1,203 matches
-
de la premise consistente. În acest sens, P. Watzlawick, Janet H. Beavin și Don D. Jackson afirmă existența a trei tipuri de comunicare paradoxală, manifestată la nivelurile logico-sintactic, semantic și pragmatic în interacțiunile umane: 1) paradoxurile logico-matematice (antinomiile); 2) definițiile paradoxale (antinomiile semantice); 3) paradoxurile pragmatice (injoncțiunile paradoxale - dubla constrîngere - și prescripțiile paradoxale). Paradoxurile logico-matematice se bazează pe celebra afirmație paradoxală: clasa tuturor claselor nu este membră a ei înseși. În teoria tipurilor logice se spune că acest enunț paradoxal rezultă din
Dicționar de analiză a discursului by Rodica Nagy () [Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
referențială se bazează pe cunoașterea realității. P. Ricoeur a demonstrat, în 1985, că numai narațiunea permite atribuirea unui conținut semnificant individului sau grupului uman pe care îl desemnează un antroponim. În lipsa acestei intermedieri, caracterizarea oricărui subiect rămîne în neclaritatea unei antinomii între postularea unei permanențe abstracte și constatarea eterogenității stărilor succesive, căci întotdeauna într-o relatare nu are importanță numai ceea ce se întîmplă și de ce se întîmplă, ci și care sînt agenții întîmplărilor. Dificultatea în identificarea acestora este crescută datorită claselor
Dicționar de analiză a discursului by Rodica Nagy () [Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
Procesul istoric constă în conflictul și interacțiunea între Dumnezeu și om, între Providență, fatalitate divină și necesitate, pe de o parte, și misterul de nepătruns al libertății umane, pe de altă parte. Aceste două principii sunt ireconciliabile. Ele formează o antinomie, o antiteză"95. Dialectică divino-umană nu este de tip hegelian, ci mai degrabă o sinergie, o cooperare tainică și liberă între harul lui Dumnezeu și voința omului, răspunsul credinciosului la chemarea Duhului Sfânt 96. O întâlnim în preambulul de inspirație
by OCTAVIAN FLORESCU [Corola-publishinghouse/Science/976_a_2484]
-
este similară (op. cit., p. 87): "Un scriitor ostil poate prezenta următoarea dilemă: sau o intenție avînd un caracter practic explicit, si un țel conceptual precis spre care se tinde și care este atins, sau o desfătare pasivă, fără nici un scop. Antinomia kantiană și paradoxul lui Bertram Morris care vorbește de un scop estetic, care nu reprezintă un scop precis, scot în evidență dilema degajînd în mod limpede acest al treilea mod de activitate intelectuală care nu reprezintă nici cunoaștere, nici senzație
[Corola-publishinghouse/Science/85060_a_85847]
-
lui V. Hugo la drama Cromwell ar fi o tot atât de îndreptățită prefigurare a aceleiași logici, să reamintesc doar faptul că logica lui Lupasco presupune coexistența contrariilor, în calitate de contrarii nesoluționate, neîmpăcate, și se opune din principiu logicii "silogistice" hegeliene, care rezolvă antinomia prin sinteză. Acestea fiind stabilite, să repunem (cu ajutorul ediției A. Rusu de Opere, voi. IV, p. 425) citatul eminescian fragmentar în contextul din care a fost desprins: "Antitesele sunt viața. Cea mai comică noțiune românească e moftul antitesa neîmpăcată, și
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
stea, pe când Cătălina numai om, femeie. Hyperion, exponent al eternității nu poate deveni muritor, Cătălina, muritoare, nu accede la nemurire. E diferența de a înțelege dragostea ca fenomen, contingentă și ca idee, transcendentă. Aș zice că Eminescu rămâne în această antinomie, nu tinde la armonia contrariilor, la o viziune simultaneistă a lumii, cum crede Theodor Codreanu. Mai departe este discutată opinia filosofului C. Noica: Tot poemul descrie nefericirea generalului de a nu putea prinde ființă aievea". Hyperion ar fi condamnat, crede
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
ipostaza de profesor a criticului. De altfel, atunci când profesia "îl trădează", el face apel la formule împământenite de școală, precum aceea a imaginii unui Eminescu, romantic întârziat. Dar, chiar și atunci când polemizează patetic, el ajunge uneori la concluzii oarecum paradoxale: "antinomiile receptării" la Eminescu, afirmarea-negarea au până la urma darul de a ivi ceva "sporitor de ființă". După care-l citează, în cele din urma, pe Valéry ca pe un suprem și liniștitor argument: "Nu spunea Valéry că leii, înfulecând berbeci, îi
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
din ziua Creației. Recuperarea religiei de către știință (Fritjof Capra), transfinitul lui Cantor (alt nume pentru infinit), principiul de incertitudine al lui Heisenberg, teorema lui Gödel (care afirmă imposibilitatea creări unei teorii viabile în logica binară), sunt noțiuni transmoderne întrucât includ antinomii iar contradicția înseamnă viața (logica binară nu o poate exprima). La Blaga, dublarea categoriilor rațiunii cu cele abisale (matricea stilistică) ține de transmodernism. Arheul eminescian în care se cuprind toți oamenii trecuți, prezenți și viitori, se apropie de conceptul transfinitului
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
reducționist, ceea ce dă din abundență apă la moara dilematicilor" (p. 387). Theodor Codreanu caută să surprindă într-o formulă consacrată gândirea efectivă a lui Eminescu și ajunge la o soluție pe care o redăm în propriile-i cuvinte: "Kant abandonase antinomiile găsind soluția în rațiunea pură, iar Hegel s-a iluzionat că poate rezolva antitezele prin sinteză. Eminescu a avut geniul să transceandă ambele ipostaze, vorbind de antiteze împăcate, pe care el le opune "antitezelor monstruoase". Este ceea ce Lucian Blaga va
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
ale filosofilor par prozaice multor literați. Adesea, ei preferă frazări intuitive, mai calde, chiar dacă acestea riscă să trădeze ideile. Orice credem, însă, filosofia trebuie luată ca atare. Iată un exemplu. Nu insist asupra faptului că la Kant nu avem "abandonarea" antinomiilor, cum se scrie în Eminescu incorect politic, ci asumarea lor și o năzuință, repede inhibată (cum ne spune Heidegger), de a ieși spre sfera întrebării "ce este omul?" făcând temă din "subiectivitatea subiectivității". Nu mă opresc nici asupra faptului că
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
care școala veche a soluționat-o prin acomodarea adevărului la imperativul patriotic ("Ce să fac eu cu adevărul când e vorba de țara mea..." - afirmație atribuită lui N. Iorga), criticismul istoriografic consideră că "nu există și n-a existat niciodată antinomie între adevăr - să fie numai adevăr - și interesele reale ale țării" (Giurescu, 1937, p. 59). Tocmai această profesiune de credință epistemologică l-a determinat pe Iorga să catalogheze noul curent drept "o școală de negare, o școală de cârtire, o
Memoria națională românească. Facerea și prefacerile discursive ale trecutului național by Mihai Stelian Rusu () [Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
în modul de raportare la trecutul istoric. Noua școală critică de istorie articulată în perioada interbelică și-a declarat intențiile în programul redactat în primul număr din Revista Istorică Română (1931, I, p. 4): Între patriotism și obiectivitate nu există antinomie" (cf. Boia, 1997, p. 60). Imperativele de ordin profesional trebuiau conciliate cu comandamentele naționaliste. Istoriografia interbelică românească a încercat acest dificil compromis, după cum indică și N.A. Constantinescu (1928): "Sarcina de a întreține necontenit viu sentimentul conștiinței naționale, fără a știrbi
Memoria națională românească. Facerea și prefacerile discursive ale trecutului național by Mihai Stelian Rusu () [Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
formulele lor ideologice pure, naționalismul și comunismul sunt mutual exclusive, fiind fundamentate pe principii de viziune și diviziune inerent antitetice. În practica politică însă, compromisurile nu pot fi ocolite, astfel că ideologii pragmatici au fost forțați de împrejurări să împreuneze antinomiile doctrinare. Doctrina patriotismului socialist este rezultatul direct al compromisului ideologic al comunismului principial în fața presiunii exercitate de "chestiunea națională". Fundația patriotismului socialist rezidă în formula marxistă "național în formă, socialist în conținut", formulă ce trebuie înțeleasă în sensul subordonării principiului
Memoria națională românească. Facerea și prefacerile discursive ale trecutului național by Mihai Stelian Rusu () [Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
a dictaturii judicativului. Sensul propriu-zis formal al adevărului, așadar preeminența formală a enunțului judicativ (originar), poate ieși în evidență în acele împrejurări. Modernitatea face posibile anumite reacții anti-judicative pe linia identității, toate însă încadrate judicativ-constitutiv. Kant, de exemplu, va semnala antinomiile, paralogismele, amfibolia conceptelor metafizicii, legate, toate, de felul în care a fost croită această "știință". Însă reconstrucția "critică" propusă de el prin proiectul metafizicii-știință rămâne, în liniile ei fundamentale, judicativă, nedepășind condițiile expuse mai sus. Kant tematizează în filosofia sa
Judecată și timp. Fenomenologia judicativului by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
a face cu aparența (transcendentală), în sensul că îi limitează constituirea, iar cea din sistemul logicii-organon cu aparența logică, în sensul că o produce ca atare, cea dintâi este concepută de Kant după schema celei aristotelice, pornind de la terminologie ("paralogism", "antinomie", "teză" etc.) și sfârșind cu structura logică a argumentelor dialectice (structura paralogismului și circumscrierea sa local-epistemică; structura logică aporematică: teză antiteză etc.). E drept că dialectica transcendentală nu poate lucra regulativ decât dacă își asumă, "critic", anumite limite și își
Judecată și timp. Fenomenologia judicativului by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
paralogismului și circumscrierea sa local-epistemică; structura logică aporematică: teză antiteză etc.). E drept că dialectica transcendentală nu poate lucra regulativ decât dacă își asumă, "critic", anumite limite și își recunoaște capcanele în care își poate trimite operațiile, adică raționamentele. Paralogismul, antinomia și idealul rațiunii pure exprimă tocmai operațiile raționale prin care este produsă aparența, aproape într-un mod "natural", și doar scoaterea la iveală a sensului lor face cu putință operarea rațională regulativă.102 Dintr-o anumită perspectivă, este vorba aici
Judecată și timp. Fenomenologia judicativului by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
instrument (organon), adică în sens constitutiv, produce aparență. Întregul spațiu al metafizicii este ocupat de producții dialectice, adică de o cunoaștere aparentă. Kant încearcă să transforme în așa fel dialectica ce a produs, până la el, cunoaștere aparentă (prin paralogism transcendental, antinomii ale rațiunii și prin idealul rațiunii pure) într-un fel de cod de disciplină a folosirii și stabilirii semnificației unor tipuri de judecăți (cele transcendente, al căror obiect, de fapt, este transcendent, dar prezentat ca și cum ar fi un "fenomen", ceva
Judecată și timp. Fenomenologia judicativului by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
sine. Într-un fel, sursa veritabilă a cunoștinței aparente este reprezentată atât de intelect, cât și de rațiune. Dar în vreme ce intelectul produce aparență prin amfibolia transcendentală, care confundă un obiect al intelectului cu un fenomen, rațiunea produce aparență prin paralogisme, antinomii, "idealul rațiunii pure", tipuri de raționamente care alcătuiesc împreună condițiile de posibilitate ale unei "lumi aparente", nu doar ale cunoașterii aparente. În privința operațiilor propriu-zise de constituire a aparenței și a raporturilor sale cu fenomenul, demersul de față trebuie să-și
Judecată și timp. Fenomenologia judicativului by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
de discurs, anume cel din parte a doua; important pentru demersul de față este faptul că aceste raționamente conchid asupra necondiționatului pornind de la condiționat: de aici încadrarea lor sofistică și aparența în cunoaștere pe care ele o creează. Paralogismul transcendental, antinomia rațiunii și idealul rațiunii pure, singurele forme posibile ale raționamentului dialectic, conduc spre necondiționat. Cum a apărut acesta? Ce rost are el în proiectul lui Kant, care încearcă să facă ordine în spațiul cunoașterii veritabile? Pentru a răspunde la astfel
Judecată și timp. Fenomenologia judicativului by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
transcendentale (conceptele pure ale rațiunii) nici la lucrurile însele, nici la reprezentările acestora în intuițiile sensibile, ci numai la conceptele intelectului etc. Ce se întâmplă dacă încălcăm aceste reguli-interdicții? Se constituie aparența (transcendentală), deoarece conceptele devin amfibolice, Ideile constituie paralogisme, antinomii etc.; înfrânarea cognitivă presupune, după cum se vede, comparația: între ceea ce corespunde regulilor (principiilor etc.) și ceea ce se abate și trebuie respins; nerespingerea așa-ziselor cunoștințe despre lucrurile în sine constituie, totuși, "regula" dialecticii tradiționale, socotește Kant, iar exemplul acesta ar
Judecată și timp. Fenomenologia judicativului by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
unui "aparat" logic prin care se creează aparența. Tocmai pentru că prin paralogismele raționale eul apare ca fiind altceva decât este cu adevărat: anume el este o simplă "conștiință" de sine, susține Kant, iar nu o substanță (simplă etc.), pentru că prin antinomiile raționale noumenul este luat drept fenomen și pentru că prin idealul rațiunii pure "obiectul în Idee" apare ca obiect al experienței, aparența "se constituie", dar, aparență fiind, nu în modul fenomenal, adică prin timporizare (prin intervenția timpului cu cele trei ipostaze
Judecată și timp. Fenomenologia judicativului by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
este vorba despre "constitutiv" și "regulativ" ne-ar putea fi de ajutor. Am numit astfel aceste determinări ale judicativului, având gândul la funcționarea dublă a Ideilor rațiunii: constitutivă și regulativă, prima fiind socotită de Kant drept sursă de paralogisme și antinomii, cea de-a doua oarecum nespecifică felului în care rațiunea a funcționat pentru a crea metafizică (până la Kant) fiind cea "corectă", care nu pervertește cunoașterea. Judicativul constitutiv, tema lucrării de față, se apropie de conceptul "formelor raționale" constitutive de la Kant
Judecată și timp. Fenomenologia judicativului by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
că și acesta intervine în însăși în-ființarea a "ceva": a unui gând, a unei rostiri, făptuiri (formele raționale intervenind în actul cunoașterii), nu însă și în privința rezultatului: gândurile, rostirile și făptuirile judicativ-constitutive nu sunt, în însăși ființa lor, paralogisme și antinomii (deși, la limită, pot fi). De asemenea, judicativul regulativ se apropie de formele raționale kantiene care intervin doar regulativ în privința funcției lor fundamentale: acestea orientează cunoașterea, judicativul regulativ orientează constituirea unor gânduri, rostiri, făptuiri care nu-și înlăuntrizează total și
Judecată și timp. Fenomenologia judicativului by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
nu le mai ia drept părți ale unei "teorii a elementelor", în diferență de o "metodologie", pentru că aceasta din urmă nu mai este posibilă, din anumite motive, în contextul precizat). 101 CRP, II, p. 101. 102 Toți acești termeni: paralogism, antinomie, ideal, regulativ, aparență etc. vor fi lămuriți în partea a doua din această prezentare a analiticii și dialecticii transcendentale kantiene. 103 CRP, II; (1994) p. 274. 104 Cf. CRP, partea finală a Analiticii transcendentale, Apendice: Despre amfibolia conceptelor reflecției care
Judecată și timp. Fenomenologia judicativului by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
unii spre alții și îi constituie într-o societate. La acest umil nivel al vieții celulare, contradicția de care s-a lovit Hobbes după Bacon - ca și atîția alți filozofi după ei - își găsește deci soluția. Ei trebuiau să depășească antinomia dintre două maxime considerate la fel de adevărate : omul e lup pentru om și omul e zeu pentru om, homo homini lupus, homo homini deus. Antinomia dispare de îndată ce admitem că diferența dintre cele două stări este doar de grad. Luate drept modele
Toţi sîntem niște canibali by Claude Lévi‑Strauss () [Corola-publishinghouse/Memoirs/613_a_1373]