8,223 matches
-
62 de ani) n-au apucat să fie octogenari. Mama lor, bunica mea maternă, moartă în 1913, la 40 de ani, le-a dat aproape tuturor dublul vârstei la care ea a murit, o bogată moștenire de ani și decenii. Unchiul Iașa, soțul ucrainean al lui tanti Manea, era un om bun ca pâinea caldă, vesel, vorbăreț. Îi plăcea să se laude cu puțina românească pe care o mai știa din timpul războiului (satul lor fusese, din fericire, ocupat de armata
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
Acum e nevoie de un camion... După masa de prânz tata s-a întins pe un divan improvizat dintr-o ladă imensă, din alte timpuri, așezată sub ferestrele înalte (camera în care au locuit, pe strada Berzei, tanti Șura și unchiul Costea am descris-o în După-amiaza de sâmbătă); se odihnește puțin, dar nu doarme; somnul nu se lipește de el, are prea multe griji; din locul unde mă aflu îi văd perfect fața: ochii, largi deschiși, fixează plafonul, e concentrat
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
afla încă prietenul meu) și „să spun ce am de spus” (adică, traducând, să mă înfund definitiv: „vedeam cum își taie singur craca de sub picioare”, avea să-i povestească după aceea d-na Tamara Gane, profesoara noastră de literatură rusă, unchiului meu, pe care îl cunoștea din copilăria și tinerețea lor basarabeană). Cu o îndrăzneală pe care de mult mi-am pierdut-o, am dat curs invitației și, în fața a două mii de ascultători, având în coastă un prezidiu firește ostil, am
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
mi-a fost rușine să o întreb pe gazdă unde este toaleta („toaleta” era, probabil, în curte). O seară stricată de imensa dorință de a face pipi și de imposibilitatea de a o realiza. Gh. Udr. avea în București un unchi, colonel deblocat, cum se spunea imediat după război, un om simpatic, amabil, citit, care locuia pe strada I.L. Caragiale și pe care prietenul și colegul meu îl vizita din când în când. De câteva ori, prin 1958, am intrat și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
colegă de an, evreică, cu care până atunci nu stătusem aproape deloc de vorbă și care, de pe poziții de clasă, ca să zic așa, încerca să-mi demonstreze, cu argumente, că dreptatea nu era de partea mea. O bizară plimbare ideologică! Unchiul, pe atunci ministru, deci membru al guvernului, după cum ținea să mi-o reamintească, îmi reproșa situația în care l-am pus, lipsa de maturitate, de „realism”. Cu toată funcția lui, sau tocmai din cauza ei, nu m-a putut ajuta practic
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
cu nimic, facilitându-mi doar o audiență la cinematograf-UTC unde o tânără și - trebuie să recunosc - drăguță activistă m-a chinuit ca pe hoții de cai să spun cine a intervenit pentru mine. Nu l-am dat de gol pe unchiul și am plecat, firește, fără nici un rezultat, audiența propriu-zisă neavând, de fapt, loc, totul rezumându-se la acel interogatoriu șoptit, civilizat, dar nespus de tenace. Mai târziu, unchiul m-a dat pe mâna unui subaltern al lui, de la minister, un
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
cine a intervenit pentru mine. Nu l-am dat de gol pe unchiul și am plecat, firește, fără nici un rezultat, audiența propriu-zisă neavând, de fapt, loc, totul rezumându-se la acel interogatoriu șoptit, civilizat, dar nespus de tenace. Mai târziu, unchiul m-a dat pe mâna unui subaltern al lui, de la minister, un bărbat de vreo 45-50 de ani, pe care îl considera inteligent și cult, să stea de vorbă cu mine, să-mi „ridice moralul” dar să mă și „judece
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
În toamnă, pe baza unui certificat de bună purtare obținut nu fără dificultate din partea organizației de bază a ICSIM-ului, de care ținea șantierul nostru, am făcut demersurile necesare pentru a fi reprimit în facultate și, mai ajutându-mă și unchiul, în decembrie 1960, la un an și jumătate de la exmatriculare, intram din nou într-un amfiteatru ca student în anul IV (an pe care, astfel, l-am făcut de două ori). Dând mâna cu mine, Toma Pavel, în a cărui
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
privește, din neglijența cu care îi tratăm adeseori, în chip absurd, pe puținii oameni apropiați nouă. În orice caz, sigur nu din prudență, nu de teamă. Domnișoara Mica a fost și a rămas legionară convinsă. În timpul rebeliunii din ianuarie 1941, unchiul, fratele mai mic al mamei, tânăr inginer pe atunci, a văzut-o în zona Palatului Telefoanelor, cu un pistol la brâu, foarte aferată, dând dispoziții, făcând „ordine”. După 1948 a făcut, în mai multe rânduri, ani grei de pușcărie, a
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
o simplă ușă care se putea deschide în orice clipă: urma s-o văd pentru prima oară pe mama moartă. Abia atunci, așteptând acolo, am aflat ce înseamnă sentimentul de teroare. A fost cumplit. Pretextând niște treburi (legate de înmormântare), unchiul a plecat tocmai când aveam cel mai tare nevoie de el (nu știu de ce, dar anume prezența lui, a fratelui mamei, mi se părea în acele clipe cea mai necesară). Am avut impresia că a dat bir cu fugiții. Multă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
tronează domnii de pe micul ecran însărcinați cu actualizarea permanentă a vinovăției noastre. Iar cele care au văzut mai mult, martorele cele mai avizate ale „fărădelegilor de tot soiul” au fost femeile. * De reținut: nu se plânge prea mult după un unchi. Moartea lui unchiu’, survenită la 2 mai 1990, a constituit pentru mine un eveniment surprinzător de palid. Poate pentru că, de aproape un an de zile, știam că sfârșitul său e aproape. În iulie 1989 făcuse o operație (ca să spun astfel
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
mai rău, dar nu și pentru un deznodământ atât de brusc. Ceea ce era de așteptat, ceea ce era fatal să se întâmple s-a petrecut, totuși, atât de pe neașteptate, din senin, aș putea spune, încât poate nici n-am realizat că unchiul nu mai e. Nu cu mult timp înainte, visasem că mi-am scos un dinte, că nu m-a durut: țin minte că îmi pipăiam cu limba, cu o deosebită satisfacție, locul gol, curat (în realitate, trebuia să-mi fac
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
foarte apropiate, după care nu suferi prea mult. De suferit n-am suferit prea mult (dispariția lui fulgerătoare mi s-a părut, de fapt, neverosimilă, cu doar două săptămâni înainte, de Paști, trecusem pe la el, arăta „binișor”) dar persoana, un unchi, fratele cel mic al mamei, îmi era apropiată. Ar fi un neadevăr să afirm că nu am ținut la el; însă, pe de o parte, firea sa, de om rece, mai degrabă cerebral decât afectiv, pe de altă parte funcțiile
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
nouă ani decât ea, a murit la exact aceeași vârstă ca mama: la 82 de ani și aproape trei luni (față de cei 82 de ani și trei luni și ceva ai mamei). Le-a fost dată aceeași măsură de viață. Unchi a trei nepoți, să nu am deci pretenții exagerate în cazul că, la rândul meu... * 15 august 1990. Sfârșit de concediu. În ultimele ore petrecute la Snagov, aflăm, de la o prietenă, firește (căci întotdeauna prin prieteni și prietene ne parvin
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
Revoluției de eliberare socială și națională, antifascistă și antiimperialistă” - nici mai mult nici mai puțin!), în timp ce scriu (căci dacă nu mai e sărbătoare, muncesc, adică scriu) îmi amintesc că noaptea am visat un cadavru, cadavrul unui cunoscut, al unei rude (unchiul Costea?); un cadavru deshumat, după câțiva ani, dar nedescompus; și că imediat m-am gândit - în vis - la mama, la starea trupului ei postum, cu speranța că poate și el e nevătămat, necorupt, întreg... * 28 august 1990. Împlinim 25 de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
de cimitir, să-i ducă totuși suta de lei și jumătate de kilogram de ulei pentru candelă. Rămân singur și mai că îmi vine să vorbesc cu mama, ca în cărțile proaste: „A fost revoluție, mamă”; sau: „A murit și unchiul Coca, mamă”. Râdeam când întâlneam în romane astfel de scene și probabil că și acum le-aș găsi „false”. Ceea ce nu mă împiedică să fiu chiar eu, în realitate, eroul unor asemenea „scene false”. Inconsecvență? Legi cu totul diferite guvernează
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
guvernează literatura și viața. * Cineva „leagă”, potrivește parcă datele, cifrele... A murit tanti Olga! Chiar de ziua mamei, mai exact în noaptea de 17 spre 18 septembrie (1990), la ora 2 dimineața. În 17, seara, pe la ora opt, a sunat unchiul Gicu (Jorj, cum i se mai spune în familie), anunțându-ne că lui „tanti îi este foarte rău”. „Vreți să vin acum”, l-a întrebat Doina (eu eram la redacție). „Nu, mai bine mâine dimineață”, i-a răspuns unchiul. Dimineața
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
sunat unchiul Gicu (Jorj, cum i se mai spune în familie), anunțându-ne că lui „tanti îi este foarte rău”. „Vreți să vin acum”, l-a întrebat Doina (eu eram la redacție). „Nu, mai bine mâine dimineață”, i-a răspuns unchiul. Dimineața, pe la ora șapte, Doina m-a trezit spunându-mi că trebuie să vin și eu cu ea pentru că... tanti a murit. Moartă, semăna extraordinar cu mama. Apoi, după îmbălsămarea la domiciliu, expresia feței i s-a schimbat, devenind, aș
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
de la bunicul (fotografie pe care cândva o avusesem și noi), m-am apropiat s-o cercetez mai bine: „Ta-ta”, i-a explicat ea Doinei, ca un copil care abia învață să vorbească. Ne așteptam ca primul să ne părăsească unchiul, a cărui stare se înrăutățise vizibil pe la începutul verii: ajunsese și el să nu mai poată ieși din casă, se cocârjise, nu mânca mai nimic, dormind, în schimb, aproape tot timpul. Începuse să uite, repeta de zece ori același lucru
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
bolnava familiei, depășind cu toate acestea vârsta la care a murit mama. În după-amiaza zilei de luni, 17 septembrie, i s-a făcut rău. A simțit dureri în partea stângă a pieptului și în spate, dureri care s-au întețit. Unchiul a chemat un doctor, care a opinat că bolnava trebuie neapărat internată. Bolnava însă s-a opus, a vrut să moară acasă. O injecție i-a mai potolit durerile, numai pentru un timp însă. I se recomandase să stea nu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
Bolnava însă s-a opus, a vrut să moară acasă. O injecție i-a mai potolit durerile, numai pentru un timp însă. I se recomandase să stea nu în pat, ci în fotoliu, unde a și murit. Noaptea, pe la două, unchiul, culcat în cealaltă cameră, a auzit cum îl striga. S-a dus lângă fotoliul unde rămăsese, ea l-a privit lung, fără să spună un cuvânt, până ce capul i-a căzut în piept. „Toată noaptea s-a văitat”, ne povestea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
culcat în cealaltă cameră, a auzit cum îl striga. S-a dus lângă fotoliul unde rămăsese, ea l-a privit lung, fără să spună un cuvânt, până ce capul i-a căzut în piept. „Toată noaptea s-a văitat”, ne povestea unchiul, încât, la un moment dat, a trebuit să intervină: „Liniștește-te, lasă-mă și pe mine să mă odihnesc căci eu trebuie mâine să te înmormântez și dacă nu mă lași să dorm n-o să fiu în stare”, i-ar
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
deloc pe Jeni și nici de prezența mamei nu sunt sigur; să confund oare vizita aceasta la Radovanu cu alta? Veneam, desigur, nu direct de la Cluj, ci de la București, unde poposisem și de unde mă adusese în acea zi, cu mașina, unchiul Coca, care era și el de față împreună cu prima lui soție; unchiul avea șofer și mașină, puse la dispoziția lui de ministerul energiei electrice, în cadrul căruia ocupa, încă de pe atunci, o funcție importantă; deci prima senzație e o senzație de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
confund oare vizita aceasta la Radovanu cu alta? Veneam, desigur, nu direct de la Cluj, ci de la București, unde poposisem și de unde mă adusese în acea zi, cu mașina, unchiul Coca, care era și el de față împreună cu prima lui soție; unchiul avea șofer și mașină, puse la dispoziția lui de ministerul energiei electrice, în cadrul căruia ocupa, încă de pe atunci, o funcție importantă; deci prima senzație e o senzație de interior de mașină, de spațiu închis, mișcător, confortabil, încăpător, plăcut - scaune moi
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
fine: am ajuns la destinație, am intrat în casă, ne-am adunat cu toții într-o odaie; a treia senzație dominantă: de domesticitate; ne aflăm într-o încăpere mobilată foarte simplu, covoare pe pereți și pe jos, un divan pe care unchiul s-a așezat în timp ce, îngenuncheată în fața lui, tanti Sima îi scoate pantofii, să se poată întinde puțin, să se odihnească, afară plouă acum de-a binelea, în cameră e aproape întuneric deși suntem în miezul zilei; ritualul descălțării a luat
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]