1,498 matches
-
de la elementul pronunțat diegetic-narativ la cel mimetic-dramatic. Stilul indirect liber, vorbirea indirectă, relatarea unui dialog și scena în mare măsură dramatică sînt mai strîns legate de componenta mimetic-dramatică decît sînt relatarea foarte condensată a acțiunii de către un narator și comentariul auctorial. Diferitele forme prin care conștiința poate fi reprezentată capătă o poziție specială în această serie, întrucît nu țin seama de granițele postulate aici. Relatarea auctorială a gîndurilor, reprezentarea gîndirii într-o formă analoagă vorbirii indirecte, precum și stilul indirect liber se
Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
de componenta mimetic-dramatică decît sînt relatarea foarte condensată a acțiunii de către un narator și comentariul auctorial. Diferitele forme prin care conștiința poate fi reprezentată capătă o poziție specială în această serie, întrucît nu țin seama de granițele postulate aici. Relatarea auctorială a gîndurilor, reprezentarea gîndirii într-o formă analoagă vorbirii indirecte, precum și stilul indirect liber se numără printre formele narative, însă monologul interior poate fi, la rîndul său, privit ca o formă mimetico-dramatică în anumite condiții. Diegesis, adică narațiunea în adevăratul
Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
în textul Mother and Son al lui Yvy Compton- Burnett 90-95% . Romanele lui Henry Green și cele ale lui Yvy Compton-Burnett sînt, prin urmare, numite "romane dialogate". Însă poziția lor pe cercul tipologic aproximativ la jumătatea drumului dintre situațiile narative auctoriale și personale este în primul rînd determinată nu de cantitatea dialogurilor lor, ci mai degrabă de condițiile narative premergătoare sporirii excesive a acelor dialoguri, și anume retragerea naratorului auctorial și, în același timp, absența reprezentării personale. Dialogul ca element structural
Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
lor pe cercul tipologic aproximativ la jumătatea drumului dintre situațiile narative auctoriale și personale este în primul rînd determinată nu de cantitatea dialogurilor lor, ci mai degrabă de condițiile narative premergătoare sporirii excesive a acelor dialoguri, și anume retragerea naratorului auctorial și, în același timp, absența reprezentării personale. Dialogul ca element structural non-narativ al unei narațiuni nu poate, de unul singur, să determine în mod decisiv clasificarea unei opere pe cercul tipologic. Operele menționate sînt cazuri extreme. Mai reprezentative pentru romanele
Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
contrazică presupoziția că vorbirea indirectă este forma de prezentare cea mai compatibilă cu forma relatării dialogului într-o narațiune 176. Stilul indirect liber este un caz special. Prezentarea vorbirii în stilul indirect liber este relativ frecventă într-o situație narativă auctorială, precum și într-una personală. Adesea aceasta oferă o trecere blîndă de la narațiunea de tip relatare la prezentarea scenică, reducînd astfel dinamica alternanței formelor narative dintr-un roman. Cît timp trebuie o scenă dialogată să întrerupă partea narativă a unui roman
Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
situațiilor narative. Acestea, totuși, sînt foarte importante pentru interpretare, după cum au arătat studiile scrise de Winfried Kudszus și Walter H. Sokel 178. În primele capitole perspectiva personală a lui Josef K. se suprapune de cîteva ori celei a unui narator auctorial care se disociază de protagonist. După cum arată Kudszus, scăderea numărului acestor intruziuni auctoriale corespunde creșterii frecvenței momentelor de "solipsism perspectival" ale eroului. O inversare temporară a acestei tendințe are loc în capitolul VI, în care apare o extindere auctorială a
Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
scrise de Winfried Kudszus și Walter H. Sokel 178. În primele capitole perspectiva personală a lui Josef K. se suprapune de cîteva ori celei a unui narator auctorial care se disociază de protagonist. După cum arată Kudszus, scăderea numărului acestor intruziuni auctoriale corespunde creșterii frecvenței momentelor de "solipsism perspectival" ale eroului. O inversare temporară a acestei tendințe are loc în capitolul VI, în care apare o extindere auctorială a punctului de vedere. În cea de-a doua jumătate a romanului, totuși, intruziunile
Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
narator auctorial care se disociază de protagonist. După cum arată Kudszus, scăderea numărului acestor intruziuni auctoriale corespunde creșterii frecvenței momentelor de "solipsism perspectival" ale eroului. O inversare temporară a acestei tendințe are loc în capitolul VI, în care apare o extindere auctorială a punctului de vedere. În cea de-a doua jumătate a romanului, totuși, intruziunile auctoriale capătă o nouă funcție (Kudszus o numește "antipersonală"), care pregătește distrugerea mai întîi a percepției asupra realității a lui Josef K., apoi a întregii sale
Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
corespunde creșterii frecvenței momentelor de "solipsism perspectival" ale eroului. O inversare temporară a acestei tendințe are loc în capitolul VI, în care apare o extindere auctorială a punctului de vedere. În cea de-a doua jumătate a romanului, totuși, intruziunile auctoriale capătă o nouă funcție (Kudszus o numește "antipersonală"), care pregătește distrugerea mai întîi a percepției asupra realității a lui Josef K., apoi a întregii sale persoane. Este evidentă o paralelă între schimbarea lentă a situației narative și procesul interior treptat
Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
operă. Dimpotrivă, fiecare roman are propriul standard care determină ce deviație de la situația narativă dominantă va fi considerată "nemarcată" și care va fi considerată "marcată" și astfel semnificativă pentru interpretarea romanului. Tranzițiile abia perceptibile de la situația narativă personală la cea auctorială care sînt atît de importante pentru interpretarea romanului Procesul ar fi mult mai puțin semnificative în contextul dinamicii narative foarte pronunțate de la începutul romanului Anna Karenina 179. Începuturile romanelor Bîlciul deșertăciunilor și Casa Buddenbrook sînt asemănătoare. O comparație a acestor
Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
un roman precum Phineas Finn al lui Trollope arată o diferență esențială nu numai la nivelul profilului narativ, ci și în dinamica alternanței formelor fundamentale ale narațiunii și a situațiilor narative. Romanul lui Trollope respectă mult mai fidel situația narativă auctorială stabilită la început, care este ulterior întreruptă practic doar de inserția scenelor dialogate din ce în ce mai lungi. Astfel profilul narativ al romanului trece printr-o anumită nivelare, iar dinamica sa narativă are un efect redus. Din nou, romanele la persoana a treia
Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
scenele cu dialog și cu acțiune dramatizată. În ansamblu, narațiunea este mai articulată și prezintă o alternanță de la o formă de bază la alta mai frecvent decît se întîmplă în opera lui Trollope. De asemenea, o mare parte a relatării auctoriale este "relatare de tip martor ocular"180, adică naratorul se limitează în primul rînd la relatarea lucrurilor pe care un observator invizibil le-ar putea percepe el însuși pe scena acțiunii. Astfel, în romanele lui Dickens cea mai mare parte
Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
rînd la relatarea lucrurilor pe care un observator invizibil le-ar putea percepe el însuși pe scena acțiunii. Astfel, în romanele lui Dickens cea mai mare parte a procesului narativ o reprezintă în mod limpede prezentarea scenică realizată de naratorul auctorial, în care sînt integrate fragmentele dialogate. Surprinzătoare în opera lui Dickens sînt de asemenea trecerile de la viziunea din exterior auctorială (perspectiva externă) la cea din interior personală (perspectiva internă), care aproape că pot fi explicate tematic. Trecerea la o viziune
Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
romanele lui Dickens cea mai mare parte a procesului narativ o reprezintă în mod limpede prezentarea scenică realizată de naratorul auctorial, în care sînt integrate fragmentele dialogate. Surprinzătoare în opera lui Dickens sînt de asemenea trecerile de la viziunea din exterior auctorială (perspectiva externă) la cea din interior personală (perspectiva internă), care aproape că pot fi explicate tematic. Trecerea la o viziune din interior extinsă cu situație narativă personală se găsește cel mai frecvent în scenele de mare forță interioară, îndeosebi în
Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
evoluției sale ca romancier 182. Să ne gîndim la ultimul său roman, Misterul lui Edwin Drood, al cărui început strict personal este cel mai neobișnuit pentru Dickens. În cazul lui Dickens, totuși, schimbarea situației narative, mai ales trecerea de la relatarea auctorială la reprezentarea personală consecventă, este aproape întotdeauna determinată de conținut și astfel, din cîte se pare, nu e o tehnică narativă folosită în mod intenționat. O excepție de la această tendință este romanul Casa umbrelor, în care secțiunile constînd în diferite
Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
și astfel, din cîte se pare, nu e o tehnică narativă folosită în mod intenționat. O excepție de la această tendință este romanul Casa umbrelor, în care secțiunile constînd în diferite capitole în care apare o situație narativă în mod evident auctorială și secțiunile de o lungime similară în care e prezentă o situație narativă în mod clar la persoana întîi alternează cu regularitate pe parcurs. Aceste două situații narative reprezintă două perspective diferite, și anume cea panoramică a naratorului auctorial care
Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
evident auctorială și secțiunile de o lungime similară în care e prezentă o situație narativă în mod clar la persoana întîi alternează cu regularitate pe parcurs. Aceste două situații narative reprezintă două perspective diferite, și anume cea panoramică a naratorului auctorial care este critică față de vremurile sale, și punctul de vedere naiv, dar binevoitor al naratorului la persoana întîi, Esther Sumerson, limitată la orizonturile sale domestice. Probabil că dinamica acestei alternanțe nu corespunde în întregime efortului narativ, din moment ce regularitatea succesiunii duce
Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
pentru că acest aparat narativ extravagant este folosit doar parțial pentru o adevărată perspectivizare a întîmplărilor care implică două puncte de vedere diferite. Un fenomen specific romanelor la persoana întîi din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, precum și celor auctoriale este alternanța constantă a pasajelor în care predomină relatarea și a celor care constau în prezentare scenică și dialog. Limitarea recurentă a perspectivei eului narator la punctul de vedere al orizontului perceptiv al eului care trăiește este o trăsătură specifică
Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
formelor de bază și a situațiilor narative este redusă, din moment ce există o tendință de a păstra punctul de vedere al unui personaj, ceea ce inhibă schimbarea frecventă a situației narative. Cea mai frecventă modulație are loc în direcția unei situații narative auctoriale mai puternice, însă această tranziție este aproape întotdeauna blîndă și discretă, cum se întîmplă, de pildă, în romanele Procesul și Castelul ale lui Kafka. În romanele în care situația narativă personală este menținută în mod consecvent, structura procesului prezentării narative
Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
părților narative și a fragmentelor dialogate poate de asemenea fi considerată un tipar al procesului narativ, în cazul în care nu mai este întrerupt de variații ale acestui tipar secvențial. Panta auctorial-personal, tendința de a trece de la o situație narativă auctorială la una personală, care poate fi observată cu deosebită frecvență în tranziția de la expozițiune la partea principală a unei narațiuni sau la începutul capitolului, poate fi, la rîndul său, inclusă aici. Schematizarea unei deschideri narative poate fi întîlnită într-un
Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
pentru a se orienta asupra celei interioare, de la înregistrarea fenomenelor de suprafață pînă la epifanie, pînă la pătrunderea spirituală a acestei suprafețe pentru a revela sensul sau simbolismul său profund. Ninsoarea de la începutul nuvelei The Dead este prezentată de naratorul auctorial ca un fenomen meteorologic. La sfîrșiul narațiunii, totuși, aceasta este reflectată prin mediul actorial, Gabriel, ca parte a experienței de intensă conștientizare, prin intermediul căruia ninsoarea devine imaginea interiorizată a stării sale emoționale. Este firesc să ne întrebăm dacă mai putem
Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
nou un Eu, acesta poate, desigur, să nu mai fie "Eul" vechi, care trăiește, naiv, limitat și obtuz. Trebuie să fie un "Eu" nou, ficționalizat, eliberat în mod artificial de limitările sale autobiografice"191. În această transformare dublă a "eului" auctorial subiectiv din romanul la persoana întîi, Spielhagen a văzut fuziunea "obiectivului cu subiectivul" în sensul pe care îl dă Schiller acestor termeni. Pentru Spielhagen și pentru mulți dintre contemporanii săi, această fuziune era echivalentă cu o soluție oferită problemei narative
Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
întîi a fost premergătoare recunoașterii naturii ficționale a naratorului la persoana a treia 193. Caracterul ficțional al naratorului la persoana a treia nu a fost recunoscut unanim pînă la mijlocul anilor '50. Conștientizarea faptului că naratorul la persoana întîi și cel auctorial la persoana a treia erau amîndoi personaje ficționale-narator și, în consecință, asemănătoare într-un punct decisiv i-a determinat pe critici să minimalizeze diferența dintre narațiunea la persoana întîi și cea la persoana a treia. Realitatea că mulți încă îmbrățișează
Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
Mann: tensiunea dintre "eul" mai bătrîn, mai matur și mai înțelept în calitate de narator, și "eul" în calitate de erou, încă prins complet în situația sa existențială. Este o anumită ironie în faptul că același teoretician care a stabilit în sfîrșit autonomia naratorului auctorial ca personaj ficțional s-a străduit totodată să-l priveze pe naratorul la persoana întîi de o parte substanțială a personalității sale autonome, și anume continuitatea esențială dintre "eul" naratorial și "eul" eroului dintr-o poveste. Un lucru care ar
Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
persoana a treia pentru ecranizare. În cadrul acestui proces structura enunțiativă a originalului literar este adesea manevrată oarecum arbitrar, cum se întîmplă, de pildă, atunci cînd afirmațiile lui Barry referitoare la el însuși sînt pur și simplu transferate într-un comentariu auctorial de tip voice-over, adică exprimat prin vocea unei persoane care nu apare pe ecran. Următorul exemplu ilustrează modul în care un astfel de comentariu poate fi schimbat. Atunci cînd aventurierul și soldatul Barry s-a săturat de relația cu nemțoaica
Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]