5,988 matches
-
Balcani, considerîndu-le drept o "calamitate europeană", "tribalism", un "djinn scăpat din sticlă" etc.3 Astfel de nostalgici ai Yaltei constituie reminiscențe sinistre ale lui Disraeli (căruia nu-i păsa de "o existență ideală pentru creștinii din Balcani") sau ale incalificabilului dispreț al lui Churchill față de Gavrilo Princip. Și nici asta nu este totul. Într-o sclipire de făurire a politicii externe fără paralel, cei trei ani de negocieri (care au pus capăt Războiului Rece) dintre Bush și Gorbaciov sînt discutați în
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
p. 317 3 Educația elitei era diferită la răscrucea veacurilor. Bismarck își amintea de programa școlară de pe vremea cînd urma cursurile liceale: jumătate din clasa lui a căzut la examene, iar celaltă jumătate a condus Germania. Astăzi respingem adesea cu dispreț o asemenea emfază, catalogînd-o drept elitistă, dar Harold Mac Millan își amintea cuvintele cu care îi întîmpina pe boboci decanul colegiului de arte liberale pe care l-a urmat: "Domnilor, vă îmbarcați într-o aventură care va dura patru ani
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
crezute doar de către intelectuali" 11 Cît de departe poate ajunge această înțelegere greșită este ilustrat de remarcile a doi mari oameni de stat, B. Disraeli și W. S. Churchill. Disraeli chipurile a încheiat în 1878 "o pace onorabilă". Binedocumentatul său dispreț față de suferințele sau aspirațiile naționale ale "creștinilor din Balcani" (sic!) este cunoscut de toată lumea. Dar s-ar părea că acordul din 1878 a deschis calea împușcăturilor fatale de la Sarajevo în 1914. Churchill insistă îndelung asupra frumuseții lumii așa cum era aceasta
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
a reușit să-i ajute pe iobagii români. Vărul lui nonrevoluționar, Samuel Micu, a contribuit cu răbdare și perseverență la păstrarea conștiinței culturale și a identității disprețuiților iobagi români. Politica și cultura la Românii neliberi, "Sămănătorul", 20 iulie 1903 27 Disprețul lui Charles de Gaulle depășea orice limite atunci cînd se referea la partidele politice. El a interzis tuturor mișcărilor care îl sprijineau să adopte ca titulatură cuvîntul "partid" 28 "Neamul românesc", 3 aprilie 1938 29 "Neamul românesc", 24 noiembrie 1936
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
despre Sionism 194 Iorga a scris despre Conferința Socialistă Internațională de la București, numind socialismul "visul care nu poate fi realizat", atacîndu-i pe participanți. Țintele lui speciale erau Cristian Rakovski, polonezul bucovinean Grigorowitz și sasul Auerbach, pe care-i numea cu dispreț "bădărani puturoși care au luat-o pe căi greșite" (adică nu cea a propriilor lor națiuni); și-a bătut joc de Gelehrter și Păcurariu afirmînd că "ei încearcă să vorbească românește". "Orice tînăr cinstit înțelege că se poate ajunge la
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
284 13 Memorii, vol. II, pp. 130-132 14 Memorii, vol. II, pp. 267, 271 și 273; vezi și O viață de om..., vol. III, p. 3 15 Șeicaru își amintea, iar amintirile sale au fost confirmate de familia Iorga, despre disprețul lui Iorga față de incapacitatea sa de a înțelege și de funcția pe care o îndeplinește în partid în cadrul unei activități politice. Șeicaru, op. cit., pp. 50-51 16 O viață de om..., vol. II, p. 315 17 Op. cit., vol. III, p. 6
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
240 208 Op. cit., p. 255; vezi și O viață de om..., vol. III, p. 259; în sfîrșit, Supt trei regi, p. 416 209 Supt trei regi, p. 422 210 "Neamul românesc", 2 august 1928. Iorga le vorbea alor lui cu dispreț despre partizanii lui Maniu, numindu-i "o gloată josnică" alcătuită din "chelneri" și alți oameni de aceeași teapă 211 Supt trei regi, p. 418 212 "The Times", Londra, 12 noiembrie 1928 213 "Neamul românesc", 11 noiembrie 1928 214 "Neamul românesc
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
Carol "manifesta simpatie și încredere față de Argetoianu". "Magazin istoric". Memoriile lui C.A., vol. 4, pp. 66. Sentimentele acestea nu erau reciproce. Argetoianu se referă pe larg la lipsa de loialitate, inconsecvențele și perversiunea sexuală a lui Carol cu un dispreț cinic. Memoriile lui C. A., "Magazin istoric", anul 1, nr. 2, pp. 73-75 46 Op. cit., anul 2, nr. 3, martie 1968, p. 70 47 În Memoriile sale (din perioada 1932-1938), Iorga nu a pierdut niciodată ocazia de a face o
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
bir cu fugiții din Europa În 1920), dar mai ales În cele două puteri luate Împreună - sentiment care Îl Încerca acut pe Charles de Gaulle, bântuit de amintirile neplăcute ale șederii sale la Londra ca musafir În timpul războiului și de disprețul pe care i-l arătase Roosevelt. Francezii erau convinși că Washingtonul și Londra luau decizii care Îi priveau direct fără să le ceară părerea. La fel ca Marea Britanie, Franța era un imperiu - cel puțin pe hârtie. Dar În cursul ocupației
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ceilalți delegați nu le-au iertat niciodată iugoslavilor aerul condescendent de intangibilitate de la Szklarska Porêba: după schisma sovieto-iugoslavă, comuniștii de pretutindeni au condamnat prompt „devierea titoistă” și nu au avut nevoie de un imbold sovietic pentru a-i acoperi de dispreț și calomnii pe camarazii balcanici căzuți În dizgrație. Dezacordul dintre Tito și Stalin a fost făcut public În 1948, când dictatorul sovietic a condamnat proiectul unei Federații Balcanice, iar URSS a sistat tratativele comerciale, rechemând În luna următoare personalul civil
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și manifestărilor publice s-a metamorfozat spectaculos după căderea lui Hitler, a lui Mussolini și a adepților lor, tonul a rămas același. Stilul imperios-apocaliptic al fasciștilor; apelul lor la soluții violente și „definitive”, de parcă schimbarea autentică presupune obligatoriu nimicirea totală; disprețul față de compromis și de „ipocrizia” democrației liberale; entuziasmul pentru alternativele maniheiste (totul sau nimic, revoluție sau decadență): toate aceste impulsuri puteau servi la fel de bine stânga - și chiar asta s-a Întâmplat după 1945. Interesul scriitorilor fasciști din perioada interbelică pentru
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
cotidianului Le Figaro, Mauriac le explica cititorilor că justificarea adusă de comuniștii francezi procesului-spectacol de la Budapesta, pe atunci În plină desfășurare, era une obscénité de l’esprit. Dar luciditatea sa morală față de crimele comunismului era dublată În acești ani de disprețul moralizator față de „valorile stranii” ale societății americane: ca mulți conservatori europeni, Mauriac a fost Întotdeauna puțin stânjenit de apropierea de America pe care o impunea Războiul Rece. Pentru liberalii realiști ca Raymond Aron, acest lucru nu era o problemă. Ca
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
a fost decât un simplu instrument al puterii sovietice - de aceea, În 1951 a trecut subit la tema „coexistenței pașnice”, conform tendinței din strategia internațională a lui Stalin. Între ei, comuniștii - mai ales cei din blocul estic - nu aveau decât dispreț pentru iluziile tovarășilor de drum. Când suporterii Mișcării pentru pace (predominant francezi, italieni și indieni) vizitau democrațiile populare, comuniștii locali Îi omagiau pentru sprijinul lor, râzând pe la spate de „papagali”, noua generație de „idioți utili”, cum spunea Lenin. Comuniștii au
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și În parte din aceleași motive, Italia era condusă În practică de administratori nealeși din structura guvernului sau din numeroasele agenții de pe lângă stat. Efect evident nedemocratic, care i-a făcut pe istorici să trateze sistemul politic italian cu un anumit dispreț. Ocaziile pentru deturnare de fonduri, mită, corupție, favoritism politic și chiar jaf la drumul mare erau Într-adevăr numeroase și de ele au profitat În special creștin-democrații, care monopolizaseră practic puterea 13. Dar sub umbrela acestor aranjamente, statul și societatea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Express În martie 1964, comunismul nu mai reprezenta o amenințare: „Există un singur pericol imediat pentru Europa, iar acela este civilizația americană” - „o civilizație de căzi și frigidere”, cum o desființa poetul Louis Aragon cu treisprezece ani Înainte. Dar, dincolo de disprețul arogant al intelectualilor parizieni, o civilizație de căzi și frigidere - și instalații sanitare, și sisteme de Încălzire centrală În case, și televizoare, și mașini - era exact ceea ce Își doreau acum majoritatea europenilor. și voiau aceste produse nu pentru că erau americane
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
aur a modernismului. Peste Canalul Mânecii, Compania Dramatică Engleză monta la Royal Court Theatre din Londra piese de Beckett și Bertolt Brecht, precum și lucrări de John Osborne, Harold Pinter și Arnold Wesker, ale căror piese Îmbinau toate minimalismul estetic cu un dispreț stilizat, Într-o tehnică greu de plasat În spectrul simpatiilor politice. Chiar și teatrul britanic convențional a devenit mai aventuros. Spre sfârșitul anilor ’50, o generație inegalabilă de lorzi ai teatrului - Olivier, Gielgud, Richardson, Redgrave, Guinness - s-a Îmbogățit cu
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
câte erau - școala tehnică, sediul partidului, casa de cultură -, erau modelate cu grijă după tiparul sovietic: ocazional În spiritul realismului socialist, mereu supradimensionate, rareori plăcute. Calamitatea planificării urbane din țările comuniste se explică prin industrializarea forțată, colectivizarea satelor și un dispreț agresiv față de nevoile personale. Însă urbaniștii din Occident nu s-au descurcat nici ei mai onorabil. Mai cu seamă În Europa mediteraneană, migrația În masă de la țară la oraș a creat probleme similare În mediul urban. Numărul locuitorilor din Atena
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
mai, erau conduși de reprezentanți ai Tineretului Comunist Revoluționar (troțkist), precum și de lideri ai ligilor studențești. Însă retorica marxistă aferentă disimulează un spirit profund anarhist al cărui obiectiv imediat era răsturnarea și batjocorirea autorității. În acest sens (cum insista cu dispreț, dar pe bună dreptate, conducerea Partidului Comunist Francez), mai 1968 era o petrecere, nu o revoluție. Avea toate simbolurile unei revolte franceze tradiționale - demonstrații armate, străzi baricadate, ocuparea de clădiri și intersecții strategice, revendicări și contrarevendicări politice -, dar nimic din
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
război mondial până În prezent. În filmul lui Reitz, anii interbelici sunt scăldați În lumina caldă a amintirilor dragi; era nazistă umbrește prea puțin amintirea acelor vremuri mai bune. În schimb, lumea americanizată a republicii federale postbelice e prezentată cu un dispreț Înghețat: materialismul care ignoră valorile naționale și erodarea memoriei și a continuității afectează grav comunitatea și valorile umane. Ca și În Die Ehe der Maria Braun (Căsătoria Mariei Braun) de Fassbinder, personajul principal - tot „Maria” - este simbolul unei Germanii victimizate
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și a continuității afectează grav comunitatea și valorile umane. Ca și În Die Ehe der Maria Braun (Căsătoria Mariei Braun) de Fassbinder, personajul principal - tot „Maria” - este simbolul unei Germanii victimizate; Heimat-ul este Însă explicit nostalgic și chiar xenofob În disprețul său pentru valorile străine și dorul de spiritul dispărut al „Germaniei profunde”. Reitz, ca Syberberg și alții, nu-și ascundea disprețul pentru serialul american de televiziune Holocaust, prezentat pentru prima oară pe posturile germane În 1979. Dacă trecutul Germaniei trebuia
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Fassbinder, personajul principal - tot „Maria” - este simbolul unei Germanii victimizate; Heimat-ul este Însă explicit nostalgic și chiar xenofob În disprețul său pentru valorile străine și dorul de spiritul dispărut al „Germaniei profunde”. Reitz, ca Syberberg și alții, nu-și ascundea disprețul pentru serialul american de televiziune Holocaust, prezentat pentru prima oară pe posturile germane În 1979. Dacă trecutul Germaniei trebuia descris, atunci misiunea, oricât de dureroasă, le revenea germanilor. „Cel mai radical proces de expropriere”, scria Reitz, „este să ți se
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
era cât se poate de real și cinstit dobândit. Ei constituiau doar extremitatea Înverșunată și lipsită de talent a unui Întreg spectru de revolte: față de trecut, față de autoritate, față de personalități și evenimente de interes public. În variantele sale mai inteligente, disprețul pentru gravitatea tradiției se inspira din valul de satiră politică declanșat cu aproape două decenii În urmă de tinerii britanici dezabuzați: revista teatrală Beyond the Fringe, emisiunea nocturnă That Was the Week That Was de la BBC și săptămânalul Private Eye
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
dintr-un mediu mic-burghez și cu o slăbiciune pentru nouveaux riches din mediul de afaceri - nu era pe placul venerabilei elite conducătoare a țării; la rândul ei, le Întorcea antipatia cu vîrf și Îndesat. Conservatorii mai bătrâni erau șocați de disprețul ei rece pentru tradiție sau experiență: când nebunia privatizării a atins apogeul, fostul prim-ministru Harold Macmillan a acuzat-o că vinde „argintăria familiei”. Predecesorul ei, Edward Heath, care descria cândva cu indignare mașinațiunile bine cunoscute ale unui afacerist britanic
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de când lumea”. În anii ’60, André Malraux Îi semnala cu finețe unui vizitator iugoslav În Franța: Le Kosovo c’est votre Algérie dans l’Orléanais. Dacă antipatia sârbilor față de albanezi izvora din proximitate și nesiguranță, la extremitatea nordică a Iugoslaviei disprețul pentru amărâții din sud nu avea substrat etnic și se baza nu pe naționalitate, ci pe situația economică. Ca și În Italia, nordul prosper antipatiza populația mizeră din sud, care trăia, aparent, din subvenții asigurate de concetățenii mai harnici. Contrastul
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
au atras decât puțini adepți. Specificul Franței este că, În vreme ce politicienii și comentatorii din toată Europa exaltau acum, cel puțin formal, autonomia și guvernarea locală, la Paris orice zvâcnire de separatism regional provoca pe tot spectrul politic un val de dispreț neoiacobin. În plus, provinciile franceze cu cel mai pronunțat caracter distinct - Bretania, de pildă, sau munții depopulați din nordul regiunii Languedoc - erau și cele mai dependente, de zeci de ani, de mărinimia guvernului. Totul, de la cheltuieli de infrastructură pentru liniile
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]