliției”, întrucât în volumul autobiografic Pe muche de cuțit Beniuc îl denunță pe Lucian Blaga - care avea dârzenia să nu colaboreze cu regimul - ca fiind hitlerist convins, deși Monica Lovinescu amintește că, în timpul războiului, Beniuc a colaborat la reviste de dreapta. Mai mult decât atât, în calitate de președinte al Uniunii Scriitorilor, Mihai Beniuc „a condamnat orice mică încercare de liberalizare în literele românești” (p. 41). Un alt scriitor plasat în rândul colaboratorilor

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
mulțumească cu răspunsurile pe care le-a moștenit... Adică să revizuiască toate pozițiile și pretențiile anterioare, mărturisind însă, mai departe despre puterea negativă, antifetișistă, radical critică a spiritului, dar renunțând la orice ideologie optimistă a salvării” (p. 22). Monica Lovinescu amintește câțiva dintre intelectualii francezi care au inițiat și susținut efortul de revizuire: Edgar Morin, Pierre Fougeyrollas, Jean Duvingaud și Henri Lefebvre, și în acest context este prezentat opiniei publice din România Ștefan Lupașcu, una dintre personalitățile marcante ale exilului românesc

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
din SUA. A fost nevoie de efortul unor studioși care au reconstituit, în demersuri secvențiale ori încercări monografico-tematice, istoria românilor ce și-au însușit o nouă identitate, devenind astfel români americani. Dintre cei care s-au afirmat în această direcție amintim pe Aurel Sasu, Vladimir F. Wertsman, Alexandra Roceric, Eugene S. Raica, Gelu Neamțu, Radu Toma, Anca Hartular, Gerald J. Bobango, precedați de Ion Iosif Șchiopul, Ștefan Drutzu, Andrei Popovici, George Stănculescu, Aureliu Ion Popescu, Nicolae Petrescu, Christine A. Galitzi și

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
prestigioasă instituție a entității române translatantice. înainte de a se afirma ca specialist în domeniul investigării trecutului românilor americani, Alexandru Nemoianu a desfășurat o bogată activitate publicistică, el colaborând la cunoscute reviste și ziare din Statele Unite, Canada și România, dintre care amintim: America, Origini, Meridianul românesc, dar și Convorbiri literare, Altarul Banatului, Tribuna, Cronica, Orizont etc. Cea mai mare parte a acestor intervenții a fost dedicată, așa cum observă chiar autorul, investigării comunității române din America, a cărei evoluție a evidențiat, după 1945

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
Bucureștii. Puccini 4 și împrejurimi (2000) și întâmplări și vise (2001) -, istoricul Alexandru Nămoianu a oferit celor interesați de rezultatele investigațiilor sale încă o carte: în America, la „Vatra Românească” (Editura Minerva, București, 2001, 200 p.), al cărei titlu ne amintește de o realizare asemănătoare a lui Vasile Stoica, din 1926, sau de o carte publicată de Gelu Neamțu, în 1997. Această apariție prefațează de fapt Cuvinte despre românii-americani, întregind, totodată, o investigație care a ajuns de mult una predilectă pentru

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
fi complet greșit: relațiile sale cu republicanii au fost bune (vezi cazurile Nixon și Ford), iar aversiunea față de URSS și realismul politic aplicat mai strict îi fac pe cei dintâi mai susceptibili de a tolera încălcarea drepturilor omului. Să ne amintim că un practician ilustru al realismului politic, Henry Kissinger (care, de altfel, a vizitat și el România în 1974), rostea la un moment dat o frază antologică, reluând formula lui Margaret Thatcher: „Human rights? There is no such thing as

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
nu mai ofere destul în schimb (ceea ce nu-l împiedica pe Ioan Totu, la începutul lui 1988, să spună că „acceptarea clauzei de către România în condițiile amendamentului Jackson-Vanik era o favoare acordată de România Statelor Unite” - p. 210). Este locul să amintim că, în 2003, atitudinea fermă a oficialilor americani față de perpetua problemă a corupției din România a fost primită cu unele reacții de genul: „nici noi nu pomenim despre cazul Enron”... Ultimii ani ai regimului comunist au cunoscut o proliferare a

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
cu tărie de autor. în fapt, chiar delegația americană a încercat să facă posibilă o pace de lungă durată după războiul mondial. în 1945, România se afla la sfârșitul listei de priorități a SUA. Tocmai aceasta reproșează îndeosebi românii. Autorul amintește semnificația Ialtei în opinia românească, reactualizată după 1989 și vehiculată intens în presă (spre exemplu, în 1997, cu prilejul discuțiilor despre (non)admiterea României în NATO. Numeroase lucrări vehiculează idei care falsifică în mod grosolan realitatea; în fond, interpretarea care

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
în spate o dificilă „colaborare” cu sovieticii); Constantin Titel Petrescu, președintele Partidului Social-Democrat (democrat convins, nu-i agrea pe comuniști; considera că partidul lui era cel mai popular în România momentului; aprecia guvernul drept unul „de teroare și represiune”; a amintit inclusiv de posibilitatea retragerii miniștrilor socialiști din guvern - de altfel, Titel Petrescu avea să devină în anul următor șeful Partidului Social Democrat Independent, fapt pentru care a fost atacat foarte dur de comuniști -, punându-și mari speranțe în anglo-americani, subliniind

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
pe care contemporanii îl numeau sarcastic „Tăchiță Gură de aur”!). Sau ce citate din cuvântările patriarhului Teoctist, proclamând Academia în 1996 „o citadelă creștină a culturii și științei românești”, ori adresându-se grănicerilor la Giurgiu cu un patos care ne amintește statornica alianță dintre sabie și mătăuz („le sabre et le goupillon”, se spunea pe vremea afacerii Dreyfus)! Concluzia doamnei Murgescu într-o pagină finală, care-și caută pretextul într-o parabolă a lui Umberto Eco, este o pledoarie pentru pluralism

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
cuaternarul, iar autorul acestor r`nduri, V. Tufescu, este un specialist `n geografie. Protocronismul istoricilor români este obiectul unui capitol separat din lucrarea citată a Katherinei Verdery, Compromis și rezistență..., ed. cit., pp. 205-248. Dintre numele cele mai vehiculate `i amintesc pe Ștefan Pascu, G.D. Iscru, Iosif Constantin Drăgan ș.a. Un exemplu de eveniment considerat „neplăcut” de aparatul comunist din istoria României - fapt care pune, `n mod serios, `n dubiu `ntreaga teză a așa-numitei „independențe” românești față de URSS - este participarea

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
unor documente private, care nu trebuie să fie publicate, deși trecuseră șapte decenii de la moartea lui Maiorescu și orice cr`mpei din viața unei asemenea personalități culturale și politice, mai corect spus publice, putea fi cunoscut. Peste un deceniu, ne amintim, o controversă similară a fost declanșată de publicarea scrisorilor lui M. Eminescu către Veronica Micle. `n Dicționarul scriitorilor români, vol. II, Editura Fundației Culturale Române, București, 1998, pp. 104-106, I. Cristofor nu reține o inflamare a spiritelor la apariția cărții

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]