10,656 matches
-
se repetă (măre(, adînc, nepăsător, gigantic, falnic, voios), Însă peisajul (acela din Căderea Rinului) este mai grandios romantic, trimite spre un sublim al sălbăticiei: „El cade!... Din nălțime În fum se prăbușește C-un muget lung, sălbatic, grozav, răsunător, Din stînci În stînci el saltă zdrobit; se risipește Precum o-mpârăjie de glorios popor. Frumoasa-i limpezime În clipă turburată Se schimbă-n largi troiene de spume argintii Ce valmeș se răstoarnă cu-o furie turbată, Formînd o avalanșă de cataracte mii
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
măre(, adînc, nepăsător, gigantic, falnic, voios), Însă peisajul (acela din Căderea Rinului) este mai grandios romantic, trimite spre un sublim al sălbăticiei: „El cade!... Din nălțime În fum se prăbușește C-un muget lung, sălbatic, grozav, răsunător, Din stînci În stînci el saltă zdrobit; se risipește Precum o-mpârăjie de glorios popor. Frumoasa-i limpezime În clipă turburată Se schimbă-n largi troiene de spume argintii Ce valmeș se răstoarnă cu-o furie turbată, Formînd o avalanșă de cataracte mii. Și valuri
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
un fragment dintr-o alegorie amplă privitoare la menirea providențială a Franței. Alegoria este slabă, tabloul din interior este Însă remarcabil. Care sînt notele lui? Întîi grandoarea, amplitudinea proporțiilor: prăpastia este adîncă, mugetul lung, sălbatic, grozav, clocotul apei izbite de stînci provoacă o detunare cruntă. Valurile se sparg În aer și stropii scot scîntei. În sensibilitatea veselului Alecsandri apare un sentiment obscur: sentimentul măreției În dezordinea naturii (tema vîrtejului, a dizlocării, a haosului zgomotos). Sublimul Își trage acum izvoarele din spectacolul
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
În Grui-SÎnger, Alecsandri cultivă fiorosul din natură, măreția lirică În orgia vegetală. Elementele materiale alcătuiesc un grandios tablou de Întunecimi sublime: cărări Încîlcite, neguri sure, umbre mortale, fiare „povestice”, peșteri negre și amenințătoare, arbori cu ramurile Încrucișate ca niște spînzurători, stînci „fantasme pleșuve, mute, oarbe” etc. Toate semnele infernului din natură sînt convocate pentru a zugrăvi un „cuib al spaimei”, spectacol de cruzimi materiale: „În funduri de prăpăstii se bat mereu de maluri Șiroaie care poartă cadavre pe-a lor valuri
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
materiale: „În funduri de prăpăstii se bat mereu de maluri Șiroaie care poartă cadavre pe-a lor valuri; Și aburi Într-amurgul din ele se ridică Ce-n rouă sîngerîndă pe frunzi uscate pică, Sau merg de se așează pe stînci, pe vîrf de munte Ca palide vedenii cu pletele cărunte. O crîncenă orgie de sînge, de cruzime Îmbată umbra mută ce zace la desime, Ș-ades În mez de noapte s-aude prin tăcere O surdă lovitură, un vaiet de
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
imagine a labirintului: o formă specială a haosului. Un labirint vegetal peste care stăpînește Grui-SÎnger, crudul Minotaur. Începutul poemului anunță intrarea În acest spațiu provocator: „În cea pădure veche, grozavă infernală, Cărarea-i Încîlcită și umbra e mortală, Și arbori, stînci, prăpăstii și oricare făptură Iau forme uriașe prin negura cea sură, Aspecturi fioroase de pajuri, de balauri, De zmei culcați pe dîmburi, de șerpi ascunși În găuri, De toate-acele feare povestice, de pradă, Ce luna giulgiuiește cu alba ei zăpadă
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Aspecturi fioroase de pajuri, de balauri, De zmei culcați pe dîmburi, de șerpi ascunși În găuri, De toate-acele feare povestice, de pradă, Ce luna giulgiuiește cu alba ei zăpadă, Copacii Întind brațe, amenințătoare, Nălțînd pe toată culmea cîte-o spînzurătoare Și stîncile, fantasme pleșuve, mute, oarbe Deschid largi, negre peșteri menite de a soarbe În umbra lor adîncă și de misteruri plină Pe omu-mpins de soartă a pere din lumină.” Pădure obscură, stînci, peșteri ca niște imense ventuze, cărări Întortocheate, neguri groase
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
brațe, amenințătoare, Nălțînd pe toată culmea cîte-o spînzurătoare Și stîncile, fantasme pleșuve, mute, oarbe Deschid largi, negre peșteri menite de a soarbe În umbra lor adîncă și de misteruri plină Pe omu-mpins de soartă a pere din lumină.” Pădure obscură, stînci, peșteri ca niște imense ventuze, cărări Întortocheate, neguri groase - iată o suită de figuri ale fricii, elemente (cum zice Bachelard) ale unei mitologii imediate. O mitologic a terorii, un peisaj al coșmarului, al haosului primordial. Stînca, despre care același Bachelard
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
din lumină.” Pădure obscură, stînci, peșteri ca niște imense ventuze, cărări Întortocheate, neguri groase - iată o suită de figuri ale fricii, elemente (cum zice Bachelard) ale unei mitologii imediate. O mitologic a terorii, un peisaj al coșmarului, al haosului primordial. Stînca, despre care același Bachelard spune (În La terre et les réveries de la volonte) că ne Învață limbajul durității, are În poemul lui Alecsandri semnele agresivității primitive. N-are vedere, nu are limbaj. Orgoliul (alt atribut literar) Îi lipsește. Complicitatea elementară
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Alecsandri semnele agresivității primitive. N-are vedere, nu are limbaj. Orgoliul (alt atribut literar) Îi lipsește. Complicitatea elementară („deschid largi, negre peșteri menite să soarbă...”) este condiția ei morală. Obiect prin excelență romantic, simbol al semeției, element provocator În peisaj, stînca, deposedată de aceste Însușiri, este În poemul lui Alecsandri un obstacol - capcană Într-un vast labirint infernal. CÎtă vreme există lumină (soare) și hotare, ne aflăm Într-un tărîm controlabil, benefic. Infernul (năpraznicul, grozavul) Începe În lumea obiectivă acolo unde
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
măreț și Înspăimîntător: „Atunci lumea Îngrozită crezu că-i peri norocul!... Sfarmă-Peatră cu largi păsuri calcă munte după munte, Trece rîuri fără poduri și prăpăstii fără punte, Lăsînd urme de cutremur la tot pasul, În tot locul! Unde vede-o stîncă naltă, el o macină cu palma. Bolovanii sub picioare-i dau de-a dura, dau de-a valma, Și cu peatra măcinată și cu petrele-aruncate El iezește, bate, umflă rîurile tulburate. Culmele trec peste șesuri, apele trec peste maluri, Valuri
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
per, eu?...niciodată!... ......................................... Cine ești? De unde ești? Pe la noi ce rătăcești?”... Unele au intrat În limbajul comun, gravitatea lor s-a tocit, fiind adesea Întoarse spre sensuri umoristice. Alecsandri folosește În sprijinul unei unice idei o figurație poetică de sărbătoare: stînci, nori crunți, neguri otrăvitoare, hidra turbată, vulturul falnic, soarele care Își schimbă locul pe cer, nisipul mării, codrii mișcători etc, pentru a sugera o agresiune În valuri și o rezistență de granit. Nici una din marile comparații romantice nu lipsește. Ele
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
falnic, soarele care Își schimbă locul pe cer, nisipul mării, codrii mișcători etc, pentru a sugera o agresiune În valuri și o rezistență de granit. Nici una din marile comparații romantice nu lipsește. Ele au ceva grandios și năprasnic: „Ca o stîncă naltă Ce din vîrf de munte saltă, Tună, se rostogolește, Cade, rumpe și zdrobește Codrii vechi din a sa cale PÎnă-n fund, În fund de vale, Astfel crunt ostașul meu...” Arta antitezei (Fiul Romei, de o parte, și nisipurile, codrii
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
angajează, dar Într-o mică măsură, și o dialectică a elementelor. Acelea ce definesc sentinela romană, mitul, cu alte cuvinte, al trăiniciei hotarelor și al eternității ființei naționale, vin din lumea simbolurilor consistente și grandioase: falnic, tare ca un leu, stînca naltă, glasul ei tună, prăvălită - ea rumpe și zdrobește etc. La aceste imagini ale durității și forței, se asociază altele venite din aceeași sferă a maiestății triumfale: vulturul ce se rotește deasupra eroului și poartă cu el un memorabil dialog
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
pasiunii, lanțurile familiei. Pentru spiritul romantic exilul este, În dragoste, o lungă criză de paroxism. Conachi Încearcă și el fuga din fața unei pasiuni nimicitoare, dar fără rezultai. În exil, pasiunea lui se amplifică, boala ia aspecte galopante. Pustiul, codrul sălbăticia stîncilor nu vindecă rănile Îndrăgostiților. Încercarea de a se Îndepărta de obiectul erotic este dezastruoasă. La origini, gestul este, poate, calculat: a provoca, prin absență, durerea nemilostivei ibovnice, Însă strategia dă greș: cel care suportă durerea este seducătorul, bărbatul retras În
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
cum greșit s-a zis. E mai degrabă un poet al universului dinafară. Prin prefăcătoria lui erotică, În poezia română intră, În orice caz, cîteva elemente noi. CÎnd nu mai poate jura pe el Însuși, poetul Înamorat jură pe copaci, stînci, pe astre... Să le luăm pe rînd. Întîi iatacul. „Sfînt loc”, zice Conachi. Loc de odihnă (știm noi ce fel de odihnă) și loc de suspin pentru că Îndrăgostitul este alungat repede din acest paradis. Iatacul este spațiul plăcerilor corupte, trecute
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
mesaj. Fără martori, suspinul este un simplu suspin. Iar această banalitate poetul n-o acceptă. El aranjează astfel lucrurile Încît În preajma lui să fie totdeauna cineva, un martor. Cel mai fidel este, desigur, natura. Conachi Îi asociază marele univers: „Munții, stîncile răsună de cumplitul meu suspin, Ceriul stă la Îndoială...”. Martorii sînt, În fapt, niște curieri sentimentali. Ei duc cui trebuie mesajul fugii În pustiu: „Duceți spuneți cu putere Că amorezatul piere În pustiuri, plin de durere”... O primă imagine a
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
singurătate. Traduse În semnele naturii, ele configurează un peisaj liric caracterizat prin cîteva elemente materiale: „Călători pe văi, pe dealuri, pe cîmpii nemărginite, Umblu de urît cu ziua pe colnice părăsite ....................................................................... Înnoptez pintre prăpăstii, pintre rîpi, pintre ponoară... Caut, cerc stîncile toate, mă Îngrop În adîncime. Petrecerea mi-i plăcută Întru Întunecime...” Un peisaj preromantic, de o sălbăticie calculată: stînci, prăpăstii, colnice, ponoară. Ele satisfac voința de cufundare, Îngropare, de petrecere Întru Întunecime a unui poet care, ieșind pentru o clipă
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
dealuri, pe cîmpii nemărginite, Umblu de urît cu ziua pe colnice părăsite ....................................................................... Înnoptez pintre prăpăstii, pintre rîpi, pintre ponoară... Caut, cerc stîncile toate, mă Îngrop În adîncime. Petrecerea mi-i plăcută Întru Întunecime...” Un peisaj preromantic, de o sălbăticie calculată: stînci, prăpăstii, colnice, ponoară. Ele satisfac voința de cufundare, Îngropare, de petrecere Întru Întunecime a unui poet care, ieșind pentru o clipă din mitologia anacreontică, se deschide spre un nou stil liric. Stilul nou Începe cu un gust nou pentru peisaj
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
le aflăm În Scrisoare către Zulnia, și tot Într-o retrospectivă. Este vorba de acea parte din poem care rememorează „pustiul cel mare”: spațiul În care avusese loc, În timpurile fericite, Întîlnirea, dezmierdarea, libovul: „Acei munți pînă la nouri, acele stînci despicate, Ce răsună de suspinul dragostelor Înfocate, Acei copaci nalți și mîndri, marturi cu a lor umbrire De dezmierdări, de voroave, de libov și de iubire, Potica acea vestită ce-o treceam cu groază mare, Dar ne Înlesnea prilejul de-
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Întîlnirca dintre Ikanok (Konaki) și Înfricoșata Zulnia (Amoriul din prieteșug) se desfășoară Într-un asemănător spațiu de adîncimi Întunecoase: locuri ferite, dosnice. Peisajul este și aici grandios sălbatic, În acord cu clocotul pasiunii: „Munții Înalți pînă la nouri, păraie prin stînci vărsate, Codri cu copaci sălbatici printre petre răsturnate, Prăpăstii peste prăpăstii, adîncimi Întunecoasă, Unde zmeura și fragii și mura cea mai frumoasă Cresc În voie despre oameni, că numai cîte-o potică Slujește la bieții bolnavi de trecut cu marc frică
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
dă o justificare cosmică. Conachi are În chip evident simț pentru monumentalitate, vede grandiosul din natură. G. Călinescu nu-l citează (În Domina bona) printre scriitorii români care monumentalizează natura. Conachi este, totuși, printre cei dintîi care simte plăcere pentru „stîncile hioroase”, „petrele răsturnate”, „rîpele Întunecoase”’, „copacii nalți și mîndri”... El nu caută, e adevărat, În natură domuri; Însă că omul de iatac Conachi simte nevoia să dea o prelungire pasiunii sale În marile decoruri ale naturii nu mai Încape discuție
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
doarmă În odaie osebită și să primească, În libertate, pe cine vrea. „Sătănița din iad” vrea să aranjeze grădina după stilul nou: „Aici alee umbrite, nepătrunse nici de soare Unde turturice geme și suspină pîn’ce moare. Acolo de sub o stîncă o Încîntătoare Izvorînd de cristal apă, focul inimii alină Și lîngă care o grotă umbra sa făgăduiște, Unde amorul șade cu degetul la guriță semn că tace și păzește.” Același poem este localizat și de Gheorghe Asachi: Soția la modă
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Voluptatea simțurilor tinere. Iubirea pentru „categoriile perverse”. Figura seducției. Legendele istorice, Basmele, Macedonene: coborîrea pe uscat și deplasarea spre nord. Discursul moral și patriotic. Peisajul lui Bolintineanu, gustul „vălmășagului”. Elementele fantasticului. Balada Domnul de rouă. Masa: locul și timpul meditației. Stînca și spațiul singurătății. Erosul lui Bolintineanu. Regimul farmecului vergural, „Rumeneala”, cartea de vizită a inocenței. Loialitatea ochiului. Amorul magic. Figura «raptuluiă Femeia la vîrsta canonică. Figura mistificației și a sacrificiului. Teroarea retoricii. IX. Vasile Alecsandri. Liniștea, confortul și timpul rău
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
sau despre Alighieri, și voia să știe și părerea bătrânului călugăr. Îl asculta pe Tommaso cu plăcere: din omul acela bondoc, din capul acela de țăran, țâșneau adevărul și conoașterea cu naturalețea cu care un izvor țâșnește din gura unei stânci. Însă el nu le rostea niciodată ca pe niște sentințe, niciodată frazele sale nu aveau tonul unor afirmații categorice, sau certitudini absolute, lucru pe care îl deprinsese în copilărie de la învățătorii săi, un călugăr sicilian de la Tindari, și un calabrez
by Dante Maffìa [Corola-publishinghouse/Science/1046_a_2554]