1,328 matches
-
apoi du-te ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. — Înțeleg, stăpâne. Bătrânul luptător stătea îndoit din mijloc ca un crevete, dar nu lăsa un moment sabia din mână. Făcând o plecăciune înainte de a se ridica, își răsuci trupul ca și cum armura ar fi fost prea grea pentru el și plecă, târându-și picioarele. Aproape toți oamenii din templu se aliniaseră deja pe drum, în fața porții. Fiecare batalion, identificat prin steag, era împărțit, la rândul său, în companii. Comandanții își pregăteau caii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
ordinul de a avansa, și armata își continuă drumul înainte. Chiar în acel moment, se primi vestea că un trimis al lui Hideyoshi călărea în direcția lor. Când omul apăru, în sfârșit, putură vedea că nu era un războinic în armură și un tânăr neobișnuit, îmbrăcat într-o haină de mătase subțire imprimată și un kimono de culoarea glicinei. Până și căpăstrul calului era împodobit cu ornamente. — Numele meu este Iki Hanshichiro, se prezentă tânărul, și sunt pajul Seniorului Hidekatsu. Am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
corabie. Nici nu te gândi să le salvezi și lucrurile; fugiți doar peste lac, până la tabăra Seniorului Katsuie. Mă bizui pe tine. Pleacă imediat și nu pierde nici o clipă, ordonă el. Aproape înainte de a termina vorba, Shogen își încheie legăturile armurii. Apucând o lance lungă, ieși, în fugă, din clădire. Ogane și Kinoshita își adunară repede oamenii și coborâră versantul muntelui. Era acel moment al zilei când zorii se albeau, iar Hayato își trimisese forțele. Când oamenii conduși de Ogane și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
și, prin acea direcție, le tăiară calea. Încercuiți și de astă dată, fură uciși aproape cu toții. Shogen era doar cu un pas în urma lor. Și el fugea în aceeași direcție, cu câțiva oameni. Purta coiful cu coarne de cerb și armura din piele neagră, călărind cu lancea sub braț. Arăta, într-adevăr, ca un războinic gata să spintece vântul și cel mai viteaz dintre vasalii lui Katsutoyo, dar se abătuse deja de la Calea Samurailor, iar sunetele idealurilor cinstite și nobile nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
Nakagaba Sebei dormea într-o colibă, lângă metereze, la jumătatea povârnișului. Fără a fi încă pe deplin coșntient, ridică dintr-o dată capul și întrebă: — Ce se întâmplă? La hotarul dintre vis și realitate, neștiind de ce, se sculă brusc și îmbrăcă armura care fusese pusă lângă patul lui. În timp ce termina, cineva bătu la ușa colibei, după care se împinse în ea cu tot trupul. Ușa căzu înăuntru, cu trei-patru vasali rostogolindu-se peste ea. — Shibata! strigară. — Liniștiți-vă! îi admonestă Sebei. Din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
Hideyoshi coborî iarăși muntele, trecu prin Kuroda, traversă peste Kannonzaka, merse pe la răsărit de Yogo și ajunse la Muntele Chausu, unde se odihni, pentru prima oară de când plecase din Ogaki. Îl însoțeau două mii de soldați. Mătasea de culoarea prunei a armurii sale era acoperită de sudoarea și de praful de peste zi. Dar în acea îmbrăcăminte murdară și cu mișcările categorice ale evantaiului său militar dădu Hideyoshi instrucțiunile pentru luptă. Era deja noaptea târziu, între a doua jumătate a Orei Mistrețului și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
moarte disperată. Când începu să se crape de ziuă, prin tabăra părăsită nu mai erau decât câțiva cai și oameni risipiți, răzleți. — Stăpâne, pe-aici. Veniți un moment încoace. Doi războinici se agățară de-o parte și de alta a armurii lui Katsuie, ca și cum i-ar fi susținut trupul masiv. Nu vă stă în fire să fiți așa de iute la mânie. Împingându-l cu forța prin tumultul de cai și oameni, pentru a ieși pe poarta templului, le strigară cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
poalele muntelui. — Aici sunt! Vine însuși Katsuie! Dacă Hideyoshi e pe-aici, să vină în fața mea, călare și singur! Haide, ieși, mutră de maimuță! țipă Shosuke, în timp ce cobora drumul în pantă. Pe loc înjunghie mortal cu lancea un luptător în armură. Fratele său mai mare, Mozaemon, fusese doborât deja; cel mai tânăr, Shobei, încrucișase sabia lungă cu un războinic inamic și amândoi se loviră, unul pe celălalt, de moarte. Shobei căzu la baza unui stei stâncos din apropiere. Lângă el, stindardul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
armata în Fuchu, castelul fiului său. — Slavă zeilor că ești nevătămat, spuse soția lui, când îi ieși în întâmpinare. — Ai grijă de răniți. De mine te poți ocupa mai târziu. Inuchiyo nici măcar nu-și scoase sandalele și nu-și descheie armura; doar stătea în fața castelului. Pajii săi erau și ei prezenți, aliniați în spatele lui, așteptând, cu solemnitate. În sfârșit, subunitățile de războinici începură să intre, în pas vioi, pe poartă, unele după altele, purtând trupurile camarazilor căzuți, peste care așternuseră drapelele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
bucătărie. După ce-și puse fiul să alerge pe urmele lui Hideyoshi, porni grăbit pe coridor, să-și avertizeze soția. Cei mai surprinși dintre toți fură bucătarii și slujnicele. Se pomeniseră cu un samurai scund - general, se vedea bine - în armură cu mantie de culoarea prunei, intrând nonșalant în bucătărie și strigând ca și cum ar fi făcut parte din familia stăpânului: — Hei! Doamna Maeda e aici? Unde-i? Nimeni nu știa unde era. Toți păreau nedumeriți dar, la vederea bastonului auriu de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
acum veniră lângă el. Când ajunseră la intrarea în fortăreața principală, văzură un samurai cu straie ciudate, care stătea ghemuit într-o poziție de supunere, lângă locul unde erau priponiți caii. Avea capul și un braț bandajate, iar mantia de peste armură îi era din brocart auriu pe fond alb. — Cine-i ăsta? Omul își ridică puțin capul legat. — Mi-e rușine să spun că sunt eu, Nagayoshi, stăpâne. — I-auzi, Nagayoshi? Am auzit că zăceai la pat. Ce-ți fac rănile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
armata apuseană aflați pe câmpie. Există o mare diferență psihologică între moralul unei armate în înaintare și acela al armatei care a întors spatele. Nagayoshi, încurajându-și acum, din șa, oamenii, arăta ca un om care-și anticipa propria moarte. Armura sa era croită din piele neagră, cusută cu fir albastru închis, iar mantia-i era de brocart auriu pe fond alb. Avea coiful împodobit cu coarne de cerb și îl purta lăsat pe umeri. Capul îi era încă înfășurat până la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
în timp ce zbura peste vale. Dar nimic mai mult. Toate zburătoarele fugiseră spre alt munte, mai pașnic, lăsând locul în seama oamenilor. Ieyasu părea să fie prea adus de umeri. După patruzeci de ani, devenise prea trupeș și, chiar când îmbrăca armura, avea spatele rotunjit și umerii dolofani; capul său părea aproape înfipt între umeri, sub coiful cu decorațiuni bogate. Își rezema pe genunchi atât mâna stângă, cât și dreapta, în care ținea bastonul de comandă. Așezat pe scăunelul de campanie, cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
sale vârste, intrase în acea mare bătălie de dragul lui Hideyoshi și îi stătuse alături ca ghid, încă de la începutul campaniei. — A, Itettsu. Îl recunoști pe generalul inamic de pe cealaltă parte a râului? — Ei, după coarnele coifului și fireturile albe ale armurii, sunt sigur că trebuie să fie mâna dreaptă a lui Ieyasu, Honda Heihachiro. Mi-l amintesc foarte bine de la Bătălia de pe Râul Ane, cu ani în urmă. Când Hideyoshi auzi acest lucru, fu gata să lăcrimeze. — O, ce om viteaz
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
iubit. Nu trageți; lăsați-l în pace. În acel timp, desigur, cele trei grupuri de muschetari de pe celălalt țărm continuau să-și încarce puștile, trăgând încontinuu. Un glonț sau două ajunseră chiar în aporpierea lui Hideyoshi. Chiar atunci, războinicul în armură asupra căruia își ațintise Hideyoshi ochii - Honda, omul care purta casca împodobită cu coarne de cerb - coborî la marginea apei, descălecă și spălă botul calului cu apă din râu. Despărțiți de toată lățimea râului, Hideyoshi îl privi, în timp ce Honda se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
câteva sute de mii de soldați, iar fumul focurilor de tabără se întindea gros peste malul râului, zi și noapte. Ordinul de luptă încă nu fusese dat. Relaxați, soldații mergeau chiar la pescuit. În asemenea momente, când Hideyoshi, într-o armură ușoară, făcea câte un raid prin tabără și apărea, pe neașteptate, călare, militarii de toate gradele, fâstâciți, se grăbeau să arunce undițele. Însă, chiar dacă observa, Hideyoshi nu făcea altceva decât să treacă mai departe, zâmbind. Adevărul este că, dacă n-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
lui, în timp ce privea țintă pe Hideyoshi. Își opri calul la distanță și descălecă, părând încă destul de temător. Mulțimea de războinici care-l însoțeau se traseră într-o parte și-n alta. Plasându-se în mijlocul lor, Nobuo porni spre Hideyoshi, în armura care-i arăta tot prestigiul marțial. Hideyoshi. Acolo se afla omul care, până deunăzi, fusese înfierat în fața națiunii ca fiind cel mai infam asasin și cel mai mare nerecunoscător. Acela era dușmanul ale cărui crime fuseseră enumerate atât de Nobuo
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
penibil să apară în fața lui Ieyasu, necum să mai și încerce să-i explice motivele lui Nobuo, și așteptau în încăpere, stând ca pe jăratic numai la gândul întâlnirii. Curând, apăru Ieyasu, împreună cu un paj. Era îmbrăcat în kimono, fără armură, și părea a fi bine dispus. Se așeză pe o pernă, spunând: — Am auzit că Seniorul Nobuo a încheiat pacea cu Hideyoshi. Cei doi soli răspunseră afirmativ, prosternându-se, incapabili măcar să-și ridice capetele. Nobuteru spuse: — Tratativele de pace cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
simțea un gol în inimă. Ca de la o mare distanță, auzi sunetul ușii glisante, deschizându-se încet. Kazumasa, îmbrăcat în haine civile la fel ca stăpânul său, se pleca în prag. Aproape nici unul din războinicii clanului încă nu-și descheiase armura. Cu toate acestea, Kazumasa își dăduse seama că Ieyasu era îmbrăcat în civil încă de dimineață și se schimbase repede într-un kimono. — A, Kazumasa? Stai prea departe acolo. Vino puțin mai încoace. Omul care nu se schimbase deloc era
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
la rând, nu mai știa. Da, Mircea e singurul care ar înțelege, ar întreprinde ceva concret, imediat. Să-i spună că bărbatul acela acut, puternic, numit Marcu Vancea era ieri seară, dintr-odată, bătrân. Livid, epuizat. Nimic nu rămăsese din armura perfectă, din ceremonia gesturilor stăpânite, din lumina privirii, din vocea totdeauna limpede, care încă în urmă cu doar două săptămâni păreau la fel ca totdeauna. Da, în urmă cu două săptămâni, prezentase soției, hodoronc-tronc, un nou angajat. Un fel de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
-se încet spre mine, dar, în ciuda efectelor febrei și gripei, zâmbea, zâmbea cu zâmbetul acela larg, luminos al Zâmbăreței care fusese cu atâția ani în urmă. — Unchiule Nat, a spus ea, desfăcându-și brațele în direcția mea. Cavalerul meu în armură strălucitoare, a continuat, aruncându-se cu toată forța spre mine și îmbrățișându-mă cu putere. Ce face puiul meu? mi-a șoptit. Fetița mea face bine? — E bine, i-am răspuns. Abia așteaptă să te vadă iar, dar e bine
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2244_a_3569]
-
din viitorul stat feudal numit, de atunci, țara Românească. Mâna ei trecu ușor peste multele frunze ale acelui arbore și se opri în dreptul herbului. Armele familiei cuprindeau zidul roșu al unei cetăți în fundal de argint. Deasupra porții, un cavaler în armură având în dreapta lui steagul albastru iar în stânga vulturul negru. Privi, mai ales, cavalerul în armură, deasupra căruia strălucea coroana comtală, un cerc de aur ornat cu pietre scumpe și nouă țepi din aur susținând tot atâtea perle, sub deviza virtus
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2340_a_3665]
-
ale acelui arbore și se opri în dreptul herbului. Armele familiei cuprindeau zidul roșu al unei cetăți în fundal de argint. Deasupra porții, un cavaler în armură având în dreapta lui steagul albastru iar în stânga vulturul negru. Privi, mai ales, cavalerul în armură, deasupra căruia strălucea coroana comtală, un cerc de aur ornat cu pietre scumpe și nouă țepi din aur susținând tot atâtea perle, sub deviza virtus. Clucereasa Elenca se simți cu adevărat mândră. Era vorba de o mândrie așezată, îndreptățită, cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2340_a_3665]
-
vechea lui viață, ca un mare prost? Plecase din Shahkot ca să fie singur. Și ei ce făcuseră? Se luaseră după el. Observă un cărăbuș care se târa afară dintr-o gaură a scoarței chiar sub nasul lui. Înveșmântat într-o armură verzuie, strălucitoare, cu antenele ridicate, cu mănunchiuri de aripi ca niște jupoane transparente ițindu-se ridicol de sub carcasa lui dură ca o scoică; părea o dovadă vizuală a absurdității propunerii tatălui său. Treptat, se calmă. Cât erau de frumoase insectele acestea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2297_a_3622]
-
el s-a oprit În fața unui teanc de lucrări consacrate științelor oculte și că s-a cufundat În ele, uitând de trecerea timpului. Ofițerul mongol care a venit să-i atragă, În câteva vorbe, atenția, avea trupul acoperit În o armură solidă, cu margini roșii, și capul apărat de un coif care se lățea spre ceafă asemenea unor plete desfăcute. În mână purta o torță. Ca să arate mai bine că era grăbit, apropie flacăra de un vraf de suluri prăfuite. Istoricul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2219_a_3544]