6,859 matches
-
ca un comitat. Între 952 și 975, atât Marca de Carintia cât și Verona se aflau sub controlul ducilor de Bavaria, formându-se astfel o masivî feudă de teritorii italiene, germane și slave sub controlul rudelor lui Otto I din dinastia saxonă a Ottonienilor. În 976, împăratul Otto al II-lea l-a depus pe vărul său, ducele Henric al II-lea de Bavaria și i-a instituit pe ducii de Carintia ca stăpâni asupra teritoriilor sud-estice, moment din care Verona
Marca de Verona () [Corola-website/Science/324831_a_326160]
-
în prim plan pe Arioald, duce de Torino și totodată cumnatul lui Adaloald, dat fiind că se căsătorise cu sora sa și fiica Theodelindei, Gundeberga). Adaloald a fost depus în 625, iar Arioald a devenit rege. Lovitura de stat împotriva dinastiei bavareze, reprezentate de Adaloald și Theodelinda, care l-a adus pe Arioald pe tronul regatului, a deschis o perioadă de conflict dintre cele două componente religioase ale statului. Dincolo de chestiunile de credință, conflictul avea coloratură politică, dat fiind că opunea
Regatul Longobard () [Corola-website/Science/324818_a_326147]
-
câteva inovații semnificative, un semn al progresului influenței latine asupra obiceiurilor longobarde. După scurta domnie a fiului lui Rothari, Radoald (652-653), ducii au ales ca rege pe Aripert I, duce de Asti și nepot al Theodelindei. Astfel revenea pe tron dinastia bavareză, un semn de predominanță a facțiunii catolice față de cea ariană, iar domnia lui Aripert a fost cunoscută prin puternica represiune împotriva arianismului. Înainte de a muri (661), Aripert a divizar regatul între cei doi fii ai săi, Perctarit și Godepert
Regatul Longobard () [Corola-website/Science/324818_a_326147]
-
de Trento, Alagis, chiar dacă a făcut-o cu costul unor concesii teritoriale, în cele din urmă Alagis obținând ducatul de Brescia). La moartea lui Perctarit din 688, Alagis s-a revoltat din nou, raliindu-se oponenților față de politica pro-catolică a dinastiei bavareze. Inițial, fiul și succesorul lui Perctarit, Cunincpert a fost înfrânt și nevoit să se refugieze în isola Comacina, însă în 689 a reușit să îl înfrângă pe Alagis în bătălia de la Coronate, pe râul Adda, dușmanul său căzând în
Regatul Longobard () [Corola-website/Science/324818_a_326147]
-
îl înfrângă pe Alagis în bătălia de la Coronate, pe râul Adda, dușmanul său căzând în luptă. Criza a avut repercusiuni în sensul apariției divergenței dintre cele două regiuni ale Langobardia Major: de o parte, regiunile occidentale (Neustria longobardă), loială față de Dinastia bavareză din Regatul longobard, pro-catolică și susținătoare a reconcilierii cu Roma și cu Bizanțul; de cealaltă parte, regiunile răsăritene (Austria longobardă), legate de tradițiile longobarde și aderând la păgânism și arianism și care militau pentru o politică războinică. Ramura constituită
Regatul Longobard () [Corola-website/Science/324818_a_326147]
-
schismatici au revenit la credința față de Roma. Moartea lui Cunincpert din anul 700 a marcat începutul unei crize dinastice. Urcarea pe tron fiului său minor, Liutpert, a fost imediat contestată de către ducele de Torino, Raginpert, care era totodată și liderul dinastiei bavareze. Acesta din urmă i-a înfrânt la Novara pe susținătorii lui Liutpert (tutorele său Ansprand, duce de Asti, și Rotarit, duce de Bergamo) și la începutul anului 701 a preluat tronul. Cu toate acestea, Raginpert a murit după numai
Regatul Longobard () [Corola-website/Science/324818_a_326147]
-
care a fost abandonat de susținătorii săi. El a murit pe când încerca să scape și să fugă la franci, fiind înecat în râul Ticino din cauza cantității mari de aur pe care o ducea cu sine. Odată cu Aripert se încheie prezența dinastiei bavareze pe tronul longobarzilor. Ansprand a murit după numai trei luni de domnie, lăsându-l pe tron pe fiul său, Liutprand. Domnia acestuia, cea mai lungă dintre toate cele ale regilor longobarzi din Italia, s-a caracterizat printr-o admirație
Regatul Longobard () [Corola-website/Science/324818_a_326147]
-
celui de Benevento. Abia când a devenit clar că Aistulf este pe cale să subjuge între teritoriul Italiei, în Galia Pepin cel Scurt, vechiul inamic al uzurpatorilor familiei lui Liutprand, a reușit în fine să îl depună pe ultimul rege din dinastia merovingienilor, Childeric al III-lea și să devină rege al francilor și "de jure". Sprijinul papalității era decisiv, deși negocieri se purtau și între Aistulf și papă și regele longobard a întreprins o acțiune de a slăbi pozițiile lui Pepin
Regatul Longobard () [Corola-website/Science/324818_a_326147]
-
fusese închis și a încercat, inițial cu ceva succes, să reocupe tronul regal. Lui i s-a opus Desiderius, care fusese numit de către Aistulf la conducerea Ducatului de Toscana și avea baza de operațiuni la Lucca. Desiderius nu ținea de dinastia din Friuli și avea momentan sprijinul papei și al francilor. Pentru a evita o nouă descindere a francilor în Italia, longobarzii l-au acceptat pe Desiderius, în vreme ce Ratchis a fost convins de către papă să revină la Montecassino. Printr-o politică
Regatul Longobard () [Corola-website/Science/324818_a_326147]
-
ducii de Bavaria au rezistat incursiunilor slave în partea de est a ducatului, iar, începând cu epoca ducelui Theodo I, ducatul și-a dobândit independența deplină față de regii franci merovingieni, din ce în ce mai slăbiți în urma disputelor interne. Însă când Carol Martel din dinastia carolingiană a devenit conducătorul "de facto" al statului franc, el i-a readus pe bavarezi în stadiul de dependență, deposedând doi duci consecutivi ai Bavariei pentru insubordonare. La rândul său, Pepin cel Scurt, fiul lui Carol Martel, a menținut dominația
Ducatul de Bavaria () [Corola-website/Science/326005_a_327334]
-
frontiera sud-estică a Bavariei. El a murit în timpul marii confruntări cu ungurii, din 907, însă fiul său Arnulf "cel Pleșuv", încheind pace cu invadatorii, a devenit duce de Bavaria în 911, unificând Bavaria și Carintia sub o singură domnie, sub dinastia Luitpoldingi. Regele Germaniei, Conrad I l-a atacat pe Arnulf după ce acesta refuzase să îi recunoască supremația, însă expediția a eșuat. În 920, succesorul lui Conrad I pe tronul Germaniei, Henric I "Păsărarul" din dinastia ottonilor, l-a recunoscut pe
Ducatul de Bavaria () [Corola-website/Science/326005_a_327334]
-
sub o singură domnie, sub dinastia Luitpoldingi. Regele Germaniei, Conrad I l-a atacat pe Arnulf după ce acesta refuzase să îi recunoască supremația, însă expediția a eșuat. În 920, succesorul lui Conrad I pe tronul Germaniei, Henric I "Păsărarul" din dinastia ottonilor, l-a recunoscut pe Arnulf "cel Pleșuv", confirmându-i și dreptul de a numi episcopi, de a bate monedă și de a emite legi. Un conflict cu puterea centrală a izbucnit avându-i ca protagoniști pe fiul și totodată
Ducatul de Bavaria () [Corola-website/Science/326005_a_327334]
-
976 Bavaria în favoarea rivalului său, Otto de Suabia. În același timp, Carintia s-a constituit în ducat separat, a fost reinstaurată funcția de conte palatin, iar biserica bavareză a devenit dependentă direct de rege. După o scurtă revenire a vechii dinastii a Luitpoldingilor, prin Henric al III-lea "cel Tânăr", Henric al II-lea "cel Certăreț" a revenit în 985 în fruntea ducatului, dovedindu-se un conducător capabil să restabilească ordinea internă, emițând legi importante și luând măsuri de reformare a
Ducatul de Bavaria () [Corola-website/Science/326005_a_327334]
-
să restabilească ordinea internă, emițând legi importante și luând măsuri de reformare a mănăstirilor. Fiul și succesorul său, ales ulterior rege al Germaniei ca Henric al II-lea în anul 1002, a acordat Bavaria în 1004 cumnatului său, Henric din dinastia de Luxemburg. La moartea acestuia (1026), ducatul a trecut succesiv în mâinile lui Henric al VI-lea "cel Negru", ulterior împărat ca Henric al III-lea, iar apoi altui membru al familiei de Luxemburg, Henric al VII-lea. În 1061
Ducatul de Bavaria () [Corola-website/Science/326005_a_327334]
-
Henric al VII-lea. În 1061, împărăteasa Agnes de Poitou, mama și regenta regelui Henric al IV-lea, a încredințat ducatul lui Otto de Nordheim, devenit Otto al II-lea de Bavaria. În 1070, regele Henric al IV-lea din dinastia salică l-a depus pe ducele Otto de Nordheim, trecând ducatul Bavaria în posesia contelui Welf (Guelf, Guelph), membru al unei influente familii bavareze cu legături dinastice în Italia de nord (familia d'Este). Ca urmare a sprijinului acordat papei
Ducatul de Bavaria () [Corola-website/Science/326005_a_327334]
-
interdicția imperială din 1180, împăratul Frederic "Barbarossa" a acordat ducatul Bavaria lui Otto I de Wittelsbach, supranumit "cel Mare" și devenit ducele Otto al III-lea, membru al vechii familii bavareze de Wittelsbach și descendent al conților de Scheyern. Noua dinastie Wittelsbach a domnit în Bavaria fără întrerupere până în 1918. În plus, familia Wittelsbach a achiziționat în 1214 și Palatinatul Elector. Când Otto I de Wittelsbach a obținut Bavaria prin decizia din septembrie 1180 de la Altenburg, hotarele ducatului cuprindeau Munții Pădurea
Ducatul de Bavaria () [Corola-website/Science/326005_a_327334]
-
Militarii de gardă primiseră ordine să închidă ochii la furtișaguri și în scurtă vreme cartofii au fost „furați”, iar planul lui Kapodistrias a avut succes. În plus, ca parte a programului său, el a încercat să submineze autoritatea clanurilor sau dinastiilor tradiționale, pe care el le considera moștenirea nefolositoare a unei epoci apuse și învechite.. El a subestimat însă puterea politică și militară a "capetanaioi" (καπεταναίοι - comandanți), care fuseseră conducătorii rebeliunii împotriva Imperiului Otoman și care se așteptaseră să ocupe funcții
Prima Republică Elenă () [Corola-website/Science/326132_a_327461]
-
atacată a fost singurul aupraviețuitor. După recuperare s-a alăturat diviziei alpine și mai târziu a fost decorat pentru vitejie. După război a trăit în Elveția și, ilegal, la Paris până în 1950 când legea de exil împotriva șefilor de foste dinastii ale Franței a fost abrogată. Prințul Louis a devenit un om de afaceri de succes cu o serie de interese financiare în Africa. În 1951 prințul a trimis o coroană memorială care purta însemnul napoleonic 'N' la funerariile Prințului Moștenitor
Louis, Prinț Napoléon () [Corola-website/Science/326207_a_327536]
-
exilul babilonian) ce a dat avânt tradițiilor profetice. Situată pe o poziție complet diferită, o altă teorie pune dezvoltarea apocalipticii pe seama literaturii sapiențiale, și nu a celei profetice. Alții au argumentat că apocaliptica ar putea proveni din cultul regal al dinastiei davidice care se celebra în templul din Ierusalim. Cea mai frecventă întrebare care se pune referitor la corpusul apocrif este dacă aceste scrieri sunt tot atât de demne de interes că și cele canonice. Probabil că răspunsul cel mai bun care poate
Apocalipse apocrife ale Noului Testament () [Corola-website/Science/326225_a_327554]
-
În 1873, după decesul prințului Demidov (1870), s-a căsătorit cu artistul și poetul Claudius Marcel Popelin (1825-1892). A fost singurul membru al familiei Bonaparte care a rămas în Franța după mai 1886, când Republica franceză a expulzat prinții fostelor dinastii ale Franței. În 1896 a fost invitată la o ceremonie la Invalides de Félix Faure la o vizită a împăratului Nicolae al II-lea al Rusiei și a împărătesei Alexandra. A murit la Paris în 1904, la vârsta de 83
Mathilde Bonaparte () [Corola-website/Science/326213_a_327542]
-
vrut să obțină relații mai bune cu Danemarca, deoarece țările se situau de părți diferite în schisma viitoarei succesiuni la tronul Sfântului Imperiu Roman. De asemenea, e posibil ca el să fi vrut să-și facă mai mulți aliați împotriva dinastiei rivale Angevin. Ca zestre, el a cerut sprijinul flotei daneze timp de un an și dreptul la pretențiile tronurilor Danemarcei și Angliei.<br> Knud al VI-lea, fratele lui Ingeborg, a fost de acord doar la o zestre de 10
Ingeborg a Danemarcei, regină a Franței () [Corola-website/Science/326223_a_327552]
-
(1 august 1894 - 17 aprilie 1895) a avut loc între Dinastia Qing al Chinei și Japonia perioadei Meiji, în primul rând pentru controlul asupra Coreei. După mai mult de șase luni de luptă continuă și succese ale armatei și marinei Japoneze și pierderea portului chinezesc Weihaiwei, în februarie 1895 conducerea dinastiei
Primul Război Sino-Japonez () [Corola-website/Science/326249_a_327578]
-
Dinastia Qing al Chinei și Japonia perioadei Meiji, în primul rând pentru controlul asupra Coreei. După mai mult de șase luni de luptă continuă și succese ale armatei și marinei Japoneze și pierderea portului chinezesc Weihaiwei, în februarie 1895 conducerea dinastiei Qing a cerut încheierea păcii. Războiul a fost o indicație clară a eșecului încercărilor dinastiei Qing de a moderniza armata și să combată amenințările la adresa suveranității sale, în special în comparație cu succesul Japoniei în perioada de după Restaurația Meiji. Pentru prima dată
Primul Război Sino-Japonez () [Corola-website/Science/326249_a_327578]
-
După mai mult de șase luni de luptă continuă și succese ale armatei și marinei Japoneze și pierderea portului chinezesc Weihaiwei, în februarie 1895 conducerea dinastiei Qing a cerut încheierea păcii. Războiul a fost o indicație clară a eșecului încercărilor dinastiei Qing de a moderniza armata și să combată amenințările la adresa suveranității sale, în special în comparație cu succesul Japoniei în perioada de după Restaurația Meiji. Pentru prima dată în peste 2.000 de ani, dominația regională în Asia de Est s-a mutat
Primul Război Sino-Japonez () [Corola-website/Science/326249_a_327578]
-
combată amenințările la adresa suveranității sale, în special în comparație cu succesul Japoniei în perioada de după Restaurația Meiji. Pentru prima dată în peste 2.000 de ani, dominația regională în Asia de Est s-a mutat din China în Japonia și de prestigiul dinastiei Qing, împreună cu tradiția clasică în China au suferit o lovitură majoră. Pierderea umilitoare a Coreei ca stat vasal a declanșat un protest public fără precedent. În China înfrângerea a fost un catalizator pentru o serie de revoluții și schimbări politice
Primul Război Sino-Japonez () [Corola-website/Science/326249_a_327578]