10,656 matches
-
norii se-mpletesc, CÎnd focul șărpuiește d-a lungul În tărie Cu fulgerul, atuncea cu groază te privesc. CÎnd marea se răscoală, volbură-ntărîtată, CÎnd undele-i muginde se nalță spumegînd, Ființa-mi ca o barcă de cuget spulberată. Pe fieșicare stîncă te vede-amerințînd. Și cînd fumegă munții, vulcanul cînd turbează, CÎnd flăcări rotitoare pînă la ceruri zbor, CÎnd tremură pămîntul, văzduhul schinteiază, Al meu suflet te vede În orice meteor. Pe orice spăimîntează, ș-amerință viața, În orice loc de groază, acolo
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
floră și o faună celestă. Obiectele au atins, În fine, starea lor ușure totală, barierele au căzut, privirea a ajuns departe: „Înalt, mai sus de ceruri, la locul nemuririi.” În cîmpiile cerești se „Înmărgărită” speciile rare, munții sînt de aur, stîncile de adamante, la umbra cedrilor-eterii Înfloresc „virtuțile - florale” și harpele Înstrună un mare „pan-himn”. Este cîntecul ce precede Întruparea prototipurilor din care am citat mai Înainte: „Cerești, eterii trombe În spațiuri răsună, Puteri, tării de angeli svol răpezi, lin se
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate; Către țărmul dimpotrivă se Întind, se prelungesc, Ș-ale valurilor mîndre generații spumegate Zidul vechi al mănăstirei În cadență Îl izbesc. Dintr-o peșteră, din rîpă, noaptea iese, mă-mpresoară: De pe muche, de pe stîncă, chipuri negre se cobor; Mușchiul zidului se mișcă... printre iarbă se strecoară O suflare, care trece ca prin vine un fior. Este ceasul nălucirei: un mormînt se dezvelește, O fantomă-ncoronată din el iese... o zăresc... Iese... vine către țărmuri... stă
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
aruncînd. Lumină adînci prăpăstii, mănăstirea Învechită, Deodală cetățuie, ce de turnuri ocolită. Ca de lună colorată și privită de departe, Părea unul din acele osianice palate, Unde geniuri, fantome cu urgie se izbesc; Și pustiul fără margini, și cărarea rătăcită, Stînca, peștera adîncă, În vechime locuită De al muntelui sfînt pusnic ce sîrmanii Îl iubesc. Erau dulci acele ceasuri de extaz și de gîndire, Șoptele, adînci murmure ce iau viața În pustii, A mormintelor tăcere ce domnea În mănăstire, Loc de
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
lui Alexandrescu pentru imaginile de preț, acelea mărite, Înnobilate deja de literatură: luna ca un glob de rubin, vîrfurile stejarilor ca niște „piramide de verdeață”, românii care se avîntă ca leii În bătălie, fără a mai vorbi de fantomele, de stînca, peștera, de tăcerea mormintelor, pustnicul sfînt al munților și de celelalte elemente din scenografia impunătoare a poetului. Lucrurile intră În poem purtate de o caleașca a sublimului: mormintele sînt „monstruoase” (am dovedit deja că monstruosul exprimă un rău În grad
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
introduc peisajul alpin În poezia română. În Răsăritul lunei. La Tismana fantezia concentrează În cîteva strofe: desimea brazilor, pădurea-ntunecată, un locaș trist nelocuit (operă omenească În păragină, produs uman Întors la viața geologică), prăpăstii adînci, „pustiuri fără margini”, peșteri, stînci etc. Peisaj compus din cărți, În stil tenebros romantic. Peisajul este completat, În Cimitirul, cu o peșteră Întunecată, simbol, evident, de ordin moral: „azil al pocăinței”. Aici locuiește o „groaznică iazmă” ce zbiară „sătănește”, alt simbol, din galeria, acum, a
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
mărgini, hotarele cerești.” cu un sentiment de imensitate deșartă. Peisajul dispare repede acoperit de undele meditației triste: viața e o dramă și actul cel din urmă e moartea, perdeaua veșniciei acoperă totul etc... Discursul moral triumfă, Încă o dată, În poem. Stînca, valea, turnul, cîmpia, casa de pe muchea dealului sînt locuri pentru scurte răgazuri. Minuturi de liniște și plăcere. CÎnd minutul trece, spiritul se aruncă din nou În golurile dezamăgirii: „CÎnd tot ce e-nalt cade și cînd mărirea piere, Mărirea, Înălțarea
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
care se transformă repede Într-o adevărată teroare. O isterie a albului, dulcelui, răsfățului etc. Spațiul liric este, În orice caz, copleșit de: ...„culori suave, magice, divine ce Încîntă ochii, inima Îmbăt”... Bolintineanu părăsește valea romantică, nu rămîne fidel nici stîncii singuratice, mîndre, fantezia nu se leagă de cîmpie sau de colină, n-are apetit pentru o categorie specială a realului; imaginația vrea să-și apropie o lume mirifică În care cerul, pămîntul și marea fuzionează și participă la o existență
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
azurul lor; Iar soarele ce-apune, pe marea azurată Revarsă-n fluviu d-aur, măreț, dezmierdător! Pe luciu orizonte, acolo unde cerul Cu marea se Îmbină, apare luna blînd, C-un pas ușor pătrunde din ce În ce eterul; Și stînca se-nvelește sub umbre, negurînd. Îmbălsămitul aer ce cîmpul răspîndește, Cu aerul de mare s-amestecă plăcut; Sub malul singuratic un val abia mugește; Zefirii dulci aleargă și undele sărut”, În acest decor sincretic („eden al lumii”) pare a se
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
pînzele de ceață... Fiind un poet de structură romantică, Bolintineanu iubește ceea ce Mallarmé numea „categoriile perverse”: albul și negrul, lumina și Întunericul, sclavia și libertatea, dragostea și moartea etc... Lingă răsărit este, În poemele lui, mereu un apus falnic, lingă stînca semeață o prăpastie adîncă... „Alături cu lumina e umbra care zace” - scrie poetul Într-un loc. Dulcele, suavul, dalbul, desfătarea, răsfățul, beția sufletului se sprijină pe noțiuni din sfera amarului, sălbaticului, asprului, melancoliei, singurătăți, obscurului etc. Un vers din Conrad
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
valoarea metaforei, folosește În toate situațiile cîteva abstracțiuni. Dacă urmărim modul lui de a caracteriza obiectele, altele decît cele citate pînă acum, observăm că toate indică un anumit grad de beție, de moliciune abstractă. Roza e beată, bucla e blîndă, stînca e uscată, dar pe ea a căzut raza unui dulce soare, coasta (rîpa) este dătătoare de delicii („coastă de delicii”) și de aceea e binecuvîntată, cascadele sînt „murmuroase” (Proscrisul), văile „Încîntătoare” etc. Obiectele (fizice și morale) primesc aceleași determinări abstracte
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
În mai toate piesele. Modelul cel mai pur Îl aflăm În Muma lui Ștefan cel Mare. Primul tablou Înfățișează atmosfera care precede evenimentul: peisajul, timpul, poziția astrelor. O descripție (evocare) cu elemente luate din recuzita romantică: castelul fixat pe o stîncă neagră, peștera unui sihastru sub o rîpă stearpă, o mănăstire... În această deschidere intră și preciziuni de ordin temporal, climateric („vînturile negre, Într-a lor turbare”, „noaptea-i furtunoasă”, „noaptea se Întinde și din geana sa”, „ca un glob de
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
subiect (discursul moral și patriotic). Este inutil să căutăm, În poemele acestea făcute să Îmbărbăteze inimile și să seducă urechea, un peisaj, o formă de sensibilitate față de lucruri, pentru simplul fapt că universul material dispare pur și simplu din poem. Stînca neagră, rîul spumegos, rîpa stearpă, luna ce se retrage după deal constituie un nevinovat repertoriu de regie. Discursul este aproape alb, imaginile - puține - sînt stereotipe. Imposibil de surprins o mișcare mai originală a imaginației. Bolintineanu nu renunță, nici aici, la
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
vezi, Să strîngi tu În mînă-ți tot mîini diafane, Și orice ți-o spune tu toate să crezi. Să-ți arză plămînii d-o sete adîncă Și apă, tirane, să nu poți să bei, Să simți totdauna asupră-ți o stîncă, Să-nclini a ta frunte la cine nu vrei. Să nu se cunoască ce bine vei face! Să plîngi! Însă lacrimi să nu poți vărsa, Și orice dorință, și orice-ți va place Să nu poți, tirane, să nu poți
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
premoniție care vizează trupul și spiritul, dezagregarea lentă, căderea În starea teribilă de atonie și de mizantropie neagră: „nimic să-ți mai placă, nimic să dorești”... Blestemul cuprinde, În fond, un cod de sancțiuni morale. Puținele, totuși, lucruri materiale (cadaverul, stînca) au o valoare represivă. A blestema pe cineva să calce, veșnic, pe un trup În putrefacție arată o subtilitate a cruzimii. În scena cavalcadei, și ea vestită, imaginația merge mai departe. Deschide larg porțile universului infernal și prin ele se
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
-i se-naripă, fuge ca negura Vijelioasă, Cerul se scutură, munții se leagănă... Brazii săltară, Cerul cu stelele, brazii cu stîncele Se confundară. Văile murmură, frunzele freamătă, Aerul sună; Pletele verginei, sparte, sub aure Scîntei la lună. Însă la peștera stîncilor alpice Calul atinge; Sforăie, nichează. Zmeul cu vergura ’N umbră se stinge.” Simțul acustic, „plastica dinamică” (G. Călinescu), știința acumulării de elemente dizlocate pentru a da senzația unei metamorfoze confuze sînt, Într-adevăr, remarcabile la Bolintineanu. Hugo deschidea versul spre
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
și cere iubitului, viu, un dulce jurămînt de credință... Unele balade trec mai departe de această figurație neagră, prea decorativă, prea insistentă pentru a nu trezi bănuială. Poemul Făt-Frumos tratează, Încă stîngaci, motivul Înțelegerii cu moartea. Pătrunderea În palatul de sub stînca sumbră unde stă, ascunsă, fata albă, dulce, trădează o simbolistică gravă a trecerii dincolo de frontierele vieții. Aflăm, aici, mitul lui Orfeu, combinat cu alte simboluri romantice, poate și cu acela din Faust. Domnul de rouă este, din această sferă tematică
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
lui Bolintineanu. Este o banalitate, dar o banalitate ce trebuie spusă, că poemul anunță prin simbolurile lui grave pe Eminescu și Ion Barbu (cel din Riga Crypto și lapona Enigel). Cu lot coșmarul de convenții („luna ca o sferă, dupe-o stîncă verde”, „copila jună” cu părul bălăior ce trece „plaiul dalb” etc.) Bolintineanu figurează aici un mare mic poetic, acela din Strigoii și alte poeme plutonice. Lero-Împărat iubește o scită „dulce ca un vis” și ursita rea i-a prezis că
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
ca un vis” și ursita rea i-a prezis că soarele dimineții, de-l va prinde, Îl va risipi Într-o rouă dulce. Ceea ce se și Întîmplă: „Pe un drum de piatră domnul Își repede Sprintenu-i fugar; Dupe-un vîrf de stîncă draga lui Îl vede Lăcrimînd amar. — « Noapte-oprește-ți zborul! stele mîndrioare, Mai stați În eter!ă Astfel roagă Încă juna plîngătoare Căutînd la cer. Iară printre umbră o cetate-albește; El s-a bucurat. Însă, o, durere! soarele lucește... Domnul s-a-nrouat!” Motivația
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
față de real. Retorica pune Între obiect și subiect un număr de clișee prin care privirea (arma, totuși, cea mai puternică a poetului) străbate greu. VÎrful de munte, valea verde din Cea de pe urmă noapte a lui Minai cel Mare sau stînca neagră, rîpa stearpă, rîul de spume, citate deja, sînt simple repere de regie. Cronotopul legendelor se situează În altă parte. Eroii lui Bolintineanu stau la masă sau luptă pe cîmpul de bătălie. Minai „stă În capul mesei, Între căpitani”, Mircea
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
peșteră, se află palatul patinați/or luminat de o „flacără misterică”. Peisajul este tenebros alpin: rîpe sălbatice, „turburoase unde”, vuiet de prigori, nori ce fumegă, lună „gălbenindă”, duhuri neguroase, schelete etc. Locul mesei din Legende l-a luat aici peștera stîncilor alpice: loc de refugiu, sălașul duhurilor rele, spațiul infernalelor comploturi. Aici ascunde zmeul pe fia de Împărat pe care a răpit-o. Făt-Frumos este condus de un om, negru (simbolul ghidului obscur!) „sub o stîncă”, Într-un palat unde se
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
l-a luat aici peștera stîncilor alpice: loc de refugiu, sălașul duhurilor rele, spațiul infernalelor comploturi. Aici ascunde zmeul pe fia de Împărat pe care a răpit-o. Făt-Frumos este condus de un om, negru (simbolul ghidului obscur!) „sub o stîncă”, Într-un palat unde se află, cum știm deja, o fată „rumenă și albuliță”. Peștera de aici este un spațiu ocrotitor, dar și spațiul unde se ascunde moartea. În fine, În palatul pacinaților, situat tot Într-o peșteră alpină, stă
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
cum știm deja, o fată „rumenă și albuliță”. Peștera de aici este un spațiu ocrotitor, dar și spațiul unde se ascunde moartea. În fine, În palatul pacinaților, situat tot Într-o peșteră alpină, stă teribila babă și ceata ei infernală... Stînca (peștera) este cel de al doilea capăt al peisajului bolintinean. Marea marca hotarul lui sudic, capătul de jos, stînca e capătul de sus, frontiera nordică. Romantismul românesc primește, astfel, prin Bolintineanu două forme noi de relief, două peisaje lirice intrate
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
se ascunde moartea. În fine, În palatul pacinaților, situat tot Într-o peșteră alpină, stă teribila babă și ceata ei infernală... Stînca (peștera) este cel de al doilea capăt al peisajului bolintinean. Marea marca hotarul lui sudic, capătul de jos, stînca e capătul de sus, frontiera nordică. Romantismul românesc primește, astfel, prin Bolintineanu două forme noi de relief, două peisaje lirice intrate În poezia noastră pînă la el numai În chip sporadic. Poetul lui Conrad și al Basmelor leagă de aceste
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
fuge pe plai. În fine, În balada N-aude, n-avede, n-a Greul Pămîntului, domnul tînăr, trecător șt acesta (trecător și expert erotic), vede numaidecît „fața rumeoară” a copilei și Înțelege despre ce e vorba. Făt-Frumos află În palatul de sub stîncă fata ce visase. Cum putea fi altfel dacă nu „rumenă și albuliță”? etc. Rumeneala e, așadar, cartea de vizită a inocenței. Bărbatul poate fi „un tigru ce flămînzește”, un devastator de bogate grădini, femeia (evocată cu precădere În faza nubilității
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]