KorAP: Find »[drukola/base=afect & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...23 24 25 ...56 >

1,383 matches

Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395

aceea a unui observator imparțial, ajută subiectul să nu sufere de pe urma elementului conflictual. Intelectualizarea se poate manifesta în viața cotidiană. Descriind o serie de subiecți (tineri intelectuali, mai ales) care caută să-și stăpânească angoasele „printr-o vastă intelectualizare a afectelor”, Böhm (1951/1955) propune pentru această atitudine denumirea nevroză de cerebralizare. S-a subliniat că subiecții analizați pot recurge la acest mecanism de apărare pentru a scăpa de angoasa legată de cură. Încă din 1912, Freud semnalează că „trebuie să

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
sa frecventă în cura analitică. Această echivalență dintre intelectualizare și rezistență a mai fost subliniată de Fenichel (1945/1953) și de Laplanche și Pontalis (1967). Alți autori pun în evidență existența intelectualizării în viața cotidiană. Astfel, Mucchielli (1981) precizează că afectul este, în acest caz, transpusîn idei, iar Sandler (1985/1989) subliniază că trebuie „să considerăm lucrurile în sfera abstractului, în contextul unor generalități aflate la distanță de propria persoană”. „Se produce, explică Rausch de Traubenberg și Boizou (1976), o substituire

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
subliniază, continuând astfel descrierea pe care o dă nevrozei de cerebralizare evocate mai sus: „Aceste persoane disecă totul prin cuvânt și nu simt nimic, dar, ca urmare a izolării obsesionale, nu-și dau seama că acționează astfel din teamă de afect”. În izolare însă, remarcă Mucchielli (1981), afectul este detașat și refulat, pe câtă vreme în intelectualizare el este transpus în idee. Semnificația pentru patologietc "Semnificația pentru patologie" Nu orice intelectualizare este un mecanism de apărare. „Intelectualizarea vieții afective, tentativa de a stăvili

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
dă nevrozei de cerebralizare evocate mai sus: „Aceste persoane disecă totul prin cuvânt și nu simt nimic, dar, ca urmare a izolării obsesionale, nu-și dau seama că acționează astfel din teamă de afect”. În izolare însă, remarcă Mucchielli (1981), afectul este detașat și refulat, pe câtă vreme în intelectualizare el este transpus în idee. Semnificația pentru patologietc "Semnificația pentru patologie" Nu orice intelectualizare este un mecanism de apărare. „Intelectualizarea vieții afective, tentativa de a stăvili procesele instinctuale legându-le de idei pe

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
la reflecții sterile. Deutsch (1939/1970), care a întreprins un studiu dedicat „apărărilor intelectuale”, a evidențiat trei tipuri de persoane care recurg la intelectualizare: - intelectualii care, pornind de la sublimare, și-au construit rezistențe inatacabile; - nevrozații cu tulburări obsesive; - „pacienții cu afecte blocate sau perturbate, care, întrucât și-au refulat partea afectivă a vieții lor, au reținut latura intelectuală ca fiind singurul mijloc de exprimare a personalității lor psihice”. Și Deutsch conchide: „Analiza s-a dovedit a fi deosebit de dificilă în cazul

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
o introiecție. Această afirmație justifică travaliul psihoterapeutic menit să instaureze și să dezvolte procesul introiecției care, pornind de la încorporare, conduce la identificări, socializare și autonomie. Izolaretc "Izolare" Definițietc "Definiție" Termenul „izolare” acoperă două sensuri. El poate desemna: - o eliminare a afectului legat de o reprezentare (amintire, idee, gând) conflictuală, în timp ce reprezentarea în cauză rămâne conștientă; - o separare artificială între două idei sau două comportamente care în realitate sunt legate, relația lor neputând fi recunoscută de către subiect fără o anumită angoasă. Discutarea

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
locuință înseamnă a o separa de o sursă de frig, de căldură sau de zgomot. Temperatura exterioară nu este suprimată, dar se reușește protejarea interiorului casei. În mod similar, izolarea-apărare răcorește, ca să spunem așa, reprezentarea, care este privată de căldura afectului: ajungem astfel să vorbim despre evenimente emoționante cu un calm perfect. După cum explică Freud (1909b/1979), „în amintirea conștientă nu mai rămâne decât un conținut reprezentativ indiferent și aparent lipsit de importanță”. De aceea, rezultatul este aproape același ca în

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
împiedice asociațiile, punerea în legătură a gândurilor, el (bolnavul) urmează una dintre legile cele mai vechi ale nevrozei de constrângere, tabuul atingerii (...); izolarea este suprimarea posibilității de contact” (1926/1995). Prin urmare, refuzul unei conexiuni între o reprezentare și un afect, sau între două reprezentări, face trimitere la interdicția atingerii reale. De ce acest tabu? Atingerea cuiva înseamnă, în opinia lui Freud, o plăcere supremă, dar interzisă, deoarece actul de a atinge este începutul oricărei dominări, oricărei tentative de aservire a unei

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
fi dirijată împotriva oricărei pulsiuni instinctuale. Nu există pulsiuni interzise, fie ele de natură senzuală, agresivă sau tandră, al căror scop să nu presupună contactul cu obiectul”. Istorictc "Istoric" Primul sens, care definește izolarea ca separare a unei reprezentări de afectul aferent ei, apare în 1894, în studiul lui Freud dedicat Psihonevrozelor de apărare, fără ca termenul „izolare” să fie utilizat încă. Al doilea sens este deja sugerat în 1914, atunci când, într-un articol intitulat „Rememorare, repetiție și perlaborare”, Freud semnalează existența

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
relații foarte anormale cu copilul său (ea vorbește, în fața terapeutei sale, despre eventualitatea de a-și ucide copilul când acesta va fi mai mare), își povestește copilăria dramatică. Își amintește bătăile primite de la tatăl vitreg și abandonarea ei de către mamă. Afectul asociat acestor experiențe este însă uitat. Pacienta nu-și amintește nici de teroare, nici de neputința pe care le resimțise fiind maltratatăși abandonată. De altfel, izbucnește de mai multe ori în râs în cursul relatării făcute. Al doilea sens al

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
În ciuda acestei asemănări, ar fi o eroare să confundăm izolarea cu alexitimia. Cea din urmă se manifestă de obicei în permanență în viața subiectului, pe când izolarea nu se exprimă decât la nivelul conflictelor, putând coexista cu o exprimare normală a afectelor în alte domenii. De altfel, Taylor precizează că Nemiah (1975/1977) și Sifneos (1974) au demonstrat că „mecanismele de apărare nevrotice, precum refuzul, refularea și izolarea, nu explică în mod adecvat fenomenul alexitimiei”. După Nemiah și Sifneos, „la pacientul obsesional

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
Sifneos (1974) au demonstrat că „mecanismele de apărare nevrotice, precum refuzul, refularea și izolarea, nu explică în mod adecvat fenomenul alexitimiei”. După Nemiah și Sifneos, „la pacientul obsesional se observă o abundență a fantasmelor endogene care indică existența și natura afectelor și pulsiunilor izolate subiacente”. „Altfel spus, indivizii nevrozați ajung să refuleze ori să se apere în diferite moduri împotriva sentimentelor și fantasmelor asociate conflictului psihologic”, în timp ce „personalitățile alexitimice par a avea o lacună în posibilitățile lor de a sesiza propriile

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
de a sesiza propriile sentimente interioare”. Comentând două observații făcute de Taylor (1988/1990), una efectuată pe o pacientă nevrozată și cealaltă pe o pacientă alexitimică, Pedinielli (1992) notează că la cea de-a doua nu există nici o deplasare a afectului. Vom vedea mai târziu că această deplasare este legată adesea de izolare. Să se producă oare, în acest caz, așa cum afirmă McDougall, o forcludere a afectului? Putem accepta, spune Pedinielli, formulând totuși unele rezerve, pertinența clinică a acestei intuiții. În

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
Pedinielli (1992) notează că la cea de-a doua nu există nici o deplasare a afectului. Vom vedea mai târziu că această deplasare este legată adesea de izolare. Să se producă oare, în acest caz, așa cum afirmă McDougall, o forcludere a afectului? Putem accepta, spune Pedinielli, formulând totuși unele rezerve, pertinența clinică a acestei intuiții. În anumite cazuri, denegarea poate întări și ea izolarea, subiectul insistând asupra indiferenței sale față de evenimentul traumatizant. Astfel, Anny Duperey (1992) scrie, legat de moartea părinților săi

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
gândi la legăturile dintre izolare și refulare. Izolarea este o apărare parțială, deoarece refularea nu vizează decât legătura dintre două elemente, legătură care este tăiată: - fie - în primul sens al izolării - legătura între o amintire, o judecată, o idee, și afectul care în mod normal ar trebui să le însoțească; - fie - în al doilea sens - legătura de cauzalitate între două conduite, două afecte, două gânduri, situație în care legătura nu este tăiată, ci doar ignorată de către subiect. În sfârșit, izolarea poate

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
care este tăiată: - fie - în primul sens al izolării - legătura între o amintire, o judecată, o idee, și afectul care în mod normal ar trebui să le însoțească; - fie - în al doilea sens - legătura de cauzalitate între două conduite, două afecte, două gânduri, situație în care legătura nu este tăiată, ci doar ignorată de către subiect. În sfârșit, izolarea poate conduce la refuz. După Hanus (1994), „în absența durerii, eul adoarme la chemarea sirenelor refuzului. Ca și durerea fizică, cea a doliului

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
dăuna obiectivității, obsedații ar fi niște „caricaturi ale celor care gândesc normal”. Pentru ei prevalează aspectul patologic al acestei apărări, pe care toți autorii, continuându-l pe Freud, îl leagă de nevroza obsesională. Izolarea prezintă un risc: suprimat pentru moment, afectul se va manifesta în mod irațional și imprevizibil. Astfel, „omul cu lupi”, la care am semnalat deja absența oricărei forme de exprimare a durerii după moartea surorii mult iubite, începe să plângă în hohote, câteva luni mai târziu, pe mormântul

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
mulți ani înainte. Poetul respectiv avea câteva puncte comune cu sora moartă (amândoi se sinuciseseră), iar reacția pacientului este interpretată de Freud ca „un substitut la lipsa de explozie a durerii” (1918/1979). Izolarea a prilejuit aici o deplasare a afectului. Aceeași remarcă a fost făcută de Fenichel (1945/1953) în descrierea pe care o face izolării, unde arată că „bolnavul poate rămâne calm vorbind despre evenimentele cele mai tulburătoare, manifestând mai târziu o emoție de neînțeles în cu totul alt

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
ceea ce am trecut eu». La acești părinți, durerea și suferința nu au fost complet refulate. Dar, pentru că-și aduc aminte, ei sunt feriți de pericolul unei repetări oarbe a acestui trecut morbid.” În schimb, părinții care nu-și amintesc de afectele lor sunt incapabili, susțin Fraiberg et al., „să-și protejeze copiii de repetarea propriului lor trecut conflictual”, ei asociind izolarea cu identificarea cu agresorul. Este așadar un lucru cert că izolarea poate avea efecte nocive. De aceea, întregul curent al

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
o uitare voluntară. „Bolnavele, scrie el, își amintesc cu toată precizia de eforturile lor de apărare, de intenția lor de a «alunga» acel ceva, de a nu se mai gândi la el, de a-l reprima.” Se poate însă ca afectele „înțepenite” (este chiar termenul lui Freud) să provoace o conversie isterică (1910/1991). Ne vom referi în cele ce urmează la cazul domnișoarei Lucy R., analizat de Freud (1895/1965). Notăm o posibilă alunecare a înlăturării înspre refulare, pe care

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
în câmpul conștiinței, în timp ce altele ar ajunge să fie refulate. Alunecarea se poate produce și dinspre înlăturare către refuz, întrucât realitatea neplăcută la care persoana nu vrea să se gândească este, în cele din urmă, pur și simplu negată. Iar afectele dureroase, controlate încontinuu, pot eventual să și dispară, ca în cazul izolării (Werman, 1985). În sfârșit, înlăturarea este foarte apropiată de unul dintre itemii chestionarului de coping, și anume itemul 35, care se referă la evitarea prin gândirea pozitivă: „Am

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
el s-ar înregistra „un avort al dezvoltării afective în fazele sale cele mai primitive”, aceasta lăsând la o parte existența unui eventual factor constituțional. Ptc "P" Proiecțietc "Proiecție" Definițietc "Definiție" Operația prin care subiectul expulzează în lumea exterioară gânduri, afecte și dorințe de care nu are știință sau pe care le refuză în el atribuindu-le altora, persoane sau lucruri din mediul său înconjurător. Discutarea definițieitc "Discutarea definiției" Operație de expulzare, proiecția apare în primul rând în cadrul unei activări defensive

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
tatăl revine cu aceeași întrebare. Fetița îi explică atunci că nu a încălecat din cauză că „poneilor le este teamă de ea”. Acest scurt exemplu ilustrează mecanismul proiecției care vine să suplinească pentru moment refularea absentă la copil, care atribuie animalului un afect ce-i aparține. Acesta este rolul defensiv și protector al proiecției puse în slujba unui eu încă fragil. În loc să fie subiectul care trăiește angoasa, copila devine obiectul urii proiectate asupra animalului și eliberate de angoasa culpabilizantă. Astfel, își poate asuma

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
într-un test proiectiv, cel numit „Satul”. Inițiatorul testului în Franța, Mabille (1950), pusese în evidență tendința subiectului constructor de a „legitima așezarea unei piese printr-un pretext ingenios și logic”. Testul „Satul” este într-adevăr un excelent revelator de afecte, care se exprimă simbolic prin prezența cutărui sau cutărui asambalaj. Subiectul nu-și cunoaște însă în mod conștient aceste afecte, justificând astfel construcția pe care a realizat-o prin argumente pe care le vrea a fi raționale. Béatrice (24 de

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
a „legitima așezarea unei piese printr-un pretext ingenios și logic”. Testul „Satul” este într-adevăr un excelent revelator de afecte, care se exprimă simbolic prin prezența cutărui sau cutărui asambalaj. Subiectul nu-și cunoaște însă în mod conștient aceste afecte, justificând astfel construcția pe care a realizat-o prin argumente pe care le vrea a fi raționale. Béatrice (24 de ani) și-a simbolizat disperarea (care, peste câteva luni, o va conduce la sinucidere) creând în satul construit de ea

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]