6,112 matches
-
prezent, consilier/șef sector la Consiliul Legislativ, visiting professor și Decan de onoare al Facultății de Drept, Universitatea Valahia Târgoviște. I s-a conferit în 2007, titlul de Doctor Honoris Causa al Universității Valahia-Târgoviște. Limbi străine: franceza, engleza, italiana și latina; cunoștințe de rusă și greacă. Studii: Liceul teoretic Vasile Alecsandri Galați (1941 1947); Facultatea de Drept București (1948 1952), ca șef de promoție; Doctoratul în Dreptul internațional și în Dreptul civil, la Universitatea București (1968); Academia de Drept Internațional Haga (cursurile de
[Corola-publishinghouse/Science/1527_a_2825]
-
oglindă". [O excepție în perioada respectivă în ce privește limbile de redactare o constituie, indiscutabil, Dimitrie Cantemir; interesat în mod real de circulația în Europa a scrierilor sale despre români, le redactează pe unele dintre ele, la cerere sau nu, direct în latină (Lemny, Cantemireștii 114).] De ce, așadar, speculum și pentru ce anume? În culturile vechi, predominant orale, schemele creațiilor populare, printre care și formele narative cu relevanță identitară (mituri, legende etc.), menținute în timp datorită tehnicilor specifice de memorare, au structurat eficient
[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
care se regăsește în interpretarea pe care o voi propune, corelat de altfel cu evoluția noțiunii de imagine, este că, până la sfârșitul antichității, în aria sa semantică se revarsă un vocabular retoric ce o desemnează drept: reprezentare sensibilă, comparație, metaforă − latina adăugând și mai mulți termeni sinonimi: fabula, fictio, figmentum, significatio, similitudo, figura (Wunenburger 18, 58-66). Latinescul imago este utilizat în mod indeterminat, pentru a include forme circumscrise conceptului de reprezentare și procesului de simbolizare: semn, simbol, metaforă, alegorie, emblemă, tip
[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
cu situația demografică căreia industria tipografică a trebuit să-i facă față la Începuturile ei. Tipografii din secolele al XV-lea și al XVI-lea erau dornici să lărgească piețele destinate producției În masă a cărților. Problema era că În timp ce latina era limba oficială a Bisericii fiind utilizată și de cărturarii europeni și oficialii guvernamentali la curțile Palatelor, ea reprezenta o piață de cititori prea mică pentru noua revoluție a comunicației. Pe de altă parte, atât de multe limbi și dialecte
[Corola-publishinghouse/Science/2290_a_3615]
-
Interpretarea din logică............................................................... 228 2.1.2. Abordări logico-semantice.......................................................... 229 2.1.3. Interpretarea din lingvistica generală și din gramatica comparată................................................................... 229 2.1.4. Abordări sintactice...................................................................... 230 2.2. Date din limbi ergative: concordanțe.................................................... 231 2.3. Date din latină și din limbile romanice................................................. 231 2.4. Datele din limba română....................................................................... 232 2.4.1. Valorile verbului a fi din limba română...................................... 232 2.4.2. Analiza sintactico-semantică a verbului a fi din limba română... 234 3. Verbul a avea
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
232 2.4.2. Analiza sintactico-semantică a verbului a fi din limba română... 234 3. Verbul a avea................................................................................................... 235 3.1. Din istoria interpretării verbului a avea................................................ 236 3.2. Date din limbi ergative: concordanțe.................................................... 237 3.3. Date din latină și din limbi romanice.................................................... 238 3.4. Datele din limba română....................................................................... 239 3.4.1. Valorile verbului a avea din limba română................................. 239 3.4.2. Analiza sintactico-semantică a verbului a avea din limba română................................................................................... 242 4. Concluzii comparative ............................................................................. 243
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
fiecare dintre cele două verbe, istoria interpretării (din diverse domenii, logică, semantică, sintaxă, gramatică comparată, în care s-a încercat fie delimitarea valorilor și a utilizărilor, fie unificarea interpretării); în privința datelor, am avut în vedere mai întâi limbi ergative, apoi latina și limbile romanice și, în sfârșit, româna, pentru care am folosit contextele redate în DA. Scopul acestui demers este adunarea a cât mai multe informații relevante pentru alegerea unei soluții unificatoare pentru a fi locativ și a fi existențial, respectiv
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
prin mai multe mijloace 14, inventariate și descrise de Dixon (1994: 39−48): folosirea anumitor cazuri, particule sau adpoziții, acordul verbal și pronominal sau, frecvent, o combinație a acestor posibilități. ( a) Marcarea cazuală apare în două ipostaze: în unele limbi (latina, dyirbal) este obligatorie, iar în altele apare numai în situații de ambiguitate (motu, dhalanji, wangkumara, gazali). (b) Particulele și adpozițiile prezintă aceleași posibilități de marcare ca și sistemul cazual, însă există foarte puține limbi care folosesc acest tip de marcare
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
care poate iniția și controla activitatea, de unde decurge obligativitatea trăsăturii [+ Uman] (Dixon 1994: 8). Nominalul aflat în poziția S reprezintă subiectul (unicul argument al) intranzitivelor agentive și al celor nonagentive. Acest nominal primește cazul nemarcat − absolutivul în dyirbal, nominativul în latină − și este, de obicei, primul din stânga. Rolul argumentului S nu se poate defini în termeni semantici, deși, din acest punct de vedere, Dixon (1994: 53) identifică un Sa (subiect al unor verbe intranzitive ca jump 'a sări', speak 'a vorbi
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
oblic corespunde fie ergativului, fie acuzativului. Propunerea de revizuire terminologică a autorului − interesantă, dar greu de acceptat în condițiile în care s-a impus deja o anumită terminologie − este următoarea: (a) Caz absolut ("default", de desemnare, de exemplu, nominativul din latină) − nominativul, absolutivul − vs Cazuri integrative − ergativul, acuzativul, ergativul extins, acuzativul extins; (b) antiacuzativ − Cazurile integrative aflate în distribuție complementară cu acuzativul − vs antiergativ − Cazurile integrative aflate în distribuție complementară cu ergativul. 3.2. Corespondențe între denumirile cazurilor În câteva studii
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
obiect). 5. TRANZITIVITATEA Dixon (1994: 6) observă că deși toate limbile disting între verbe tranzitive (cu două argumente) și verbe intranzitive (cu un singur argument), în unele limbi această clasificare separă două clase de verbe între care nu există treceri (latina, dyirbal), iar în alte limbi unele verbe sunt tranzitive, unele sunt intranzitive, iar altele pot fi folosite atât tranzitiv, cât și intranzitiv (engleza)48. În fine, există și limbi în care aproape orice verb poate fi folosit atât tranzitiv, cât
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
atribui celui de al doilea argument NP. Regula propusă de Woolford explică diferența dintre pasivele simetrice (ambele obiecte se pot pasiviza − norvegiană, suedeză) și pasivele asimetrice (numai un obiect se poate pasiviza), legate de verbe ditranzitive. În germană și în latină există pasive impersonale intranzitive (morfemul pasiv nu absoarbe cazul), dar nu există pasive impersonale tranzitive: din cauza Blocării Cazului acuzativ; inacuzativele funcționează ca pasivele asimetrice. Regula este o alegere parametrică. Analizând raportul dintre relațiile tematice și Caz, Reinhart (1996: 47) ajunge
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
de acord cu propunerea formulată de Tanya Reinhart − reflexivele nu sunt inacuzative −, pentru că aceasta nu explică omonimia morfologică a celor două forme. În spiritul celei de-a doua explicații, Berea (1966: 568) arată că limbile romanice, inclusiv româna, continuă tendința latinei vulgare de a dezvolta construcțiile reflexive ale căror valori sunt uneori foarte precise, gramaticale, iar alteori, mai greu de precizat (ca în cazul inacuzativelor). Un argument pentru faptul că, în română, nu orice apariție a reflexivului este asociată cu o
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
casei Ion e urcat pe o scară ca să mănânce cireșe Ion e coborât în fața casei Ion e născut în luna august Bunicul lui e mort17 încă din 2000. Iordan (1973) analizează problema valorii duble, verbală și adjectivală, a participiului în latină și în limbile romanice. Autorul are în vedere două tipare de construcție: (a) un tipar general romanic, moștenit din latină, în care participiul provenind de la verbe tranzitive a trecut de la utilizarea pasivă și spre cea activă: lat. bibitus > rom. beat
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
august Bunicul lui e mort17 încă din 2000. Iordan (1973) analizează problema valorii duble, verbală și adjectivală, a participiului în latină și în limbile romanice. Autorul are în vedere două tipare de construcție: (a) un tipar general romanic, moștenit din latină, în care participiul provenind de la verbe tranzitive a trecut de la utilizarea pasivă și spre cea activă: lat. bibitus > rom. beat, sp. beodo, ptg. bébado, prov. beut, fr. boite; rom. băut, participiul de la a bea, a urmat același vechi model latinesc
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
absența generalizată a lui a fi din limbile altaice, din unele limbi din Caucaz și din limbile fino-ugrice, subliniind că limbile care folosesc a avea ca auxiliar au și construcții cu a fi (Feuillet 2006: 170). 2.3. Date din latină și din limbile romanice Benveniste (1966a: 193) arată că, deși în majoritatea limbilor indo-europene s-a generalizat folosirea lui *es- atât pentru valoarea copulativă, cât și pentru cea existențială, în latina târzie, esse era folosit drept copulă, iar existere, extare
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
a fi (Feuillet 2006: 170). 2.3. Date din latină și din limbile romanice Benveniste (1966a: 193) arată că, deși în majoritatea limbilor indo-europene s-a generalizat folosirea lui *es- atât pentru valoarea copulativă, cât și pentru cea existențială, în latina târzie, esse era folosit drept copulă, iar existere, extare, ca verb existențial. De Cuyper (2007) analizează situația copulativelor statice în trecerea de la latină la limbile romanice: lat. esse și stare au dat două verbe copulative statice în limbile romanice: sp
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
indo-europene s-a generalizat folosirea lui *es- atât pentru valoarea copulativă, cât și pentru cea existențială, în latina târzie, esse era folosit drept copulă, iar existere, extare, ca verb existențial. De Cuyper (2007) analizează situația copulativelor statice în trecerea de la latină la limbile romanice: lat. esse și stare au dat două verbe copulative statice în limbile romanice: sp. ser și estar, cat. (és)ser și estar, it. essere și stare, ptg. ser și estar, rom. a fi și a sta, cu excepția
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
existență, la care se adaugă o determinare suplimentară. Nu există verbul corespunzător lui a avea. În tongană, o altă limbă ergativă investigată în studiul citat, predicatul nominal exprimă atât existența, cât și posesia (Tchekhoff 1979: 258). 3.3. Date din latină și din limbi romanice Benveniste (1966a) arată că 'a avea' lexical există în puține limbi indo-europene, iar acolo unde există este o achiziție târzie. Limbile care nu dispun de a avea lexical folosesc pentru acest tip de structură pe a
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
2007: 255). 137 Autoarea subliniază că un astfel de fenomen nu poate fi studiat decât în sincronie, pentru că verbe ca affaisser, affaler, écrouler, effondrer, éclore, care nu par să mai fie folosite astăzi decât reflexiv, au fost folosite tranzitiv în latină sau în franceza veche. 138 S. Kemmer, "Middle Voice, Transitivity and the Elaboration of Events", în: B. Fox și J. Hopper (eds.), Voice: Form and Functions, Amterdam, John Benjamins, p. 179−230, apud Cornilescu (1998: 320). 139 K. Yoshimura, J.
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
and the Semantics of Unaccusatives", Lingua, 114, p. 447−471. 16 În limba română veche, numărul de forme verbale care conțineau auxiliarul a fi era considerabil mai mare − vezi Zamfir (2007). Pentru o discuție mai detaliată despre evoluția auxiliarelor în latina târzie, în limbile romanice și în limba română, vezi Dragomirescu (2009b), Dragomirescu și Nicolae (2009). 17 Forma mort nu este un participiu, ci un adjectiv care a eliminat utilizarea adjectivală a participiului murit, înregistrată în limba veche (vezi Anexa 2
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
Paul. Acestea, probabil, erau melodiile melismatice din aleluia sau alte cântece de laudă, pe care creștinii convertiți le-au preluat din templu și din sinagogă: însuși cuvântul „alleluia” nu a fost tradus niciodată, nici de biserica greacă, nici de cea latină, și întotdeauna s-a recunoscut faptul că melodiile despre care vorbim sunt de origine ebraică. Și Isidor din Sevilla sugera originea ebraică a melodiilor din aleluia: „Laudes, hoc est alleluia canere, canticum est Hebraeorum”. 1.2 Imnodia Imnurile în cadrul liturgiei
Repere istorice în muzica sacră şi documente magisteriale by Cristian Dumea () [Corola-publishinghouse/Science/101006_a_102298]
-
unui motiv melodic, măsurat cu valori lungi, cu rolul de tenor, dispus imediat deasupra basului, și în jurul căruia se desfășoară celelalte voci. Această misă ciclică putea să aibă motivul preluat din repertoriul gregorian (misa lua titlul de la antifona omonimă din latină) sau dintr-un cântec profan (titlul, în limba populară, provenea de la cântecul omonim), sau era invenția autorului (titlul provenea de la denumirea notelor). Tehnica cea mai răspândită era aceea a imitației contrapunctice. Misa parodie, în schimb, dezvoltă în partida din superius
Repere istorice în muzica sacră şi documente magisteriale by Cristian Dumea () [Corola-publishinghouse/Science/101006_a_102298]
-
polifonică s-a extins și la alte texte, precum secvența Stabat mater, cele patru antifone mariane „majore” (Salve Regina, Alma Redemptoris Mater, Ave Regina coelorum, Regina caeli), sau alte texte spirituale, luate din Biblie sau inspirate de aceasta, fie în latină, fie în limba populară. Pentru compoziția madrigalelor spirituale au fost folosite, îndeosebi, cartea „Cântarea Cântărilor” și „Cartea Psalmilor”, întrucât acestea se pretau mai bine la bogăția lor poetică și la natura lor lirică. Odată cu invazia polifoniei, cântul gregorian și-a
Repere istorice în muzica sacră şi documente magisteriale by Cristian Dumea () [Corola-publishinghouse/Science/101006_a_102298]
-
cele mai importante evenimente ale unui secol, de la 1464 (încoronarea regelui Matei Corvin) până la 1558 (învestirea ca împărat a lui Ferdinand I). Decretat de contemporani poeta ornatissimus, O. nu face decât să se supună convențiilor epocii, versificând cu dexteritate în latină câteva duzini de Carmina. Sunt reunite, astfel, epitafuri - celebre rămân „elegiile” compuse în 1536 la moartea prietenului Erasm și a fratelui Matei, influențate, ca ton, de Tristele lui Ovidiu -, compoziții ocazionale, distihuri către amici, câteva satire și epigrame. O vastă
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288517_a_289846]