1,250 matches
-
în lipsa mea, și când se crede datoare să facă un gest tragic. De nu voi primi nici un răspuns la noile mele imprecații, mă voi întoarce, pretextând acasă, ca să nu fiu ridicol, că sunt bolnav, în definitiv, cu toată fruntea mea încruntată, cu toți mușchii mei celebri, care mă fac să mă pot lupta cu ușurință cu trei oameni deodată, sunt laș, mic, nesigur de ce fac și de ce simt, și mai ales necăjit. În ziua de toamnă, barca unde-mi scriu aceste
O moarte care nu dovedește nimic. Ioana by Anton Holban [Corola-publishinghouse/Imaginative/295595_a_296924]
-
vine, așteptăm cu emoție decizia lui, dar totdeauna spune cuvinte neho-tărîte, se arată încurcat, ca și cum ar fi și el un simplu om, fără cunoștințe medicale. Asta nu-l împiedecă să-și încaseze în fiecare zi taxa. Un tinerel, dar ursuz, încruntat, impresie de prost, cu niște haine cenușii care îl fac și mai sumbru. Am chemat și pe doctorul Abramoff, mai bătrân, gros, volubil, voind să fie spiritual dar de fapt și el tot așa de evaziv. Viky are dureri la
O moarte care nu dovedește nimic. Ioana by Anton Holban [Corola-publishinghouse/Imaginative/295595_a_296924]
-
de către stăpânii aceia îngrozitori ca un acces de mândrie; și tocmai de aceea, imediat ce terminară de mâncat, îi trimise pe cei mai mari să se culce în pod, lăsând-o pe nevastă să-i adoarmă pe cei mici. Fruntea sa încruntată, privirea atentă și totodată alunecoasă ce o trimitea oaspeților lăsau, totuși, să se întrevadă starea în care se găsea; aceștia, însă, nu se simțiră deloc îndemnați să-l liniștească. Balamber, mai ales, se bucura vizibil de temerile lui, iar când
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
Geremar și, imediat, luând o secure de la unul din oamenii săi, dădu să reteze capul cadavrului. Gualfard îl opri cu mâna: — Stai! îi porunci. Trebuie să pară o cursă întinsă de un grup de bagauzi, de tâlhari. Balamber îl fixa încruntat. Pe chipul său nu se citea nici cel mai mic semn de satisfacție ori de cordialitate. — Oricum, băiatul a scăpat. Era fiul lui, așa-i? Și în car cine era? în ochii vicleni ai burgundului se aprinse o scânteie de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
neașteptate iarba, stârnind frunzișul. Cerul era străbătut de huruituri înfundate. Merseră astfel cam o sută de pași, urmând cărarea din ce în ce mai strâmtă și mai accidentată, fără să găsească nimic. Balamber, care își dăduse jos platoșa, se uita în jur tot mai încruntat. în sfârșit, se convinse că nu avea nici un rost să meargă mai departe. Ne întoarcem, porunci el. — Vrei să renunți? întrebă Rutger. — Nu, am alt gând. E limpede că au preferat să țină calul tot prin apă ca să nu lase
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
Iar tu ești, desigur, sora lui. Te cheamă Frediana, mi se pare. Ea nu răspunse; continua să-l fixeze atentă și bănuitoare, în vreme ce un huruit surd răsună printre nori, iar primele picături leneșe se opriră pe frunzele arbuștilor din jur. încruntat, Balamber gândea febril. Se întoarse spre tânăr, observând: — Te ostenești degeaba; n-o să reușească. Nu-i adevărat! îi răspunse ea repede, lipindu-se și mai tare de fratele ei și strângându-i cu căldură mâna inertă. E foarte robust și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
la calul său și, scoțând din traistă o bucată de carne sărată de porc, mușcă din ea cu lăcomie. Se așeză să mănânce pe o piatră mare, nu departe de bolovanul de care stătuse rezemat prințul Waltan. Mestecând cu fruntea încruntată, porni să reflecteze adânc la ceea ce avea de făcut. Probabil că prietenii săi, negăsindu-l cu o seară înainte la locul de întâlnire, se gândeau că el și Rutger, poate fiindcă se duseseră prea departe și fuseseră apoi surprinși de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
orice preț și să-i ucizi. Iar eu trebuie să mă duc la adunarea capilor de la Genava: dacă aș întârzia, așa da de bănuit. E mai bine să ajung la Genava înainte să ajungă trupul lui Waldomar decât după. Geremar, încruntat, scutură din cap. — Aș da orice să știu cum se va sfârși treaba asta, spuse sumbru. Fără să-i dea atenție, Gualfard le vorbi hunilor: — Cât despre voi, nu aveți nici un motiv care să vă mai țină aici. Dacă vreți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
privire fugară, apoi, prefăcându-se că îl îmbrățișează, îl trase la sine și îi șopti în ureche: — Spune-mi, iute! La auzul numelui asasinului, se trase înapoi, negru la față, iar trăsăturile i se înăspriră. — Poți să faci dovada? murmură încruntat. — Desigur. Te las pe tine să hotărăști când anume. Atunci, fă-o imediat. Cerul mi te-a trimis; dezvăluirile tale îi vor cutremura pe cei încă nehotărâți. O să-ți dau curând cuvântul. întinzând mâna, îl invită să urce cu el
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
lăsați-mă să vorbesc, căci am altceva extrem de important să vă spun. Eu... Alte voci se ridicară, întrerupându-l: — Câți soldați? Câți cavaleri? fu întrebat din mai multe părți. întâlni privirea lui Gundovek, care, însă, cu brațele încrucișate, îl asculta încruntat, dar cu aerul că nu voia să intervină. Poate chiar și el, cu toate dezvăluirile pe care tocmai i le făcuse, sau poate chiar din cauza asta, cântărea argumentele pro și contra; poate îi era încă neclar de care parte ar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
pe mânerul săbiei, Sebastianus se întoarse spre Gundovek. — Eu ți-am făcut dovada celor spuse. Acum rămâne să hotărăști tu, dar nu am de gând să mă las insultat de acest ucigaș. Dezamăgit, îl văzu pe Gundovek șovăind iarăși; era încruntat și părea foarte concentrat pe un gând. Gualfard, spumegând de furie, se zbătea între gărzile lui Chilperic și continua să strige ocări către el. — Ordalia! strigă deodată. Cer ordalia! Proba armelor o să arate că acuzațiile romanului ăstuia sunt numai minciuni
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
-i putea nega, în ciuda lipsei de instruire, o capacitate de înțelegere și o vioiciune a minții demne de un mare rege. Când îl întrebă care era motivul pentru care îl chemase, Gundovek îl cercetă, înainte de a-i răspunde, câteva clipe, încruntat și scărpinându-și pieptul păros cu cearșaful. îi puse apoi, fără ocolișuri, o întrebare: — Ieri ne-ai spus că armata lui Etius va fi aici în douăzeci de zile. E adevărat? — Asta e ce mi-a spus Magister militum să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
fața acoperită de un văl negru, se aruncă la picioarele lui. Printre lacrimi, îl imploră: — Iertare, părinte sfânt! Penitență! Supune-ne la penitență! Purifică sufletele noastre mizerabile și primește-ne. Ai milă de noi! Ai milă de noi! Cu fruntea încruntată, Canzianus o cercetă pentru câteva clipe. Apoi, chipul său se însenină; trecu o privire rapidă peste fețele confraților săi, înțelese că îl aprobau. Mai mult, în ochii lor citi o duritate care, dintr-un exces de zel, părea să o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
mare interes chiar și cea mai mică mișcare. — Vrei să zici că... o să trăiască? — Da, desigur. Acum s-a împăcat cu Dumnezeu. Când o să se trezească o să se simtă foarte obosit și n-o să-și mai aducă aminte de nimic. încruntat, în culmea uimirii, Balamber reflecta acum la ce ar fi trebuit să facă; cu degetele mari înfipte în brâul verde ce-i încingea mijlocul, își trecu privirea peste chipurile războinicilor ce-i înconjurau și pe toate citi descumpănire, frică, nesiguranță
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
putem îndrepta lucrurile: dacă le garantezi viața și un minimum de mijloace de supraviețuire fraților mei, de-aici, ei o să-ți spună unde sunt ridicate grânarele din împrejurimi. Nu e nevoie să apelăm la violență. Ne putem înțelege. Cu fruntea încruntată, Balamber îl fixă pentru câteva clipe, apoi încuviință grav, dar, ca o completare la propunerea abatelui, adăugă: — Nu ajunge; va trebui să ne facă rost de vin, bere și hrană pentru caii noștri. — Desigur. O să facem tot ce se poate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
îi era tipic neamului său: lat, cu pomeții înalți și brăzdat de cicatrici lungi, cu ochii migdalați și nasul turtit. Cu toate acestea, era ceva în el - poate privirea sa hotărâtă și de o vie inteligență, ușor ironică, sub sprâncenele încruntate, ori poate siguranța dezinvoltă pe care fiecare gest a său o lăsa să se vadă și care e proprie oamenilor de caracter, obișnuiți să comande - ce îl făcu să intuiască în acel războinic un individ de o valoare superioară celorlalți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
mulți s-au lăsat uciși numai ca să te poți tu salva. Alții au fugit și așteaptă să te aibă în fruntea lor. Eu n-o să te urmăresc. Trăgând de hățuri pentru a-și întoarce calul, Frediana îl fixă cu fruntea încruntată, părând să reflecteze. Cu siguranță, era surprinsă de generozitatea lui. — Să nu-ți închipui că o să-ți mulțumesc, îi spuse pe un ton sumbru. Balamber ridică o mână, în semn de despărțire: — Du-te, o să mă ucizi altădată. Frediana încuviință
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
are dreptate, Metronius. O să-l luăm cu noi pe bagaud. Va trebui însă să-i găsim calul. Trebuie să fie pe aici prin preajmă, împreună cu caii prietenilor lui. Divicone îl asigură: — Cred că soldații tăi au adus pe vreunul. Sebastianus, încruntat, îl măsură scurt cu privirea: poate doar în momentul acela, după ce auzise dezvăluirile prizonierului, își dădea seama cu adevărat de rolul hotărâtor pe care omul acela ciudat și în aparență neînsemnat, pe jumătate călugăr, pe jumătate bandit, îl putea juca
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
în schimb, pantalonii săi în carouri colorate și jacheta cu glugă lungă. Pe sub sprâncenele stufoase, privirea din ochii săi verzi era vie și pătrunzătoare, nu ușor de susținut. Când Divicone își opri calul în fața sa și sări jos, chipul lui încruntat se lumină aproape dintr-odată. — Divicone! Prietene! izbucni, întinzând dintr-odată brațele robuste și strângându-l pe fostul călugăr cu atâta înflăcărare, încât Sebastianus se temu serios ca nu cumva Divicone să sfârșească strivit. îndepărtându-l apoi de la sine pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
în noaptea ce se întindea peste câmpie. Cântecul sutelor de greieri se auzea din toate părțile. în pasul liniștit al calului, fiul lui Reinwalt se apropie de el, cu privirea ațintită asupra taberei. Mabertus îl observă din semiîntuneric: îl vedea încruntat, cu siguranță rușinat de întoarcerea aceea dezonorantă. Cunoștea destul de bine mentalitatea barbarilor încât să-și imagineze că tânărul acela - fiul unei căpetenii puternice și temute - s-ar fi simțit obligat să caute tot restul vieții sale să-și răscumpere situația
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
umeri, dând impresia că voia să se facă mic-mic și, cu siguranță, puțin încrezător în bezna care, totuși, îi ascundea, se ruga în tăcere. Ochii de nepătruns ai lui Maliban, care ședea lângă el, se mișcau abia perceptibil sub sprâncenele încruntate, atent să distingă în întuneric sursa oricărui zgomot, cât de mic. în spate ședeau cei doi bagauzi pe care Ambarrus îi dăduse drept călăuză, cu misiunea să-i ajute să-l recunoască și să-l demaște pe Eudoxiu, după ce aveau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
pe Utrigúr. Mai erau și doi dintre fiii regelui: Ellak și Dengizich, care avea un braț înfășurat într-o fâșie de pânză murdară și plină de sânge. Toți aveau încă pe ei armurile îmbibate de praf și sânge. Atila părea încruntat și furios, dar hotărât și stăpân pe sine. Balamber îl văzu cum scutura cu fermitate capul și îi răspundea ceva lui Edec, căpetenia scirilor; puțin după aceea, se îndreptă spre mulțimea ce-l înconjura și vorbi: — Să fie limpede! strigă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
epocă tragică și tumultoasă din care Biserica a ieșit modelată într-un chip de neșters, cum s-a întâmplat, de altfel, cu întreaga societate europeană. Coperta 2 Deasupra Fragment din roman: Atila era acolo și discuta însuflețit cu căpeteniile. Părea încruntat și furios, dar pefect stăpân pe sine. Hotărât, se îndreptă apoi spre războinicii săi. „Să fie limpede!“ strigă cu voce fermă, „că de aici nu fuge nimeni. Și dacă dușmanul ne atacă, eu nu voi face nici măcar un pas îndărăt
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
După ce trecu un minut, văzu că tot nu era vorba de vreun vis. Craig întrebă: - Unde mă duceți? - Nu puneți întrebări, vă rog! Aceasta îl făcu să-și piardă răbdarea, și-i dădu senzația că este tratat ca un copil. Încruntat și furios, Craig se lăsă pe spate și-și studie răpitorii cu priviri ostile. Erau tipice femei "de modă nouă" cu fustele scurte. Cele două pistolărese păreau trecute bine de patruzeci, totuși erau suple, vioaie. Ochii lor aveau privirea aceea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85100_a_85887]
-
asalta din nou, ea spuse: - Schimbarea vine mai repede când te afli sub stres. Poți vedea și singur cât de important este ca schimbarea să se petreacă mai repede. Asta este tot ce pot să-ți spun, Lesley. Degeaba insiști. Încruntat, Craig privi la fața ei albă, hotărâtă. Apoi, cu un râs scurt, tare, se răsuci și părăsi camera. Se săturase de ea, gândi el, se săturase până peste cap de ea. CAPITOLUL 5 Craig pipăi piatra. Se străduia atât de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85100_a_85887]