8,321 matches
-
în vederea îmbunătățirii performanțelor. Pentru evitarea erorilor experimentale se impun a fi respectate câteva condiții. În primul rând trebuie să avem grijă ca subiecții introduși în experiment să fie motivați corespunzător. Dacă nu există o motivație adecvată, atunci vom măsura doar aparențe. O altă cerință este asigurarea reprezentativității eșantionului de subiecți și stabilirea unor grupe experimentale echivalente. Și în sfârșit pentru că atât experimentul natural cât și cel de laborator au avantaje, dar și dezavantaje este cel mai bine ca același experiment să
Principii de bază ale cercetării știinţifice by Ruxandra Postelnicu () [Corola-publishinghouse/Science/91486_a_93182]
-
schema reprezentării) și de realizare de sens (pe cea a semnificării). Imaginea stă în raport direct cu toate activitățile de redare: duplicarea, dedublarea și redublarea (și, ca o consecință a acestora, cu dualitatea și duplicitatea, cu similitudinea și autenticitatea, cu aparențele și realitatea), raport definit în relație cu un model referențial. Regăsim aici semnul și procesul semiotic, declanșat de raportul dintre un substrat material și conținutul său reprezentabil sau imaginabil. Cele două procese numite anterior (de realizare a imaginii și de
Imaginarul medieval: forme și teorii by Laura Mesina () [Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
întâi asupra confuziei tradiționale dintre model (singurul autentic) și cópii (considerate a fi identice, dar nu "autentice"). Problema, spune Thomas, amintindu-l pe Ricœur, rezidă de fapt în relația dintre identitate (autentică) și ipseitate (dedublare a ei), dintre esență și aparență. Imaginea ar fi reproducerea unui referent receptat prin intermediul simțurilor, în special cel vizual; în consecință, se bazează pe fenomene ale percepției, fiziologice și psihologice. Modul în care este produsă această imagine internă ține de mecanismul analogiilor, chiar dacă sistemul nervos care
Imaginarul medieval: forme și teorii by Laura Mesina () [Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
puterea laică masculină. Cărțile populare: dincolo de regalitate și de cotidian Situate în spațiul culturii la granița dintre scris și oralitate, cărțile populare dezvoltă pe structuri narative de basm o tematică mitico-religioasă și un tip de fantastic adaptat la scenarii cu aparență realist-istorică. Prin integrarea lor, imaginarul românesc face dovada unei opțiuni atât pentru "suprarealitatea" de sorginte orientală, cât și pentru cea a romanelor cavalerești occidentale. Istorii sau nuclee narative care au circulat în timp și în diverse culturi, texte cu funcții
Imaginarul medieval: forme și teorii by Laura Mesina () [Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
înregistrează triumful definitiv al imaginii, consacrat prin Conciliul din Trento. Rezistența iconodulă se va opune ascezei reformaților cu un program agresiv și mai puțin nuanțat, provocând excesele artei și ale spiritualității baroce. Numit fie epoca "banchetului îngerilor", fie jocul "profunzimii aparențelor", barocul este înainte de toate o explozie inegalabilă a imaginarului, într-o aventură a imaginii care, de multe ori, chiar în spațiul sacru, șochează prin sfidarea tuturor canoanelor, chiar și a celor consacrate în renaștere. Accesul la profunzimea sensului religios se
Imaginarul medieval: forme și teorii by Laura Mesina () [Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
imaginarului, într-o aventură a imaginii care, de multe ori, chiar în spațiul sacru, șochează prin sfidarea tuturor canoanelor, chiar și a celor consacrate în renaștere. Accesul la profunzimea sensului religios se face tocmai prin jocul periculos și înșelător al aparențelor. Opus imaginarului protestant, Contra-Reforma amplifică retoric efectele, distorsionând rolul figurativului religios și pe cel al cultului sfinților. Arhitectura epocii, sub semnul celebrei mezzaluna barroca din Italia și din Europa centrală, exploatează la maximum jocurile de perspectivă, efectul trompe l'œil
Imaginarul medieval: forme și teorii by Laura Mesina () [Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
curios al teoreticienilor. Deliciile etimologiilor pot consona cu ironiile provocatoare ale "moderniștilor", mult mai incitați de căutarea tentaculară și speculativă. Mai mult decât orice, cred că pe "al treilea" istoric Dan-Horia Mazilu l-ar fi amuzat să știe că, în ciuda aparențelor și a disimulărilor din ultimele sale patru cărți, o școală de medieviști români și-ar începe proiectul sub ambiguitatea provocatoare a vorbelor: Looking for the King. Bibliografie generală Surse // Aristotel. Etica nicomahică. Trad., studiu introductiv, comentarii și index Stella Petecel
Imaginarul medieval: forme și teorii by Laura Mesina () [Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
etaje, au făcu ca, în timp, coloana să sufere o serie de încurbări în plan artero-posterior și care au fost considerate ca fiind fiziologice, adică normale. Analiza curburilor în plan sagial a evidențiat că, în timp ce la patrupede segmentul dorsolombar are aparența unei punți suspendate pe doi piloni reprezentați de către membre, la om poziția pe verticală a modificat funcția coloanei, care, din element relativ pasiv, suspendat, a devenit un element activ, de susținere. Apariția curburilor, după părera mai multor autori, își are
REEDUCAREA FUNCŢIONALĂ A CIFO-LORDOZELOR la clasele I-IV by Paraschiva ŢUŢURMAN () [Corola-publishinghouse/Science/91661_a_93196]
-
concluziile pe care pretind uneori că nu le cunosc încă. Astfel, ultimele pagini ale unei cărți se află încă în primele. Acest nod este inevitabil. Metoda definită aici exprimă sentimentul că orice cunoaștere adevărată este imposibilă. Nu putem decât enumera aparențe și simți un climat. Atunci vom ajunge poate la acel insesizabil sentiment al absurdității, în lumile diferite dar frățești ale inteligenței, ale artei de a trăi sau ale artei pur și simplu. Climatul absurdității e un început. Sfârșitul e universul
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
arătându-ne caracterul ei pieritor și căutându-și drumul printre ruine. Jaspers nu crede în nici un fel de ontologie, pentru că, după el, ne-am pierdut "naivitatea". Știe că nu putem ajunge la nimic care să poată transcende jocul mortal al aparențelor. Știe că spiritul sfârșește totdeauna în eșec. Întârzie asupra aventurilor spirituale pe care ni le oferă istoria și descoperă cu necruțare falia fiecărui sistem, iluzia care a salvat totul, învățătura care n-a ascuns nimic. În această lume pustiită, în
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
a rațiunii. O dată cu ei, universul spiritual se îmbogățește în chip nemărginit. Petala de trandafiri, piatra kilometrică sau mâna omenească au tot atâta importanță cât și dragostea, dorința sau legile gravitației. A gândi nu mai înseamnă a unifica, a face familiară aparența sub chipul unui mare principiu. A gândi înseamnă a învăța din nou să vezi, să fii atent, a-ți dirija conștiința, a face din fiecare idee și din fiecare imagine, așa cum a făcut Proust, un loc privilegiat. În mod paradoxal
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
care-l așteaptă, în virtutea contradicției pe care o surprind între forțele sale reale și scopul pe care și-l propune. Tot astfel, vom considera că un verdict este absurd dacă-l vom opune verdictului pe care faptele îl cer în aparență. Și, tot astfel, o demonstrație prin absurd se face comparând consecințele acelui raționament cu realitatea logică pe care vrem s-o instaurăm. În toate aceste cazuri, de la cel mai simplu până la cel mai complex, absurditatea va fi cu atât mai
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
zi de zi, acel adevăr atât de fecund care spune că nu există graniță între ceea ce un om vrea să fie și ceea ce este. Mereu preocupat să-și întruchipeze cât mai bine personajele el demonstrează în cât de mare măsură aparența face existența. Căci arta sa constă tocmai în a se preface în chip absolut, în a pătrunde cât mai adânc în niște vieți care nu-i aparțin. La capătul acestei strădanii, apare limpede care-i este vocația: să se trudească
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
spre a te regăsi. În trei ore, el merge până la capătul acelui drum fără de ieșire, pe care omul din sală îl străbate într-o viață întreagă. Mim al efemerului, actorul nu se exersează și nu se perfecționează decât în domeniul aparenței. Conform convenției teatrale, inima nu se exprimă și nu se face înțeleasă decât prin atitudinile trupului sau prin voce, care ține atât de suflet, cât și de trup. Legea acestei arte vrea ca totul să fie îngroșat și să se
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
chipuri inexprimabile, sub care se ascunde una și aceeași condiție. Însăși măsura trupului omenesc este neîndestulătoare. Masca și coturnii, fardul care reduce chipul la elementele sale esențiale, subliniindu-le, costumul care exagerează și simplifică alcătuiesc un univers ce sacrifică totul aparenței, neadresându-se direct ochiului. Printr-un miracol absurd, și în acest caz cunoașterea devine posibilă prin trup. Nu-l voi putea niciodată înțelege bine pe Iago atâta vreme cât nu-l voi juca. Oricât l-aș auzi, nu-l înțeleg decât în
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
trăi înseamnă în egală măsură a simți și a gândi. Opera întruchipează așadar o dramă intelectuală. Opera absurdă ilustrează gândirea ce renunță la iluziile sale și care se resemnează să nu mai fie decât o inteligență ce se folosește de aparențe, acoperind cu imagini ceea ce nu are nici o rațiune. Dacă lumea ar fi inteligibilă, arta nu ar exista. Nu vorbesc aici de artele formei sau ale culorii, unde stăpânește numai descrierea în splendida ei modestie. Expresia începe acolo unde sfârșește gândirea
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
să permită rezolvarea divorțului insuportabil. Filosoful, chiar în cazul lui Kant, este un creator. El își are personajele, simbolurile și acțiunea sa secretă. El își are deznodămintele sale. Dimpotrivă, întâietatea căpătată de roman față de poezie și de eseu reprezintă, în ciuda aparențelor, doar o mai mare intelectualizare a artei. Să fim bine înțeleși: e vorba în primul rând de romanele cele mai de seamă. "Fecunditatea și măreția unui gen se măsoară adesea în raport cu eșecurile sale. Numărul covârșitor de romane proaste nu trebuie
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
pe care au făcut-o de a scrie mai curând în imagini decât apelând la raționamente este revelatoare pentru o anumită gândire ce le este comună, gândirea convinsă de inutilitatea oricărui principiu explicativ și de mesajul plin de învățăminte al aparenței sensibile. Ei consideră opera drept un sfârșit și totodată drept un început, drept rezultatul unei filosofii adesea neexprimate, drept ilustrarea și încoronarea ei. Dar ea nu-i completă decât prin subînțelesurile acestei filosofii. Ea justifică, în sfârșit, acea variantă pe
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
înțelege este de a nu-l provoca, de a aborda opera fără o idee preconcepută și de a nu-i căuta curenți secreți. În cazul lui Kafka, în special, e onest să consimți la focul său, să abordezi drama prin aparență și romanul prin formă. La prima vedere și pentru un cititor detașat avem de-a face cu niște aventuri neliniștitoare, care pun în mișcare personaje înfricoșate, ce urmăresc cu încăpățânare dezlegarea unor probleme pe care nu le formulează niciodată. În
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
două tipuri de straturi se află într-o relație eterogenă și duce la identitatea operei. Colaborarea dintre straturi este dependentă de imaginație și, împreună, formează o existență autonomă (Ansichsein) ce intră în opoziție cu opera înțeleasă ca Erscheinung, i.e., o aparență ce poate să fie experimentată ca aparență. Teoria hartmanniană elimină starea iluzorie a operei. Gândită astfel, opera continuă să fie un existent în sine pentru că oferă condițiile necesare autoreflecției, iar acest lucru înseamnă că ceva există pentru ca reflecția să ia
Ontologia operei de artă by Bogdan Nita () [Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
o relație eterogenă și duce la identitatea operei. Colaborarea dintre straturi este dependentă de imaginație și, împreună, formează o existență autonomă (Ansichsein) ce intră în opoziție cu opera înțeleasă ca Erscheinung, i.e., o aparență ce poate să fie experimentată ca aparență. Teoria hartmanniană elimină starea iluzorie a operei. Gândită astfel, opera continuă să fie un existent în sine pentru că oferă condițiile necesare autoreflecției, iar acest lucru înseamnă că ceva există pentru ca reflecția să ia parte. Greutatea stratificării ontologice survine în urma lămuririi
Ontologia operei de artă by Bogdan Nita () [Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
înseamnă că se află într-o relație ontologică de dependență cu obiectul lor fizic care, la rândul său, se află într-o relație ontologică cu forma artei. Ceea ce dă valoare operei este ideea de finalitate. Dar perceptual vorbind arta este aparența aparenței a ceea ce este real și, prin urmare, nu poate fi supusă înțelegerii. De aceea la Platon artele trebuie să servească unei moralități care, alături de ideea de adevăr, prezintă un fundament metafizic. Totodată, ceea ce definește toate stările de a fi
Ontologia operei de artă by Bogdan Nita () [Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
că se află într-o relație ontologică de dependență cu obiectul lor fizic care, la rândul său, se află într-o relație ontologică cu forma artei. Ceea ce dă valoare operei este ideea de finalitate. Dar perceptual vorbind arta este aparența aparenței a ceea ce este real și, prin urmare, nu poate fi supusă înțelegerii. De aceea la Platon artele trebuie să servească unei moralități care, alături de ideea de adevăr, prezintă un fundament metafizic. Totodată, ceea ce definește toate stările de a fi ale
Ontologia operei de artă by Bogdan Nita () [Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
universală și abstractă sau într-un sens restrâns: obiectul poate fi un concept concret și particular. Această dihotomie a obiectului este subordonată categoriei obiectului în sine. Însă obiectul, prin statutul său de fenomenalitate, pare să dobândească mai multe dihotomii în aparență contrare doar aparente, așa cum putem vorbi de un obiect concret, dar abstract ce oferă un contrast între două categorii ontice diferite. Un astfel de obiect pare să nu existe întrucât prezintă o contradicție în sine însă, când vorbim de opera
Ontologia operei de artă by Bogdan Nita () [Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
artei. După cum deja am văzut, Platon consideră că artele sunt reprezentaționale și mimetice. Obiectele de artă sunt dependente ontologic și inferioare obiectelor naturale care, în schimb, sunt ontologic dependente și inferioare față de forma imaterială. Opera de artă, văzută astfel, este aparența unei aparențe a ceea ce este real. Prin urmare, experiența artistică nu poate pretinde cunoaștere. Natura operei de artă este una instabilă ce are ca scop susținerea realităților morale care, alături de adevăr, oferă un fundament metafizic artei prin care se limitează
Ontologia operei de artă by Bogdan Nita () [Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]