6,028 matches
-
dreapt]. Vito chiar dispune de o frumoas] colecție de diferite degete umane instalate cu gust pe peretele locuinței sale. Rocco îl abordeaz] și îl întreab] dac] oferta mai este valabil]. Vito îi propune suma de 5.000 de dolari și exclam], „S] facem afacerea!”. Dup] negocierea unor aspecte minore precum ce tip de secure se va folosi, dac] salonul de spitalizare ar trebui s] fie privat sau nu precum și partea de venituri care îi va reveni lui Rocco din câștigurile realizate
[Corola-publishinghouse/Science/2264_a_3589]
-
pe Bacovia: silueta copleșită de geniu și tristețe, aplecată sub greutatea imponderabilă a acestora, e de o expresivitate ieșită din comun. Adăugînd, desigur, inspirata simplificare a suprafețelor și, nu în ultimul rînd, modelajul sagace. Ei bine, în fața lucrării, Agata Bacovia exclamă: Acesta nu e Bacovia! La care sculptorul răspunde: Ba acesta este Bacovia. Desigur, cu înțelesul că nu așa cum l-ați văzut dv., ci așa cum l-am văzut eu. Vă mai aduceți aminte: erau niște litouri cu Ceaușescu-ntr-o ureche
by al Gheorghiu [Corola-publishinghouse/Science/1091_a_2599]
-
de fachir. Nu rezist tentației de a-l întreba, complezent, cu ce fel de cărbune lucrează. Ca și cum asta ar explica prestidigitația lui. Îmi explică, afabil. Și, drept "răsplată", îi ofer pliantul cu Ușile mele. Îl ia, îl cercetează profesional și exclamă: o, che lavoro! E unicul meu moment venețian în care, iluzionat, îmi vine să cred că nu sînt doar un biet... anonim. 13 iunie Șuvoiul trăpașilor lumii, pe Strada Nuova, are ceva de manevră psihiatrică. De la un pavilion la altul
by al Gheorghiu [Corola-publishinghouse/Science/1091_a_2599]
-
a Îmbogățirii, a saltului de la sărăcie la bogăție (povestea unui om pornit de jos și ajuns la o situație Înaltă). Loteria din statul New York atrage clienții cu sloganul A Buckand a Dream (un dolar și un vis). Loteria din Chicago exclamă: This could be your ticket out (ăsta poate fi biletul tău de ieșire șdin sărăcieț)”55. Jocurile de noroc, ca și drogurile, au devenit un viciu pentru milioane de americani. Amândouă răspund nevoii de satisfacerii imediate - fericirea instantanee. National Research
[Corola-publishinghouse/Science/2290_a_3615]
-
și În univers - la măsurători matematice abstracte, filosofii iluminiști au reușit În mod efectiv să elimine orice sens al experienței trăite. În noua schemă a lucrurilor, tot ce era important era locația și mișcarea. „Dați-mi extensie și mișcare”, a exclamat Descartes și „voi reconstrui universul”21. De aici Încolo, Însăși ideea de loc a pierdut teren și eventual a dispărut din discuțiile intelectuale, fiind Înlocuită de noțiunea de locație și mai apoi punct. Un loc era numai o locație sau
[Corola-publishinghouse/Science/2290_a_3615]
-
încă dublă delincvență... prima era că oamenii se simțeau vinovați față de regim, pe care-l urau și nu credeau în el, și-a doua oară se simțeau vinovați față de ei înșiși pentru că, deși nu credeau în regim, îl lăudau, defilau, exclamau... Înțelegi?! Ca să nu mai vorbim de delincvența de drept comun, de vinovăția omului care chiulește, minte și fură... Octav: Da... și mai departe? Groparul: Cum adică mai departe?! Octav: Păi cum devine cu libertatea prin renunțarea la libertate...! Groparul: Păi
[Corola-publishinghouse/Science/1566_a_2864]
-
scop în care bagajele tradiției răsăritene trebuiau abandonate. Intelectualii interbelici, printre care Mircea Eliade și Constantin Noica, au resimțit acut atît necesitatea, cît și dificultățile de a articula istoria/cultura Occidentului european și tradițiile locului. Sîntem eternii țărani ai istoriei, exclama Noica, în vreme ce Eliade vorbea despre teroarea istoriei care apasă peste Europa de Răsărit. Totuși, pentru a se integra în istorie și în modernitate, ortodoxia oficială a găsit un mijloc foarte la îndemînă, care nici în Occident nu se demodase pe
STILUL RELIGIEI ÎN MODERNITATEA TÎRZIE by ANCA MANOLESCU () [Corola-publishinghouse/Science/860_a_1739]
-
homosexualilor (Laycock, 2001: 35-40). Poporul urma să primească puterea, adică poporul privit ca sumă de individualități, prin deființarea instituțiilor de mediere și a mecanismelor de reprezentare din procesul de fabricare al politicilor publice. Într-un pamflet din 1992, Partidul Reformei exclama: "În Ottawa, fiecare grup de interese contează, cu excepția unuia singur: Canadienii (ibid: 61). La fel ca în cazul discursului critic populist promovat de partidul american Tea Party, Reformiștii au identificat vinovații de serviciu în intervenționismul de stat sau în acele
[Corola-publishinghouse/Science/84983_a_85768]
-
vis în fața miracolului: lumina se revarsă deodată în lume, pământul freamătă, o muzică suavă umple văzduhul. Abia născut, copilul este primit de zeitățile păzitoare ale celor Patru Regiuni. El face șapte pași spre nord și scoate un „răget” de leu, exclamând: „Sunt cel mai înalt din lume, sunt cel mai bun din lume, sunt cel mai bătrân din lume; aceasta este ultima mea naștere; nu voi mai avea o altă existență”. Mitul nașterii proclamă deci că încă de la venirea sa pe
BUDDHA REALITATE ŞI LEGENDĂ by EMIL VACARIU () [Corola-publishinghouse/Science/463_a_1294]
-
Marea Renunțare s-a înfăptuit. Potrivit legendei, când Siddhărtha s-a hotărât să plece din palatul tatălui său pentru a începe o viață de cerșetor, zeul Măra s-a așezat în poartă și l-a oprit. „Nu pleca, Stăpâne”, a exclamat el, „în șapte zile are să se arate roata împărăției și are să te facă rege peste cele patru continente și peste cele 2 000 de insule alăturate. Așadar, rămâi aici, Stăpâne”. Gotama i-a replicat: „Bine, știu eu că roata împărăției
BUDDHA REALITATE ŞI LEGENDĂ by EMIL VACARIU () [Corola-publishinghouse/Science/463_a_1294]
-
lokagge), traversând cele șapte etaje cosmice, care corespund celor șapte ceruri planetare. Prin aceasta însă, Buddha transcende și timpul, deoarece în cosmologia indiană punctul din care a început creația este vârful, ca atare locul cel mai „vechi”. De aceea, Iluminatul exclamă: „Eu sunt cel mai în vârstă dim lume” (păli: jețțo’ham asmi lokassa). Căci, atingând vârful cosmic, Buddha devine contemporan cu începutul lumii. El a anulat timpul și creația și se află în clipa atemporală care precedă cosmogonia. E vorba
BUDDHA REALITATE ŞI LEGENDĂ by EMIL VACARIU () [Corola-publishinghouse/Science/463_a_1294]
-
poziția drept o "luptă împotriva nedreptății și a barbariei".298 Același periodic al burgheziei franceze anunță faptul că Paul Déroulède, decedat fiind, va fi înlocuit de către Maurice Barrès în fruntea Ligii patriotice. Pentru a da evenimentelor o notă solemnă acesta exclamase în timpul unei manifestări ce avusese loc în strada Piramidelor: "Glorie Jeannei d'Arc! Trăiască Franța!" Explicația este de la sine înțeleasă: patria franceză este sacră în timp ce aceea a germanilor este barbară. Necazul este că și germanii întrețineau, la rîndul lor, un
by GUY HERMET [Corola-publishinghouse/Science/968_a_2476]
-
produse de nazism Terminarea primului război mondial nu a adus o pace durabilă. După doar două decenii a început cel de-al doilea război mondial, așa cum intuise mareșalul Foch, când a aflat de prevederile Tratatului de la Versailles. Atunci el a exclamat: "Asta nu e pace, e un armistițiu de douăzeci de ani" [1, p. 17]. Despre acest război s-a scris mult, fără a se fi epuizat problemele. El a produs imense suferințe: în război au fost angajate 72 de state
[Corola-publishinghouse/Science/1537_a_2835]
-
încercat să găsească o soluție pentru această temă a destinului și a liberei alegeri. Răspunsurile sunt și au fost variate, dar mai mult decăt atăt, abstracte, deoarece privim cu ochii minții către un subiect extrem de delicat, înaintea căruia nu putem exclama cu ușurință: “Evrika! Am găsit soluția perfectă asupra problemei!” Avem în atenția noastră, deci, un subiect delicat, care merită și trebuie tratat cu mare grijă, și pe care îl vom analiza din perspectivă atăt filosofică, căt și teologică. Liberul arbitru
Ieşirea în etern. Exerciţiu împotriva căderii by Emanuel Popescu () [Corola-publishinghouse/Science/1134_a_2302]
-
de spaimă s-a ivit în privirea întotdeauna calmă a bunicii. Cu o voce aproape nepăsătoare, mi-a răspuns printr-o întrebare: - Care femeie? Am tăcut amândoi ciulind urechea. Un fâlfâit bizar umplea încăperea. Bunica s-a întors și a exclamat bucuroasă: - Un cap-de-mort! Uite, un cap-de-mort! Am văzut un fluture mare, cafeniu, un sfinx crepuscular care vibra, străduindu-se să pătrundă în adâncurile înșelătoare ale oglinzii. M-am repezit la el, cu mâna întinsă, presimțind deja în palmă gâdilarea aripilor
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
îmi amintea de o frunză subțire de arțar sau ca faimoasa „poșetuță de pe Pont-Neuf”. Conform legendei familiale, fusese găsită pe podul amintit de către Charlotte Lemonnier, atunci în vârstă de patru ani. Alergând prin fața mamei sale, fetița se oprise brusc și exclamase: „O poșetă!” Și, după mai bine de jumătate de secol, vocea ei limpede a răsunat, ca un ecou stins, într-un oraș pierdut în inima nemărginirii rusești, sub soarele stepei. În poșeta aceea din piele de porc și cu plăcuțe
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
pe care le recita în șoaptă, ca pe o ciudată litanie a trecutului: -... stindardu-nsângerat e înălțat... Un sânge impur s-adape brazdele noastre... Am așteptat ca ecoul acelor cuvinte să se stingă în întuneric, apoi, într-un singur glas, am exclamat: - Dar Nicolae? Dar Țarul? El știa despre ce era vorba în cântec? Franța-Atlantida se înfățișa ca o gamă sonoră, colorată, înmiresmată. În funcție de călăuzele noastre, descopeream diferitele tonuri care alcătuiau acea misterioasă esență franțuzească. Palatul Élysée apărea în strălucirea lustrelor și
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
neagră. Curentul îl ducea puțin mai departe. Trebuia să ia toul de la capăt... Da, ca și bărbatul acela. Dar în după-amiaza aceea de vară, plină de lumină și de verdeață, doar sprinteneala le călăuzea gesturile. - Și cufărul cel mare? a exclamat Charlotte când s-au instalat pe banchetă. - Îl lăsăm. Nu sunt decât niște hârtii vechi și toate ziarele acelea ale unchiului tău... O să ne întoarcem într-o bună zi ca să-l luăm. Au traversat podul, au trecut pe lângă casa guvernatorului
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
de un incendiu, a zărit câțiva oameni așezați pe un tăpșan presărat cu frunze moarte. Chipurile lor palide întoarse spre soarele blând de toamnă târzie exprimau o liniște plină de fericire. Țăranul care mâna caii a ridicat capul și a exclamat cu jumătate de glas: „Bieții oameni! Sunt vreo duzină care dau târcoale acuma pe aici. Azilul lor a ars. Da, niște nebuni, ce mai...” Nu, nimic nu mai putea să o surprindă. Adesea, înghesuită în întunericul irespirabil al vreunui vagon
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
sângeros al imperiului, dobândea în ochii lor o dimensiune epică. Ea, franțuzoaica născută la celălalt capăt al lumii, urmărea cu o privire goală unduirea nisipurilor dincolo de ușa deschisă a vagonului („Dar cine naiba a dus-o în deșertul acela prăpădit?”, exclamase într-o zi prietenul tatălui meu, pilotul de război). Alături de ea, nemișcat și el, stătea soțul ei, Fiodor. Boarea care năvălea în vagon nu aducea nici un pic de răcoare, în ciuda goanei rapide a trenului. Au rămas îndelung în golul acela
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
a observat că își uitase portțigaretul. „Nu-i grav, s-a gândit ea, peste două zile...” Și momentul acela foarte apropiat (Fiodor va intra în încăpere, va vedea portțigaretul pe masă și, lovindu-se ușor cu palma peste frunte, va exclama: „Ce prost sunt! L-am căutat peste tot...”), da, dimineața aceea de iunie va fi prima dintr-o lungă perindare de zile fericite... Aveau să se revadă peste patru ani. Iar Fiodor nu avea să-și mai regăsească niciodată portțigaretul
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
șmecheria părea prea naivă. Ofițerul, râzând în hohote, a rostit: „Du-te, fugi! Salvează-te, derbedeu mic!” Și continuau să râdă încărcându-și puștile. Deodată, vocile le-au amuțit. Copilul a reapărut și, mergând lângă perete, alături de cei mari, a exclamat: „Iată-mă!” De-a lungul istorisirii mele, Pașka parcă abia mă urmărise. Stătea nemișcat, aplecat spre foc. Chipul i se ascundea sub cozorocul lăsat în jos al șepcii lui mari de blană. Dar când am ajuns la ultima scenă - copilul
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
cărți se îngrămădeau pe dușumea. Ne cățăram pe masă pentru a explora rafturile de sus ale etajerelor. Cartea era de negăsit. Către ora două dimineața, ridicându-se în picioare în mijlocul unei pitorești dezordini de cărți și de mobile, Charlotte a exclamat: - Ce proastă sunt! Doar poemul ăsta am început să vi-l citesc, ție și surorii tale, în vara trecută, îți amintești? Și apoi... Nu-mi mai aduc aminte. În sfârșit, ne-am oprit la prima strofă. Deci trebuie să fie
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
Barca noastră începea să se legene, frecându-se de marginea neagră a șalupei. Tot cimitirul acela pe jumătate scufundat se însuflețea. Se auzea scârțâitul unui cablu, clipocitul sonor al apei sub un ponton, fâșâitul trestiilor. - E grozav bastingajul ăsta! am exclamat eu, folosind cuvântul acela, căruia nu-i cunoșteam decât vag apartenența maritimă. Pașka mi-a aruncat o privire cam încurcată, a vrut să vorbească, apoi s-a răzgândit. M-am ridicat, grăbit să mă întorc pe Muntele de bucurie... Deodată
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
Curios, de cealaltă parte a căii ferate, peisajul s-a schimbat. A trebuit să ocolim câteva văgăuni, falii gigantice cu interiorul nisipos, apoi să coborâm într-o vale. Brusc, prin hățișul sălciilor a strălucit o apă. Ne-am zâmbit, am exclamat într-un singur glas: - Sumra! Era un afluent al Volgăi, unul dintre râurile discrete, pierdute în imensitatea stepei, și cărora li se cunoaște existența numai pentru că se varsă în marele fluviu. Am rămas la umbra sălciilor până seara... Abia pe
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]