722 matches
-
unul dintre districtele Teritoriilor australe și antarctice franceze. În urma semnării Atratatului Antarcticii în 1959, Franța își exercită suveranitatea asupra teritoriului în contextul tratatului. În 1991, tratatul a fost completat prin Protocolul de la Madrid asupra protejării mediului, ceea ce face din continentul Antarctic o "rezervație naturală consacrată păcii și științei". Conform Tratatului Antarcticii, Franța nu dispune de o Zonă Economică Exclusivă în largul coastelor teritoriului. Teritoriul se învecinează la est și la vest cu Teritoriul Antarctic Australian. Coasta acestuia a fost descoperită de
Zona Antarctică Franceză () [Corola-website/Science/305804_a_307133]
-
asupra protejării mediului, ceea ce face din continentul Antarctic o "rezervație naturală consacrată păcii și științei". Conform Tratatului Antarcticii, Franța nu dispune de o Zonă Economică Exclusivă în largul coastelor teritoriului. Teritoriul se învecinează la est și la vest cu Teritoriul Antarctic Australian. Coasta acestuia a fost descoperită de navigatorul francez "Jules Sébastien César Dumont d'Urville" în 1837 și l-a denumit după soția sa, Adélie. Polul Sud Magnetic, a cărui poziție variază odată cu câmpul magnetic terestru, se află în proximitatea
Zona Antarctică Franceză () [Corola-website/Science/305804_a_307133]
-
în cadrul teritoriului, cele mai importante sunt Pinguinii Imperiali și Pinguinii Adélie. Din 12 ianuarie 1956 Franța deține o bază permanentă, Stațiunea Dumont d'Urville, situată la coordonatele , cu o populație permanentă de 33, care crește până la 78 în perioada verilor antarctice.
Zona Antarctică Franceză () [Corola-website/Science/305804_a_307133]
-
() sunt un arhipelag ce face parte din Teritoriile australe și antarctice franceze. Este situat între la coordonatele 48°35' și 49°54' latitudine sudică și 68°43' și 70°35' longitudine estică, în sudul Oceanului Indian. Insulele formează un district în cadrul TAAF și se află la aproximativ 3400 km sud de insula
Insulele Kerguelen () [Corola-website/Science/305802_a_307131]
-
Bossière concesiunea de exploatare a insulelor pentru 50 de ani. Aceștia au explorat în detaliu insula, coastele ei și golfurile. În 1924 insulele au fost atașate administrativ de colonia Madagascar iar din 1955 acestea fac parte din Teritoriile australe și antarctice franceze. Baza permanentă de cercetări "Port aux français" a fost înființată în 1950 iar principalele activități științifice sunt meteorologia, geologia vulcanologia biologia vegetală și animală și oceanografia. Din 1992 Centru Național Francez de Studii Spațiale a instalat o bază de
Insulele Kerguelen () [Corola-website/Science/305802_a_307131]
-
sunt meteorologia, geologia vulcanologia biologia vegetală și animală și oceanografia. Din 1992 Centru Național Francez de Studii Spațiale a instalat o bază de urmărire a sateliților. De asemenea baza principală are și rol de suport logistic pentru diverse baze științifice antarctice, având un spital și alte facilități. Personalul insulei variează între 80 și 120 de cercetători, în funcție de perioada anului plus câteva zeci de ingineri ai centrului ce cercetări spațiale. În plus, insula are o Zonă Economică Exclusivă de 563 869 km²
Insulele Kerguelen () [Corola-website/Science/305802_a_307131]
-
(1914-17), cunoscută și sub numele de Expediția Endurance, a fost ultima mare expediție din epoca eroică de explorări ale Antarcticii. Concepută de Sir Ernest Shackleton, expediția a încercat să realizeze prima traversare pe sol a continentului antarctic. După cucerirea Polului Sud de către Roald Amundsen în 1911, traversarea rămânea, după cum spunea Shackleton, „singurul mare obiectiv al călătoriilor în Antarctica”. Expediția a eșuat total în încercarea îndeplinirii acestui scop, dar a rămas în memorie ca o poveste de supraviețuire
Expediția Imperială Transantarctică () [Corola-website/Science/312988_a_314317]
-
au pierdut practic totul, membrii expediției au reușit să supraviețuiască în condiții dificile în Antarctica și să caute ajutor prin propriile mijloace. Shackleton făcuse parte din Expediția Discovery întreprinsă în Antarctica de căpitanul Scott în perioada 1901-04, și condusese Expediția Antarctică Britanică, 1907-09. Noua expediție impunea ca un grup de oameni să navigheze până în Marea Weddell, iar o parte din ei să coboare la țărm la aproximativ 78° latitudine sudică, în apropierea Golfului Vahsel, pentru a pregăti un marș de-a
Expediția Imperială Transantarctică () [Corola-website/Science/312988_a_314317]
-
grupul de la Marea Ross la Strâmtoarea McMurdo. "Endurance" a naufragiat în ghețurile din Marea Weddell înainte de a ajunge în Golful Vahsel, și, în ciuda eforturilor de eliberare a navei, a plutit în derivă spre nord împreună cu gheața de-a lungul iernii antarctice din mijlocul anului 1915. În cele din urmă, gheața a avariat și a scufundat nava, lăsând cei 28 de oameni de la bord pe gheață și supunându-i unei serii de încercări grele. Aceștia au trăit luni de zile în tabere
Expediția Imperială Transantarctică () [Corola-website/Science/312988_a_314317]
-
reușit să stabilească un nou record al apropierii de Polul Sud, la 88°23'S. A devenit—după cum spune pionierul schior britanic Sir Harry Brittain—„a bit of a floating gent” („un om puțin în derivă”). Natura următoarelor sale demersuri antarctice depindea acum de realizările expediției Terra Nova a lui Scott, care plecase din Cardiff în iulie 1910. Scopul lui Shackleton a devenit clar când a aflat vestea neașteptatei cuceriri a Polului Sud de către Amundsen, pe 11 martie 1913. Polul însuși
Expediția Imperială Transantarctică () [Corola-website/Science/312988_a_314317]
-
a grupului de la Marea Ross atunci când acest lucru a devenit necesar în 1916. Shackleton a găsit o metodă de a recupera costurile după întoarcere: a vândut drepturile exclusive pentru povestea expediției către "Daily Chronicle", și a înființat "The Imperial Trans Antarctic Film Syndicate", pentru a profita de drepturile cinematografice. Chiar când Shackleton a plecat către Georgia de Sud în vasul "James Caird", el a lăsat instrucțiuni lui Frank Wild privind programul turneului de prelegeri, pentru cazul în care nu s-ar
Expediția Imperială Transantarctică () [Corola-website/Science/312988_a_314317]
-
ales pe Frank Wild, care fusese cu el atât în expediția "Discovery" cât și în "Nimrod", și care făcuse parte din grupul care se apropiase cel mai mult de Polul Sud în 1909. Wild tocmai se întorsese din Expediția Australiană Antarctică a lui Mawson. RN Chief Petty Officer Tom Crean, un erou de la "Terra Nova", a fost numit al treilea ofițer, urmat în ierarhie de Alfred Cheetham, un ofițer experimentat în explorările antarctice. Doi alți veterani ai expediției "Nimrod" au fost
Expediția Imperială Transantarctică () [Corola-website/Science/312988_a_314317]
-
1909. Wild tocmai se întorsese din Expediția Australiană Antarctică a lui Mawson. RN Chief Petty Officer Tom Crean, un erou de la "Terra Nova", a fost numit al treilea ofițer, urmat în ierarhie de Alfred Cheetham, un ofițer experimentat în explorările antarctice. Doi alți veterani ai expediției "Nimrod" au fost delegați la grupul de la Marea Ross, Aeneas Mackintosh care avea să fie comandant, și Ernest Joyce. Shackleton îl dorea pe John King Davis, care fusese căpitan pe "Aurora" în timpul Expediției Australiene Antarctice
Expediția Imperială Transantarctică () [Corola-website/Science/312988_a_314317]
-
antarctice. Doi alți veterani ai expediției "Nimrod" au fost delegați la grupul de la Marea Ross, Aeneas Mackintosh care avea să fie comandant, și Ernest Joyce. Shackleton îl dorea pe John King Davis, care fusese căpitan pe "Aurora" în timpul Expediției Australiene Antarctice, să fie căpitan pe "Endurance". Davis a refuzat, considerând că expediția era „sortită pieirii”, astfel că Shackleton l-a numit pe Frank Worsley, despre care se spune că a cerut să facă parte din expediție după ce a aflat de ea
Expediția Imperială Transantarctică () [Corola-website/Science/312988_a_314317]
-
a eliberat, apoi s-a deplasat spre Georgia de Sud aparent în stare bună. O experiență similară ar fi putut să permită și lui "Endurance" să facă o a doua tentativă de a ajunge în Golful Vahsel în următoarea primăvară antarctică. De-a lungul lunilor februarie și martie 1915, viteza de derivă a fost foarte scăzută. La sfârșitul lui martie, Shackleton a calculat că nava parcursese doar 155 km din 19 ianuarie. Totuși, pe măsură ce iarna se instala, viteza de derivă creștea
Expediția Imperială Transantarctică () [Corola-website/Science/312988_a_314317]
-
nave. Dacă grupul dorea să se întoarcă în civilizație, era nevoie ca ei să ceară ajutor. Singura modalitate realistă de a face aceasta era de a adapta una dintre bărci pentru a putea face față unei călătorii de prin Oceanul Antarctic, către Georgia de Sud. Shackleton abandonase ideea de a duce grupul la Insula Decepției, (o „călătorie infinit mai puțin periculoasă”) probabil deoarece starea fizică a membrilor grupului împiedica expunerea prelungită la mările reci ale sudului. Țara Focului și Insulele Falkland
Expediția Imperială Transantarctică () [Corola-website/Science/312988_a_314317]
-
călătorie scurtă care i-a adus aproape de Insula Elefantului. Au ancorat în apropierea Capului Wild, și au văzut vechile puncte de referință, dar starea mării a făcut imposibilă acostarea. Aveau să treacă 40 de ani până la prima traversare reușită a antarcticii, de către Expediția Transantarctică a Commonwealth-ului, în perioada 1955-58. Această expediție a plecat din Golful Vahsel, a urmat o rută care a evitat cu totul ghețarul Beardmore, și a trecut pe lângă mare parte din bariera de gheață Ross, ajungând la strâmtoarea
Expediția Imperială Transantarctică () [Corola-website/Science/312988_a_314317]
-
viețuitoare au o importanță deosebită, deoarece sunt prima verigă a lanțului trofic compus din animale marine mai mari decât aceștia, și astfel constituind hrana de bază a acestora. În zona marină din Antarctica există un tip de Krill denumit krillul antarctic ce are denumirea științifică de Euphasia superba. Cantitățile de krilli din Oceanul Antarctic sunt estimate la aproximativ 500 de milioane de tone, din care jumătate este consumată balene, foci, pinguini, calmari, pești. Krillul se deplasează de pe fundul oceanului pe verticală
Krill () [Corola-website/Science/313749_a_315078]
-
din animale marine mai mari decât aceștia, și astfel constituind hrana de bază a acestora. În zona marină din Antarctica există un tip de Krill denumit krillul antarctic ce are denumirea științifică de Euphasia superba. Cantitățile de krilli din Oceanul Antarctic sunt estimate la aproximativ 500 de milioane de tone, din care jumătate este consumată balene, foci, pinguini, calmari, pești. Krillul se deplasează de pe fundul oceanului pe verticală spre suprafața apei, astfel devenind o pradă ușoară pentru diversele animale terestre. Pe timpul
Krill () [Corola-website/Science/313749_a_315078]
-
verticală spre suprafața apei, astfel devenind o pradă ușoară pentru diversele animale terestre. Pe timpul nopții Krillii urmează drumul spre fundul oceanului unde sunt vânați de animale marine mai mari ca aceștia. Pescuitul Krillului se practică în scop comercial în Oceanul Antarctic și apele din jurul Japoniei. În Marea Scoției anual se pescuiesc în jur de 150.000-200.000 de tone de Krilli, aceștia constituind material biologic pentru acvacultură, hrană pentru pești aflați în captivitate, în acvarii, ca momeală în cazul pescuitului sportiv
Krill () [Corola-website/Science/313749_a_315078]
-
apei. Familia "Euphausiacea" este mai complexă și are aproximativ 10 tipuri de krilli cu un total de 89 de specii. Tipul "Euphausia" este cel mai evoluat tip și cuprinde 31 de specii. Cele mai cunoscute specii de krilli sunt krillul antarctic, krillul pacific și krillul nordic ca urmare a pescuirii intense în scop comercial a acestora. Krillii trăiesc în toate oceanele de pe Terra, și în număr mai mic în unele mări. De exemplu speciile din tipul "Thysanoessa" se găsesc în Oceanul Pacific
Krill () [Corola-website/Science/313749_a_315078]
-
specia "Euphausia pacifica", iar krillul nordic se poate întâlni în Oceanul Atlantic și Marea Mediterană. Cele patru specii din tipul "Nyctiphanes" se întâlnesc în număr mare în zonele de lângă California, Humbolt, Benguela. Aceste zone sunt foarte des folosite pentru pescuit. În oceanul Antarctic sunt cunoscute șapte specii ce aparțin tipului "Thysanoessa" și șase ce aparțin tipului "Euphausia" Krillul antarctic poate trăi și la 100 de metri adancime pe când Krilul de gheață (Euphausia crystallorophias) trăiește și la o adâncime de 4.000 metri, dar
Krill () [Corola-website/Science/313749_a_315078]
-
din tipul "Nyctiphanes" se întâlnesc în număr mare în zonele de lângă California, Humbolt, Benguela. Aceste zone sunt foarte des folosite pentru pescuit. În oceanul Antarctic sunt cunoscute șapte specii ce aparțin tipului "Thysanoessa" și șase ce aparțin tipului "Euphausia" Krillul antarctic poate trăi și la 100 de metri adancime pe când Krilul de gheață (Euphausia crystallorophias) trăiește și la o adâncime de 4.000 metri, dar sporadic îl întâlnim și la adâncimi de la 300 metri la 600 metri. Corpul Krillului este format
Krill () [Corola-website/Science/313749_a_315078]
-
Insula Lindsay") este o insulă subantarctică de origine vulcanică, nelocuită permanent, situată în Oceanul Atlantic de Sud, la sud-vest de Capul Bunei Speranțe din Africa de Sud (la ). Este o dependență a Norvegiei, fiind plasată la nord de limita de aplicabilitate a Tratatului Antarctic. ocupă o suprafață de 49 km, din care 93% este acoperită de gheață; Linia de coastă, abruptă și înaltă, are o lungime de 29,6 km. Insula Bouvet este cea mai izolată insulă din lume. Cel mai apropiat punct de
Insula Bouvet () [Corola-website/Science/313422_a_314751]
-
ar fi petrelii giganți, "Macronectes Halli". Datorită climatului aspru și terenului acoperit în cea mai mare parte de gheață, vegetația este limitată la licheni și mușchi, lipsind plantele superioare, astfel că insula Bouvet poate fi considerată ca aparținând zonei botanice antarctice. Fauna este limitată la foci, păsări de mare și pinguini. Bouvetøya are un climat polar moderat, cu temperaturi nu prea departe de la 0° C pe tot parcursul anului. Insula Bouvet a fost descoperită la 1 ianuarie 1739 de către exploratorul francez
Insula Bouvet () [Corola-website/Science/313422_a_314751]