6,156 matches
-
grupul oniric”, în care lui Dimov și lui Ț. li se alătură, treptat, Vintilă Ivănceanu, Virgil Mazilescu, Daniel Turcea, Florin Gabrea, Iulian Neacșu, Emil Brumaru, Virgil Tănase, Sorin Titel. Ț. proclamă, explică și susține, prin scurte, dar pregnante articole teoretice, estetica noului curent literar, „onirismul estetic” sau „structural”, care, prin sensul antirealist, irită autoritățile și factorii de îndrumare a culturii. Simpla idee a existenței unui grup care funcționa în afara cadrelor instituționalizate era inacceptabilă pentru optica dirijistă a forurilor culturale oficiale. Grupul
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290151_a_291480]
-
și convergentă (fără să reprezinte o imitație servilă) cu orientări ale extremei modernități înregistrate pe plan mondial. Animator, alături de Leonid Dimov, al onirismului estetic sau structural, lider al grupului oniric, Ț. i-a conturat teoretic, cu limpezime, în intervalul 1966-1970, estetica într-o serie de articole intitulate În căutarea unei definiții și apărute în „Luceafărul”, în alte comentarii sau mici eseuri în reviste culturale, la masa rotundă publicată de „Amfiteatru” în noiembrie 1968, unde dialoghează cu Leonid Dimov, Daniel Turcea și
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290151_a_291480]
-
recreare, cu sensibilitate și profesionalism, a originalului în veșmânt românesc, cu grija pentru păstrarea specificului fiecărui autor. A tradus din germană studii dificile de teorie literară și estetică din Wolfgang Kayser, Karl Vossler ori Georg Lukács (capitolele XIV-XVI transpuse din Estetica reprezentând cam o treime din tratat), precum și proză artistică, bunăoară masivul roman Toamna de Adalbert Stifter, ce constituie o încercare stilistică pentru oricare germanist. R. probează o mare disponibilitate pentru actul traducerii, adaptându-se oricărei culturi și oricărui gen - versuri
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289087_a_290416]
-
București, 1973; Raffaello Brignetti, Pescărușul albastru, pref. Rodica Locusteanu, București, 1973; Dialogul neîntrerupt al teatrului în secolul XX, I-II, postfață B. Elvin, București 1973 (în colaborare); Hugo Raes, La stânga liniei de elicoptere, pref. Ion Hobana, Cluj-Napoca, 1974; Georg Lukács, Estetica, II, București, 1974 (în colaborare cu Dieter Paul Fuhrmann); Hendrik Conscience, Leul Flandrei, pref. Constantin Stan, București, 1974; Luis de Camões, Sonete, pref. Paul Alexandru Georgescu, București, 1974; Carel van Mander, Cartea pictorilor, pref. Viorica Guy Marica, București, 1977; Cornelis
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289087_a_290416]
-
Jan Mens, „Meșterul Rembrandt”, „Scânteia”, 1972, 8 iulie; Gelu Ionescu, „Literatura mărturisirilor”, CNT, 1972, 45; Alexandru Balaci, Luis de Camões, „Sonete”, RMB, 1974, 10 iulie; Nicolae Manolescu, Erasm și lecția umanismului, RMB, 1974, 31 iulie; Nicolae Balotă, O sumă a esteticii, RL, 1974, 45; Gelu Ionescu, Johan Huizinga, „Homo ludens”, ST, 1977, 5; Fănuș Băileșteanu, Johan Huizinga, „Homo ludens”, CRC, 1978, 35; Vasile Sporici, Eveniment artistic la Teatrul Dramatic Bacovia, „Steagul roșu”, 1981, 6984; Radu Popescu, „De ce dormi, iubito?” de Jos
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289087_a_290416]
-
4.3.1. Versul în discuție / 84 4.3.2. Artificiul monologului și al aparteului / 86 4.3.3. Motivarea povestirii / 90 5. "Iluzia de prezență" / 92 5.1. Unitatea de timp / 93 5.2. Unitatea de loc / 98 6. Estetica purității / 104 6.1. Definiția tradițională a genurilor dramatice / 105 6.2. Forme noi / 107 7. Tragedia ideală / 112 7.1. Scopul său: catharsisul / 112 7.2. Evenimentul patetic / 115 7.3. Un personaj îndepărtat de umanitatea medie / 118 7
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
cruzimii" / 258 2.2. Stanislavski sau arta "retrăirii" / 265 2.3. Grotowski și "teatrul sărac" / 270 3. Un teatru politic / 274 3.1. Meyerhold și "teatrul convenției conștiente" / 274 3.2. Distanțarea brechtiană / 278 Concluzie / 288 Glosar / 291 Cronologie. Teoreticienii esteticii teatrale / 295 Bibliografie / 301 Tabla ilustrațiilor / 302 Index / 303 Cuvânt înainte Analiză textuală, artă a interpretării, estetică a receptării, iată cele trei moduri posibile de abordare a teatrului, după cum ne situăm pe poziția autorului dramatic, a actorului sau a publicului
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Un teatru politic / 274 3.1. Meyerhold și "teatrul convenției conștiente" / 274 3.2. Distanțarea brechtiană / 278 Concluzie / 288 Glosar / 291 Cronologie. Teoreticienii esteticii teatrale / 295 Bibliografie / 301 Tabla ilustrațiilor / 302 Index / 303 Cuvânt înainte Analiză textuală, artă a interpretării, estetică a receptării, iată cele trei moduri posibile de abordare a teatrului, după cum ne situăm pe poziția autorului dramatic, a actorului sau a publicului. În funcție de epoci, de teoreticieni, unul din cele trei moduri a fost preferat. Dacă este posibil să fie
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
complexă de similitudine și de neasemănare. Obiectul de artă nu este niciodată duplicatul celui real, ci îl transfigurează într-o formă ideală, proces care îi conferă un fel de eternitate. Artiștii Antichității știau acest lucru vizând crearea unei opere imuabile. Estetica s-a născut la om din dorința de eternitate. În Fizica, Aristotel, după ce a constatat că "arta imită natura", distinge două moduri ale mimesisului. "Pe de o parte, arta duce până la capăt ceea ce natura este incapabilă să producă, pe de
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
-i schimbă numele. Piesa, creată în 1990 în Germania, este apoi interzisă în Franța, cu ocazia primelor reprezentații în 1992, la presiunea spectatorilor indignați. 3.3.2. Criteriile tragediei ideale Regulile de compoziție ale tragediei ideale sunt bazate pe o estetică a receptării. Aristotel examinează sistematic toate condițiile cerute pentru nașterea, la cel mai înalt grad posibil, a milei și fricii la spectator. Aceste condiții se ocupă, după cum vom vedea, de complexitatea acțiunii, de caracterul schimbării bruște de situație, de calificarea
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
pentru asta o separare strictă a genurilor. Invocând faptul că fiecare gen s-a născut adoptând un stil specific, un mod de versificație special, Horațiu cere ca tragedia și comedia să adopte tonuri diferite. Cu mult înainte, el formulează o estetică a purității care va deveni a clasicilor. "În ce ritm se puteau scrie remarcabilele fapte ale regilor, cele ale conducătorilor, și sumbrele războaie, a fost arătat de Homer. În unirea a două versuri inegale a fost închis mai întâi plânsetul
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
mai multă finețe) decât alții." (Cartea II, cap. 2) Capitolul II Clasicismul Vârsta de aur a teatrului francez, clasicismul este comparabil, în măreția sa, cu teatrul grec. Chiar dacă teoreticienii se declară urmași ai lui Aristotel și Horațiu, ei creează o estetică scenică perfect originală, foarte diferită de cea a umaniștilor, prizonieri ai modelului antic pe care au visat în zadar să-l reînvie. Dacă regula celor trei unități, concepută de mari teoreticieni precum Mairet și Chapelain, a fost unanim păstrată ca
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
au visat în zadar să-l reînvie. Dacă regula celor trei unități, concepută de mari teoreticieni precum Mairet și Chapelain, a fost unanim păstrată ca simbol al dramaturgiei clasice, asta se datorează faptului că ea se află în centrul acestei estetici noi. Pe când teatrul medieval oferă spectacolul unor acțiuni succesive care nu au neapărat o legătură unele cu altele, iar teatrul umanist, liric și elegiac, nu prezintă privirilor spectatorilor decât puțină acțiune, clasicismul inventează, cu unitatea de acțiune, arta de a
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
evoluție. Din Evul Mediu până în Renaștere, s-a trecut de la fresca amplă care se dezvoltă în libertate pe zidurile bisericilor și palatelor, sau de la pânza unde sunt juxtapuse mai multe scene, la tabloul de șevalet cu subiect unic. În teatru, estetica medievală a scenelor cu decor simultan plat a fost înlocuită de scena cu decor unic în care diferitele elemente sunt unite de perspectivă. Scena, ca și tabloul, este pe lângă asta limitată, începând cu anii 1640, de cadrul de scenă (v.
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
focuri invizibile darului făcut Creuzei, acest car zburător nu pare neverosimil, și acest poem nu are nevoie de o altă pregătire, pentru acest efect extraordinar." Miraculosul scenic din secolul al XVII-lea își găsește refugiu în operă, gen a cărui estetică nu se bazează pe verosimil. Transpoziția introdusă de cântec ce se substituie declamării interzice o concepție realistă despre mimesis. Opera, recentă 17, a cucerit foarte repede publicul și a suscitat nașterea unor piese de un gen nou, "comedia cu muzică
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
perfectă, încât să nu apară nicio diferență între lucrul imitat și acela care imită, căci principalul efect al acestui lucru constă în a propune spiritului, pentru a-l curăți de pasiunile sale dereglate, obiectele ca fiind adevărate și prezente." 6. Estetica purității Separarea stabilită între comedie și tragedie este tot atât de riguroasă în epoca clasică ca în Antichitate. Influența lui Aristotel, redescoperirea, chiar de la începutul Renașterii, a tragediilor lui Seneca, introduc în Italia și în Franța separarea genurilor comic și tragic, necunoscută
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
compoziție ale lui Seneca și amestecul de tonuri moștenit din teatrul medieval. Refuzul contaminării genurilor este exclusiv francez. Astfel se explică discreditarea ce va apăsa îndelung asupra teatrelor străine cauzată de teoreticienii francezi, convinși că nu există decât o singură estetică posibilă, estetica clasică a purității. 6.1. Definiția tradițională a genurilor dramatice Teoreticienii clasicismului reiau, în secolul al XVII-lea, opoziția stabilită de Aristotel între tragedie și comedie, în termeni cvasi-identici. Astfel Mairet, în Prefața în formă de discurs poetic
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
lui Seneca și amestecul de tonuri moștenit din teatrul medieval. Refuzul contaminării genurilor este exclusiv francez. Astfel se explică discreditarea ce va apăsa îndelung asupra teatrelor străine cauzată de teoreticienii francezi, convinși că nu există decât o singură estetică posibilă, estetica clasică a purității. 6.1. Definiția tradițională a genurilor dramatice Teoreticienii clasicismului reiau, în secolul al XVII-lea, opoziția stabilită de Aristotel între tragedie și comedie, în termeni cvasi-identici. Astfel Mairet, în Prefața în formă de discurs poetic (Préface en
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
traits; Un geste la découvre, un rien la fait paraître: Mais tout esprit n'a pas des yeux pour la connaître."51 (Cântul III) Genurile sunt mai puțin separate în epoca clasică decât s-ar părea la început, în ciuda forței esteticii purității. Dacă teoreticienii nu concep nicio contaminare posibilă între tragedie și comedie, în schimb autorii dramatici pun în discuție definițiile tradiționale ale comediei și tragediei. Corneille introduce personaje din societatea bună în comedie și chiar regi în "comedia eroică", refuzând
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
discurs, pe care-l intitulează Discurs despre Tragedie și despre mijloacele de a o trata după verosimil sau necesar, Racine în Prefețele sale, îi acordă tragediei același scop ca Aristotel, crearea catharsisului. Fundamentând regulile tragediei după modelul lui, pe o estetică a receptării, ei o definesc prin efectele sale asupra publicului. Toate considerațiile lui Racine, mai apropiat de Aristotel decât Corneille în acest punct ce-l interesează în cel mai înalt grad, se referă la arta de a crea pateticul. El
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Teatrul Iluminismului În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, în Franța, datorită unor gânditori de geniu ca Diderot și Louis-Sébastien Mercier, este elaborată o teorie a teatrului cu totul nouă, semnând sfârșitul Vechiului Regim și instalând bazele unei estetici moderne. 2.1. Condamnarea genurilor vechi Între anii 1680 și 1715 are loc în gândirea franceză o criză care este semnul precursor al Revoluției 11. Se trece, în treizeci și cinci de ani, de la un ideal de ordine la refuzul autorității, de la
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
La începutul unei piese, aș vrea numai ca ele să nu dea prea mare viteză acțiunii, și să nu cauzeze obscuritate." 2.3.4. Al Patrulea Perete Grija aceasta pentru realism, pe care o dovedesc teoreticienii dramei burgheze, culminează cu estetica celui de-al "patrulea perete", concept făurit de Diderot, atât ca instrument dramatic la dispoziția autorilor, cât și ca un consemn al jocului. Din momentul apariției Convorbirilor despre "Fiul nelegitim", el le cere, atât autorului, cât și comediantului, să uite
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
grave", fără îndoială chiar de la apariția sa în 1748, manifestând un viu interes față de cele două capitole consacrate teatrului. Începând cu 1760, se înhamă la o sarcină colosală, care îl va ține ocupat până la sfârșitul zilelor sale, traducerea scrierilor de estetică și a dramelor sale. În 1781, chiar în anul morții, adaugă o a doua prefață la traducerile sale din opera teatrală. Singurele lucrări ale lui Diderot pe care nu le-a cunoscut sunt, cum este și normal, scrierile sale postume
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
a dori să o mărturisească explicit, de contradicția în care s-a închis, el îi sfătuiește pe germani în cele din urmă, în ciuda admirației sale vii recunoscute față de Shakespeare, să imite mai curând teatrul lui Diderot. El este convins că estetica lui scenică corespunde mai bine gusturilor și preocupărilor germanilor timpului său decât opera lui Shakespeare, încă foarte ancorată în universul feudal. 3.2. Realismul în serviciul moralității Pentru Lessing, ca și pentru toți adepții Iluminismului, scena este o tribună de la
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Seara a 11-a)48 De aceea, Lessing refuză reprezentarea unor personaje stoice pe o scenă de teatru, căci, prea eroice fiind, nu ar putea să impresioneze spectatorul. Stoicul este chiar prin natura lui antiteatral. Citând în Laocoon, eseu despre estetică scris în 1766, Filoctet și Trahinienele lui Sofocle, el face elogiul tragicilor greci care nu au șovăit să arate personaje care suferă în trupul lor, care jelesc, gem și strigă, atunci când durerea devine intolerabilă, în timp ce francezii, sub pretextul bunei cuviințe
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]