1,678 matches
-
sale, stricând astfel legământul lor [al evreilor], înainte ca legământul lui Isus să fie pecetluit în inimi prin credința noastră în El” (4, 8). EPB reprezintă prima încercare semnificativă de recuperare a Vechiului Testament de către creștini. După ce propune o interpretare alegorică a postului și a jertfelor, autorul abordează tema „vremurilor de acum”. Judecata, spune el, nu este departe. „Vremea vestită de Scripturi, când sminteala va trece orice măsură (ϑΞ8γ4≅< Φ6ς<∗∀8≅<), este aproape, spune Enoh (cf. 1Enoh 89,61‑64); căci
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
indirecte asupra modului de viață și a cultului creștin. Eusebiu spune că din acel moment creștinii din Ierusalim renunță la practica circumciziei, interzisă de împăratul filozof, sincronizându‑se astfel cu creștinii din „diaspora”. Acest proces este dublat de asimilarea metodei alegorice de interpretare a Scripturii și, implicit, de negarea importanței templului, văzut ca element accesoriu și caduc în istoria mântuirii. Irineu reacționează împotriva acestor tendințe, adoptând poziția tradiției reprezentate, în opinia sa, de Pavel, Ioan, Policarp și Iustin. El opune spiritualismului
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
atribuia paternitatea corpusului ioanic ereticului Cerint. Din cauza revendicării ei de către montaniști, Apocalipsa a fost exclusă din canonul Bisericii din Asia Mică. Lectura sa publică a fost în cele din urmă acceptată cu condiția, se pare, ca ea să fie interpretată alegoric, după modelul alexandrin. Din aceste motive, Irineu consideră necesar să își ia toate precauțiile înainte de a introduce textul în trama argumentării sale. În consecință, nu întâmplător între citatele de la Daniel și cele din Apocalipsă se află cuvintele lui Pavel și
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
care stabilește durata lumii la o „săptămână milenară”, adică la șase mii de ani și care apare în capitolul 15 al Scrisorii lui Pseudo‑Barnaba. Acest text, după cum am văzut, recuperează multe din datele teologice ale Vechiului Testament prin intermediul exegezei alegorice. Autorul echivalează aici cele șase zile ale creației cu șase mii de ani de la „săvârșirea lumii”, degajând sensul ascuns al expresiei cu ajutorul versetului 4 al psalmului 89, în versiunea LXX („o zi a Domnului este cât o mie de ani
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
elitistă și spiritualistă, este rezultatul întâlnirii dintre creștinism și filozofia greacă, în varianta sa platoniciană. Pentru a nu cita decât un exemplu, opoziția ontologică ϑ <≅0ϑς/ϑ ∀∅Φ20ϑς este reluată de Origen și transpusă în opoziția de ordin hermeneutic, sens alegoric - sens literal. Orice fragment din Scriptură posedă un sens alegoric, dar nu întotdeauna și unul literal. Ar fi o greșeală să privim cele două tradiții ca radical opuse sau ca excluzându‑se reciproc. După ce prezintă ansamblul trăsăturilor distinctive ale fiecăreia
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
greacă, în varianta sa platoniciană. Pentru a nu cita decât un exemplu, opoziția ontologică ϑ <≅0ϑς/ϑ ∀∅Φ20ϑς este reluată de Origen și transpusă în opoziția de ordin hermeneutic, sens alegoric - sens literal. Orice fragment din Scriptură posedă un sens alegoric, dar nu întotdeauna și unul literal. Ar fi o greșeală să privim cele două tradiții ca radical opuse sau ca excluzându‑se reciproc. După ce prezintă ansamblul trăsăturilor distinctive ale fiecăreia, Simonetti se grăbește să adauge nuanțele care se impun: „În legătură cu
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
hermeneutică extrem de bine pusă la punct și extrem de omogenă. Improvizația, în limitele tradiției, practicată de „asiatici” este înlocuită, în cazul „alexandrinilor”, cu o improvizație „artistică”, de virtuozitate, al cărei sens nu este autentificat de o tradiție, ci de o logică alegorică, străină uneori de „partitura interpretată”, dar familiară exegetului. Acest criteriu de ordin subiectiv și formativ (exegeza înțeleasă ca exercițiu spiritual) este cel care conduce actul interpretării, transformându‑l într‑o veritabilă încercare existențială. O dată stabilite aceste câteva repere indispensabile, putem
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
tip de vrăjitor, care folosește „puterea numelui” lui Cristos în scopuri personale, pentru a atrage și pentru a aduce rătăcire, atât păgânilor, cât și creștinilor. În Com. Mt., se face trecerea de la sensul literal și eshatologic, la sensul moral și alegoric, Anticristul este aici anti‑Logosul ascuns în „templul Scripturilor”. Într‑adevăr, nu este vorba de un singur Anticrist (cuvânt fals), ci de o multitudine de anticriști, care acționează ilicit, printr‑un fel de „magie” lingvistică, extrem de cuceritoare. Acești „vrăjitori” alterează
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
biografic: „Am găsit printre manuscrisele lui Alexandru, odinioară episcop al Ierusalimului” etc. Prin urmare, Victorin a făcut o călătorie la Ierusalim - probabil în Cezareea Palestinei -, având astfel la dispoziție biblioteca bătrânului episcop Alexandru. Aici, el se familiarizează cu metoda exegetică alegorică și tipologică, mergând direct la sursă, adică citind comentariile lui Origen. Deși cu totul lipsit de cultură clasică, el dă dovadă de o cultură biblică cu mult peste medie. Pentru comentariile sale, folosește în egală măsură versiunile greacă și latină
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
fi fost sortit uitării. În 398, la cererea unui prieten călugăr, pe nume Anatolius, dalmatul realizează o ediție a Comentariului la Apocalipsă al lui Victorin, în care își ia libertatea să înlocuiască secțiunea milenaristă din final cu un comentariu personal, alegoric. Această rectificare esențială a asigurat perpetuarea operei în spațiul creștinismului occidental de‑a lungul secolelor. Deși greu de găsit, ediția originală nu s‑a pierdut definitiv. J. Haussleiter a descoperit‑o, la începutul secolului XX, într‑un manuscris din Vatican
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
hermeneutice, pe care le vom prezenta succint. În această privință, cel puțin teoretic, autorul Vulgatei se prevalează de tradiția alexandrină, care distinge trei sensuri posibile în orice pasaj scripturistic: un sens literal sau istoric, un sens moral și un sens alegoric sau anagogic. În Epistola 120, adresată unei văduve pe nume Hebydia, în 407, Ieronim expune această teorie, pornind de la Prov. 22, 20‑21, unde se spune: „Și scrie‑ți‑le de trei ori, pentru sfat și cunoaștere, pe tăblița inimii
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
păstrează ordinea a ceea ce este scris. În tropologie, ne ridicăm de la nivelul literei spre considerațiuni mai înalte: tot ceea ce s‑a întâmplat vechiului popor în plan material, noi interpretăm în plan moral și întoarcem spre folosul sufletului nostru. În contemplarea alegorică, mergem mai departe, către regiuni încă și mai înalte, părăsind orizonturile terestre, filozofăm despre fericirea viitoare și despre lucrurile cerești; meditația din viața de acum devine astfel chipul fericirii viitoare”. Asemenea „confesiuni” metodologice sunt destul de rare în opera lui Ieronim
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
acestei concepții teoretice însușite de la dascălul său, Origen. Într‑adevăr, comentând Scriptura, exegetul nu urmează o schemă ternară, ci mai curând, una binară, degajând mai întâi sensul istoric sau literal al fiecărui pasaj și propunând apoi un sens moral sau alegoric, atunci când contextul o impune. Se poate spune astfel că teoria „sa” despre exegeză, calchiată după modelul origenian, nu are aproape nimic în comun cu practica exegetică propriu‑zisă. Pierre Jay afirmă pe bună dreptate: „Întreaga admirație pe care Ieronim o
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
șaptezeci de săptămâni s‑au încheiat în perioada cuprinsă între domnia lui Cyrus și cea a lui Titus. Origen, de asemenea, evită pasajul (în cartea a doua din Stromate), deoarece nu găsește aici nimic care să se preteze unei interpretări alegorice, singura care îl interesează, potrivit spuselor lui Ieronim. Pentru Tertulian, cele șaizeci și două de săptămâni se întind din primul an al domniei lui Darius până la nașterea lui Cristos, iar celelalte, de la nașterea lui Cristos până la victoria lui Vespasian asupra iudeilor. Potrivit
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
lucreze virtutea și sfințenia în lume. Cu toate acestea, millenium‑ul, ca și înlănțuirea diavolului, ridică încă două probleme destul de delicate: una, legată de succesiunea etapelor scenariului eshatologic, cealaltă, de însăși durata millenium‑ului. Pentru a‑și putea dezvolta interpretarea alegorică, Augustin se vede nevoit să modifice cronologia propusă de Apocalipsă și să situeze stăpânirea lui Anticrist ulterior stăpânirii sfinților. Potrivit viziunii ioanice, Anticrist declanșează persecuțiile înainte și nu după instaurarea împărăției de o mie de ani (cap. 19), momentul victoriei
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
un alt paradox, și anume că durata domniei sfinților depășește cu trei ani și jumătate durata înlănțuirii diavolului (cele două perioade trebuie să coincidă totuși, potrivit Apocalipsei). Augustin alege a doua variantă, a cărei legitimitate o demonstrează printr‑o interpretare alegorică sau simbolică (20, 13): Atunci când se spune că preoții lui Cristos și ai lui Dumnezeu vor domni împreună cu el o mie de ani, iar la sfârșitul acestor o mie de ani, diavolul va fi eliberat din temnița lui (Apoc. 20
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
patru imperii; cornul cel mic îl reprezintă pe Anticrist; în privința semnificației celor zece regi, el aduce un amendament important. Întâlnim din nou o cifră perfectă, 10. Aceasta ar simboliza „totalitatea împăraților” romani (20, 13, 1). Ea trebuie interpretată în sens alegoric, ca și millenium‑ul. Al doilea fragment, mai amplu, se referă la 2Tes. 2,1‑11 (20,19). Nu există nici o îndoială pentru exegetul nostru că apostolul se referă la domnia tiranului eshatologic. Rămân totuși două probleme spinoase: instalarea Anticristului
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
discurs anticristologic unic în istoria teologiei creștine. Tractatus 3 Planul omiliei este următorul: cap. 1-3: despre progresul spiritual; cap. 4-10: cine sunt anticriștii; cap. 11-12: despre puterea de discernământ; cap. 13: despre Învățătorul lăuntric. Primele trei capitole constituie un comentariu alegoric la 1In. 2,18: Pueri, nouissima hora est. Prin aceste cuvinte clare, apostolul își îndeamnă destinatarii să‑și desăvârșească credința. În ce măsură o atare exortație este realistă? Augustin observă că, spre deosebire de dezvoltarea corporală, supusă unui anumit ritm al naturii, dezvoltarea spirituală
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
eshatologia nu are sens decât în varianta instituționalizată a Bisericii. Nu poate fi avansată nici o dată exactă pentru sfârșitul lumii. Augustin respinge interpretarea tradițională și mitologizantă a celor „șapte săptămâni” din Cartea lui Daniel (9,24‑27), optând pentru una alegorică. De asemenea, el atribuie cea mai mare parte a profețiilor lui Daniel (cu excepția profeției despre cele patru fiare) primei veniri a lui Cristos, interpretând semnele celei de‑a doua, în principal, în lumina datelor noutestamentare. Ca și Origen, episcopul Hipponei
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
mai mare parte a profețiilor lui Daniel (cu excepția profeției despre cele patru fiare) primei veniri a lui Cristos, interpretând semnele celei de‑a doua, în principal, în lumina datelor noutestamentare. Ca și Origen, episcopul Hipponei demitizează scenariul printr‑o exegeză alegorică sistematică. Millenium‑ul trebuie înțeles nu ca o perioadă de „o mie” de ani, ci ca întreaga perioadă a eshatonului, văzut, la rândul său, ca totalitatea timpului scurs între Înălțare și a doua venire. Prima înviere este cea a sufletelor
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
260‑282; A.A. Trites, The New Testament Concept of Witness, Cambridge, 1977. . Iez. 40,3-42,20. . Există două interpretări principale ale primelor versete din acest capitol. Potrivit primei interpretări (literale), Ioan s‑ar referi la convertirea iudeilor; potrivit celeilalte (alegorice), ar fi vorba mai curând de diferitele comunități religioase (iudaice, păgâne, creștine) reprezentate de templu, ca simbol al „totalității”. Cf. P. Prigent, Apocalypse..., pp. 264‑265; L. Peerbolte, Antecedents..., p. 123. . Cf., de exemplu, Ier. 5,14 și 2Rg. 22
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
sfinților trebuie interpretat literal? În capitolele 20 și 21 nu există absolut nici un element care să ne facă să ne gândim la o concepție milenaristă. Cel mai semnificativ aspect, după părerea noastră, confirmând faptul că sensul prim al pasajului era alegoric, este absența imaginii templului din Ierusalimul ceresc. Dacă lucrurile sunt în felul acesta, autorul Apocalipsei „prin prezentarea sa sobră și simbolică a domniei milenare ar fi reacționat împotriva reprezentării realiste și materialiste a millenium‑ului” (M. Simonetti, „L’Apocalissi e
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
tare, în fața unei mulțimi considerabile, că dorește reușita întreprinderii pentru sine și pentru poporul roman, fără a menționa senatul”. . Atti della Pontificia Accademia Romana di Archeologia (serie III) Rendiconti 35, 1963, pp. 123‑146. Autoarea confruntă două atitudini opuse: cea alegorică, optimistă, reprezentată de episcopul Alexandriei, Denys, și cea milenaristă și pesimistă reprezentată de Commodian. O încercare anterioară a fost făcută de J. Gagé, „Le poème messianique de Commodien et la crise religieuse de l’Empire romain vers 260 ap. J.
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Commentaire sur Ézéchiel 16, 30‑31. . De același autor, vezi și L’exégèse de Saint Jérôme d’après son „Commentaire sur Isaïe”, Paris, 1985, îndeosebi cele două capitole referitoare, unul la exegeza literală (pp. 127‑214), iar celălalt, la interpretarea alegorică (pp. 215‑333). . „Saint Jérôme et le triple sens...”, p. 227. . Apud J. Forget, Dictionnaire de théologie catholique, Paris, 1924, vol. 8, col. 964. . Este vorba de faptul că autorul își recunoaște nepriceperea ori de câte ori ajunge la pasaje sau la cuvinte
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
81, 1436B‑1437A. . Într‑adevăr, exegeza lui Theodoret presupune trei niveluri: literal, metaforic și tipologic. Sensul istoric aparține primului nivel. Contrar principiului hermeneutic al lui Origen, de pildă, pentru care orice pasaj din Scriptură presupune în mod obligatoriu un sens alegoric (metaforic), sensul literal fiind superfluu, Theodoret consideră că trebuie luat în considerație mai întâi sensul literal (așadar, el există întotdeauna) și, pornind de la acesta, se poate ajunge mai departe către sensul metaforic. Acceptând practica alegoriei, într‑o doză rezonabilă, și
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]