7,862 matches
-
podeaua pe care calc cuminte, umbrele cad în cuvinte spuse în taină; toți purtăm aceeași haină, cea a timpului verde, când ora e mare ca un ecou ce se sparge de peretele surd, găoace de ou. Doar eu privesc în adâncul timpului răsfrânt în oglinzi. Aș vrea să cuprinzi imaginile de mercur vinovat, ce se clatină în lumea aburită de platină. Străină și rece trece prin lumea de sus, peste fire, ca o amintire cine s-o înțeleagă când vine cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1534_a_2832]
-
fost un popas în timp cu iubiri și tinerețea adusă în memoria care a rămas cu geamurile înghețate în zidul de acasă. Târziu privirea a descoperit că totul a împietrit. A coborât seceta din cer, ca un șarpe vrăjit în adâncul neasemuit. Tot nu am înțeles din îndărătnica viață ce s-a ales? Sau poate fiecare urcă stelele sus, în zenit și-apoi moare. Nu pot fi doamna munților din poveste, nici stavilă privirilor în cohorte de brazi, nici oseminte nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1534_a_2832]
-
astre în păr, arta se stingea, căzută ca o stea! Iubirea te fură, umilă, tainică și dură. Nu știam atunci ce-o să vie. Un portativ alb, gol, mărginit de ramă grea din fier sau din armă. Au rămas oglinzi, fără adâncul cunoscut, fără mister; imaginea se subția ca o nuntă din care lipsește un mire. Jalnic și impur țopăiau peste portativ fără sunete, cu slăvi sălbatice de ger, firea a rămas sticloasă și fără cer. * * * Un gest copilăresc era sărutul ce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1534_a_2832]
-
stilului și frecvența procedeelor retorice, scriitoarea mizând mai mult pe discursiv decât pe sugestie, deși începuturile ei stau indiscutabil în strânsă legatură cu epoca de înflorire a poeziei noastre simboliste. Intențiile Hortensiei Papadat Bengescu merg însă mai curând spre luminarea adâncurilor inconștiente decât spre aproximarea lor prin mijloacele metaforei. Figurația e pusă în slujba demersului investigativ, introspectiv și mult mai puțin în slujba efectelor estetice. Dacă totuși textul produce impresia de estetism și artizanat stilistic, ea se datorește într-o măsură
Femeia în faţa oglinzii by Corina Alexa-Angheluş () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1162_a_1871]
-
de a iubi; el - amenințat de apropierea vârstei tuturor neputințelor și a morții. Atât în film, cât și în povestea lui P.H.L., eroii se caută (și se găsesc!) pentru ca, împreună, să înfrunte singurătatea în fața destinului. Fiindcă toți își revendică, din adâncul ființei, dreptul la fericire, pe care îl câștigă primind și dăruind iubire, fiecare cu măsuri diferite... Conștiința diferenței apropie și depărtează, precum vântul - valurile mării... Poate că mii de povești de dragoste petrecute în lume intră în tiparul schițat mai
Jurnalul lui P. H. Lippa by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1687_a_3006]
-
Dă-mi mâna ta desfrunzită, Ochii închizându-și petalele, Fruntea pălind în lumină. Lasă-te în voia vântului cosmic De ne înalță, de ne coboară, Dar numai amândoi, amândoi... Nu doar umila carne... Nu doar umila carne se-adapă-n oaza ta, adâncul cald-răcoritor, izvor secret de prezumtive vieți. Nu doar umila carne îți cată umbra arborilor zvelți: sub ei cu primitivă însetare să sorb până la fund uitarea clipei. Ci glasul ferm al unui om străvechi îmi dă porunci cu însăși șoapta mea
Jurnalul lui P. H. Lippa by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1687_a_3006]
-
O face la bătrânețe, analizând situația personajului său, aflat, totuși, la o vârstă „coaptă”. Absorbit aproape „periculos” de iubirea sa pentru Teodora, Domnul R. uită mobilul predestinat al oricărei acuplări: procreația. Se pare că numai femeia îl trăiește permanent în adâncul ființei sale, cu forța indelebilă a instinctului matern. Bărbatul, indiferent de vârstă, pare mai superficial, mai limitat, chiar dacă are capacitatea de a „prelucra” în mod corect toate „datele subiectului”. În fața argumentației simple, expusă pe un ton calm de Teodora, Profesorul
Jurnalul lui P. H. Lippa by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1687_a_3006]
-
Și mai merseră iar o postată destul de bună, pînă ajunseră într-o pustietate de necrezut. Peste tot se înălțau sălcii uriașe și fel de fel de arbuști curioși, alături de stînci negre și ascuțite, țîșnite ca niște semne de exclamare din adîncul întunecos al lacului. Nu-i bine nici aici, zise de data asta Virgil. Mă ia cu răcoare! Parc-am fi în jungla Amazoanelor. Da, răspunse convins și Bărzăunul, nu-i bine deloc nici aici... Ai tu dreptate... Dar unde să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
neapărat să-ți spun cuvînt cu cuvînt ca la copiii de țîță? Virgil pufni fără să mai răspundă nimic și aruncă un bolovan mare în apa liniștită a lacului. Apoi se apropie de Bărzăun și-i spuse privindu-l în adîncul ochilor: Nu putem merge numai noi amîndoi!... Asta-i!... Nu știm precis nici unde se află... nici nu ne-am luat lanternele... nici de mîncare... nici nimic. Tu nu vezi că ai minte de pătlăgică? Dar am zis eu să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
-l interesa neînțelegerea ivită între membrii grupului, cînd tocmai acest fapt făcea să se bată pasul pe loc? Doar el le aprinsese la toți mințile și nu avea nici o dorință mai arzătoare decît să se vadă în mijlocul peșterii, descoperindu-i adîncurile fantastice. Dar, în sfîrșit, ce să mai vorbim! Pe alte căi am mai aflat eu cîteva lucruri cu greutatea lor. De pildă, că Virgil se certase cu Vlad exact a doua zi după sosirea Ilincăi și nu mai ieșea prin
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
că-s p-p-prea gras. De aia. Bărzăunul îl privi din cap pînă-n călcîie și ridică dintr-un umăr. Apoi scoase un strigăt prelung, lovindu-se cu palma peste gură și o luă la fugă înaintea tuturor. După ce intrară bine în adîncul pădurii începură cu toții să cînte, să chiuie, să se ascundă pe după copacii uriași și să rîdă cu mare poftă ori de cîte ori cineva cădea sau scăpa piciorul în mocirlă. Întîmplarea de la mlaștină P oate să zică oricine ce vrea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
o prezentare exactă a evenimentelor, în ordinea desfășurării lor și, dacă la sfîrșit va mai fi cineva care nu a înțeles bine a cui a fost vina, vom sta altfel de vorbă. Deci, nu după multă vreme de la intrarea în adîncurile pădurii, au ajuns la mlaștină. Toți erau voioși și nimănui nu i-ar fi dat prin minte că pot interveni pricini de harțag din te miri ce. Locul unde ajunse grupul era aproape în permanență pustiu. Adică pe acolo nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
multă atenție, mai ales spre cărarea ce părea că face legătura între bolți și trase în sinea lui concluzia că pe acolo a trecut, neapărat, picior de om cîndva și nu se poate să nu fi lăsat urme tainice în adîncurile de întuneric ale pietrei. Și, chiar de nu va fi nimic adevărat din toate astea, de ce să nu încerce? Nemaipomenit de bucuros, scoase iar de la brîu cele două pistoale imaginare și începu să tragă cu ele în direcția bolților. Pac
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
Bărzăunul a spus la un moment dat că mai bine-ar fi dacă s-ar urca cu toții pînă-n vîrful crestei, bineînțeles nu pieptiș, ci pe o cale mult mai ocolită, pentru a vedea dacă nu cumva este vreo intrare în adîncul stîncii. Uite aici a fost momentul cel mai neplăcut din toată expediția, pentru că s-au certat mai dihai ca la mlaștină și, după cum vă spuneam, Vlad era cît pe ce să-l pocnească pe Bărzăun. Noroc că a intervenit iar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
De aici izbucneau vijelioase apele rîului pe malul căruia veniseră. Se opriră înfiorați și din pieptul fiecăruia izbucni același strigăt: Peștera! Într-adevăr, în fața lor răsărise, ca din basmul celor 1001 de nopți, Peștera Liliecilor. Spaimele întunericului I ntrarea în adîncul peșterii nu prea avu darul să încînte pe nimeni. Dacă pînă acolo totul păruse negrăit de frumos, acum lucrurile căpătară o înfățișare nu prea dorită. Toți se așteptau să găsească un fel de poartă largă, care să-și poată onora
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
totul păruse negrăit de frumos, acum lucrurile căpătară o înfățișare nu prea dorită. Toți se așteptau să găsească un fel de poartă largă, care să-și poată onora rostul din legenda povestită de Ilinca, acela de a fi primit, în adîncul muntelui, oamenii și vitele din sat. Dar nici pe departe nu se putea vorbi de așa ceva. În primul rînd, intrarea era destul de îngustă și chiar fioroasă. Aveai impresia, cînd te uitai de afară înăuntru, că vezi locul unde-și are
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
cu ochii iscodind în toate părțile, pătrunseră cît mai adînc în peșteră. Pe măsură ce înaintau, vuietul scădea din intensitate, în schimb fiecare cuvînt spus cu voce mai tare se transforma într-o împletire de ecouri prelungite, ca niște chemări stăruitoare ale adîncurilor. Cît e de frumos! rosti Ilinca plină de entuziasm. Eu cred că nu mai există așa ceva în toată țara, își dădu cu părerea Bărzăunul. Asta s-o crezi tu! îl contrazise Virgil. La noi în țară sînt foarte multe peșteri
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
duc! Și Bărzăunul își umflă pieptul cu atîta bărbăție, încît Ilinca începu să dea din cap minunîndu-se de asemenea curaj. Mi-aduci și mie un păstrăv, Bărzăune? se rugă ea cu voce înceată și tainică, pătrunzînd prin ochii Bărzăunului pînă-n adîncurile sale cele mai îndepărtate. Și numaidecît în obrajii pescarului înfloriră doi bujori. Se ridică de pe bancă și vru să spună ceva, dar parcă amuțise. Și nici ochii nu-l mai ascultau! Nu putea deloc să-i ridice din pămînt pentru
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
puțin capul peste umăr și răspunse ca și cum i-ar fi cerut cineva să-i taie un deget: Ți-oi aduce... dac-o fi să prind... că nu trag totdeauna la undiță. Făcu o pauză scurtă, apoi se rătăci iar în adîncurile de chemare și furtună din ochii Ilincăi și zise mult mai hotărît: Ți-aduc... ți-aduc sigur! N-avea nici o grijă! Mulțumesc! strigă Ilinca din nou, toată zîmbet și, făcîndu-i un semn amical cu mîna, intră repede pe poartă. Bărzăunul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
mai bine să le spun că am dat drumul ca să nu-mi fie frică... Sigur că da!... Iar Matei n-are decît să se rățoiască la mine, că știu eu să-l pun la punct! Prinse curaj și pătrunse în adîncul pădurii fluierînd. Constată cu surprindere că era pentru prima oară cînd nu-l mai înfricoșa nimic. Chiar de-ar fi văzut un lup, tot nu s-ar fi temut. De ce să se teamă? Trecu de lac și se apropia de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
mamuți, de lilieci, ori naiba mai știe de ce, la școală. Nu ți-a spus frate-tu Matei? Bărzăunul rămase paralizat. Avea convingerea că ori n-a auzit el bine, ori că Ilinca vrea să-și bată joc de el. În adîncul sufletului însă, o asemenea perspectivă i-ar fi convenit de minune. Ilinca se uită la el o clipă, apoi îi trase un ghiont în coaste: Tu n-auzi ce-ți zic? Ce te holbezi așa? Ba aud, răspunse Bărzăunul trezit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
lemne. Numai de-al dracului nu-și legase șireturile, deși avusese acest gînd de cum ieșise pe poartă. Dar de ce trebuise să-i atragă atenția Ilinca? Și, mai ales, cu tonul acela și-ntr-un moment deosebit! De cum intrară mai în adîncul pădurii, Bărzăunul fu invitat în mod oficial, de Nicanor, să treacă în frunte și să-i conducă pe unde-i mai bine. Bagă de seamă cum ne duci și pe unde ne duci, flăcăule! îi strigă doctorul amenințîndu-l cu degetul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
și, pe de altă parte, bucuros c-o vede lîngă el. Dar nu se pricepu să-i dea nici un răspuns. Ilinca mai continuă să-l ferchezuiască pe același ton cîteva secunde, apoi se apropie de el și, privindu-1 pînă în adîncul ochilor, îi spuse încet, ca și cum i-ar fi încredințat cea mai mare taină: Prostule! Bărzăunul zîmbi și lăsă capul în jos fericit. Asta însemna că Ilinca tot ține un pic la el. Iar faptul că a venit chiar acasă pentru
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
ceva, dar se răzgîndise. Se uită deodată foarte atent și destul de lung la Nuțu și se asigură în sinea lui că acesta nu poate deveni nici într-un caz prieten apropiat cu Ilinca. Îl fulgeră însă o altă întrebare cu adîncuri mult mai prăpăstioase: Dar Tomiță ce-o fi vrînd oare de s-amestecă în treburile altora și bagă zîzanie între toți? Singurul care nu-și pierduse nici un dram din veselia de pînă atunci era nea Petrică. De unde putea el ști
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
bine seama de cine se rîde. Cîteva clipe, rîsul tuturor avu un efect miraculos. Fiecare deveni altul; mai bun, mai prietenos, mai dornic să se afirme într-un fel sau altul. Cînd se apropiară însă de marginea prăpăstiei și priviră adîncurile oarbe, un fior de groază străbătu pe fiecare. Nimeni nu îndrăzni să spună că vrea să coboare pentru a ajunge la cele două guri de umbră văzute de jos și atît de rîvnite de Bărzăun. Chiar și el, curajosul și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]