KorAP: Find »[drukola/base=câne & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...23 24 25 ...30 >

735 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425

Eu tăcui. Se gândea și Voinea, mă gândeam și eu. Merserăm așa în tăcere. Intrarăm în poiană pe lângă stupi, sărirăm pârăul; Măriuca sta în prag, dreaptă și ne privea și fața-i părea palidă tare în umbra neagră a ușii. Cânele ciobănesc al pădurarului ne sări înainte, zburdând. Uite, vezi dumneata, zise Voinea, dacă dă cineva în cânele ista, el se întoarce și mușcă; el are mai mare drept decât dumneata și decât mine... Omul rabdă și tace... Asta-i o

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
pe lângă stupi, sărirăm pârăul; Măriuca sta în prag, dreaptă și ne privea și fața-i părea palidă tare în umbra neagră a ușii. Cânele ciobănesc al pădurarului ne sări înainte, zburdând. Uite, vezi dumneata, zise Voinea, dacă dă cineva în cânele ista, el se întoarce și mușcă; el are mai mare drept decât dumneata și decât mine... Omul rabdă și tace... Asta-i o pildă! adăogi el râzând și privind țintă spre femeia lui. Nu vreau să povestesc despre întâmplările pădurarului

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
Enacache? Voinea mă privi drept, mirat: —Cum? nu știi? boierul Enacache a pierit! L-au găsit oamenii de la câșlărie sub râpa de la Fundeni... Cine știe cum trecea pe acolo, și tocmai când trecea, a fătat malul... L-au găsit sub mal, cu cânele alături... știi, cânele cel roș... — Cum? a murit boierul? Eu nu știam nimica. — Da, a murit... Răspunsul era liniștit și lămurit, dar mi se părea că ochii neclintiți ai pădurarului mă ținteau prea îndărătnic. Nu știu, n-aș putea spune

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
privi drept, mirat: —Cum? nu știi? boierul Enacache a pierit! L-au găsit oamenii de la câșlărie sub râpa de la Fundeni... Cine știe cum trecea pe acolo, și tocmai când trecea, a fătat malul... L-au găsit sub mal, cu cânele alături... știi, cânele cel roș... — Cum? a murit boierul? Eu nu știam nimica. — Da, a murit... Răspunsul era liniștit și lămurit, dar mi se părea că ochii neclintiți ai pădurarului mă ținteau prea îndărătnic. Nu știu, n-aș putea spune de ce, un fior

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
îi zicea odinioară Hanul Aniței. Acuma cade în risipă pe muncelul lui, la margine de drum părăsit; înainte-vreme însă, în fiecare sară era împresurat de focuri de popas. Iar noaptea, după ce cărăușii se linișteau, după ce tăciunii mureau în spuză și cânii se făceau covrig sub chilne, cele trei ferestre zăbrelite luceau încă până târziu în straja a treia a nopții. Luminile lor parcă întindeau fire vii pe toate drumurile văii - spre drumeții întârziați. Într-un rând, sara, Petrișor Damian de la Cornul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
zise el cu glas schimbat, jos, adânc. Acu eu zic așa: mă-nsor... Tăcu, privind stăruitor spre boier. Începu iar, aiurit: —Acu zic: Hai, măi nevastă, la câmp, la Cioara. Acolo muncim o vară-ntreagă și dormim sub căruță... cu cânele legat lângă noi... În casă era tăcere. Chihaia se așezase pe un scăunaș într-un colț. Boierul asculta încremenit pe scaunul lui, în bătaia focului cu tresăriri și bâzâiri încete. Da’ eu ce fac? zise deodată hoțul de lemne... Eu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
cumplit cum să cadă peste noi?... Nici din neamul nostru n-a fost, și și-a făcut râs de noi... Să-i dea Dumnezeu junghi și spânzurătoare! să n-aibă parte de pâne și de apă! să moară ca un câne la marginea drumului!... Până într-un târziu se boci femeia, blăstămând; apoi se liniști, căci bătrâna Etel și Reiza știau multe lucruri și o sfătuiau de bine; iar murmurele lor umpleau odăița cu bombăniri de bondari. Ascultă dragă, șoptea baba

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
și de la Prut pe-atuncea erau niște pustietăți. Niță trecu printre coșere. Într-un șopron se auzeau glasuri și bătaia regulată a vânturătorilor. Într-un dos, un cal slab sta ascuțit, cu capul plecat, dormitând în soarele de toamnă. Un câne flocos, alb, se repezi de undeva foarte mânios, hămăind răgușit spre picioarele străinului. Lepădatu se apăra cu ciomagul și pășea încet spre șopronul de unde venea vuietul de vânturători. —Ha! ce-i, măi? se auzi o voce subțire, ca un behăit

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
de unde venea vuietul de vânturători. —Ha! ce-i, măi? se auzi o voce subțire, ca un behăit de oaie, și un moșneguț mărunt, cu capul gol, cu părul buhos, ieși la lumină. Ce este? Țâbă, Colțun! - Și se răstea la câne plecându-se din șale. — Hăi, dă-te-n colo, du-te-n cotlonul tău, că te dau la șepte draci!... După ce zvârli în Colțun c-o scurtătură și-l alungă spre cotlonul lui, moșneagul cel mărunțel se întoarse spre Niță

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
eu socot c-ai să stai la noi... Boieru-i om cumsecade. —Adevărat, e om tânăr și deschis, mărturisi Lepădatu pe gânduri. Asfințise soarele; amurgul de toamnă se lăsa rece. Focuri ardeau la bordeie. Se auzeau mugete de vite, lătrături de câni, glasuri felurite de oameni. Într-un răstimp de liniște, sunară tropote de cai, apoi chemări prelungi pe coasta dealului. Spre rumeneala asfințitului se ridicară deodată cu cârâiri și țipete spărioase ciori și stănci, într-un convoi lung. Se depărtară repede

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
bănet?“ Într-o zi liniștită de brumar, sâmbătă după-amiază, flăcăul se sui în deal la bordeiul humelnicului. De când venise pe moșie, nu mai dăduse pe-acolo. Las’ că nici n-avusese vreme. Moșneagul era pe lângă vânturătorii lui la șopron. Când cânele cel alb începu a zăpăi cu mânie și a se da la picioarele lui Lepădatu, moș Tentea ieși cu scurtătura și cu sudălmile lui. Ai, bată-te șepte draci! marș, Colțun!... Dulăul se trase mârâind la un dos, flăcăul se

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
voia să iasă la fundul bordeiului. Dar îl simți dulăul cel alb și începu a lătra cu mânie. Se repezea necontenit prin întunecime, parcă voia să-l deie la pământ. „Măi Colțun, măi Colțun...“ îl chema cu prietinie flăcăul; dar cânele nu voia să înțeleagă. Apărându-se cu bățul, înainta încet spre bordei. Un glas gros și somnoros se auzi dinspre șandramaua vânturătorilor: „Care-i acolo, măi?“ În același timp răzbătu prin noapte și vocea subțire a Marghioliței, chemând cânele. - Tăcu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
dar cânele nu voia să înțeleagă. Apărându-se cu bățul, înainta încet spre bordei. Un glas gros și somnoros se auzi dinspre șandramaua vânturătorilor: „Care-i acolo, măi?“ În același timp răzbătu prin noapte și vocea subțire a Marghioliței, chemând cânele. - Tăcu dulăul, se liniști și glasul somnoros, Lepădatu trecu repede spre bordei. — Dumneata ești, bădică? întrebă fata. Niță nu răspunse. Se apropie, se opri lângă dânsa, îi căuta mânile și i le cuprinse. Am înțeles eu cine poate fi... vorbi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
și se lăsă la vale. „Șerpoaică fată, se gândi el. Știe cum să vorbeascăși cum să se poarte la vreme de noapte... Parc-am auzit-o râzând după ce-a închis ușa... Cum văd eu, trebuie să mă-mprietinesc întăi cu cânele... Iar ei parcă nu i-i silă de mine. Și parc-a știut că are să-mi fie dragă...“ Mormăia încet și zâmbea, apropiindu-se de ocoale. „Asta-i dragostea, asta-i dragostea...“ gândea el cu bucurie - și-i tremura ceva

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
spate). Am avut noi ceva, da’ acu ne-am împăcat! nu-i așa, măi Lepădatule? Flăcăul nu zicea nimic. Da’ vorbește, măi omule! strigă Faliboga mânios. Măi! tu nu cunoști pe Faliboga. Măi! cât îs eu de amarnic... ca un câne rău, măi!... măi băiete, da’ să știi că eu pe furiș nu mușc! Ia șezi, măi Niță, colea pe laiță, lângă vatră, și scoate-ți gluga din cap... Sandu vătaful smulse gluga albă a lui Lepădatu, își smulse și gluga

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
șoproane. Toată gospodăria întinsă a boierului se strângea la un loc de frica iernii. Vântul cel rău parcă-i răscolise pe toți. Umblau în toate părțile în sara asta de început de iarnă, vorbeau mai vioi, strigau și-și chemau cânii prin viscol. Niță Lepădatu își întoarse tohoarca cu mițele în afară, trecu pe lângă rândul lung de vite, să vadă dacă stau în liniște, după aceea fluieră pe Sărmanu, cânele adus de flăcăuașii care erau sub privegherea lui. Scoase din glugă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
de început de iarnă, vorbeau mai vioi, strigau și-și chemau cânii prin viscol. Niță Lepădatu își întoarse tohoarca cu mițele în afară, trecu pe lângă rândul lung de vite, să vadă dacă stau în liniște, după aceea fluieră pe Sărmanu, cânele adus de flăcăuașii care erau sub privegherea lui. Scoase din glugă o bucată mare de mămăligă și i-o puse dinainte, apoi îl mângâie pe gât și-l bătu încet pe bot. —Mă Sărmanule, da’ tu ai cojoc de iarnă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
care erau sub privegherea lui. Scoase din glugă o bucată mare de mămăligă și i-o puse dinainte, apoi îl mângâie pe gât și-l bătu încet pe bot. —Mă Sărmanule, da’ tu ai cojoc de iarnă? Blana groasă a cânelui lucea neagră prin bătaia ninsorii. Flăcăul stătu un timp privind în întuneric și gândindu-se. Din cei mai depărtați ani, de când își aducea aminte și de când își petrecea zilele slujind la vite boierești, fiorurile iernii îi strecurau neliniște în suflet

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
ani, de când își aducea aminte și de când își petrecea zilele slujind la vite boierești, fiorurile iernii îi strecurau neliniște în suflet. Simțea ceva aspru - ca un murmur de dușmănie suflat de pe alte tărâmuri. Hai, Sărmanule, la bordeie... vorbi el cătră câne. Cu tohoarca mițoasă în spate și cu cânele după el, Lepădatu trecu prin zbaterea fulgilor. Luminile de la vizuinile omenești abia licăreau. Intră în bordeiul moșnegilor, se așeză pe laiță, lângă foc; cânele i se culcă la picioare. Stătu acolo o

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
petrecea zilele slujind la vite boierești, fiorurile iernii îi strecurau neliniște în suflet. Simțea ceva aspru - ca un murmur de dușmănie suflat de pe alte tărâmuri. Hai, Sărmanule, la bordeie... vorbi el cătră câne. Cu tohoarca mițoasă în spate și cu cânele după el, Lepădatu trecu prin zbaterea fulgilor. Luminile de la vizuinile omenești abia licăreau. Intră în bordeiul moșnegilor, se așeză pe laiță, lângă foc; cânele i se culcă la picioare. Stătu acolo o vreme pe gânduri. Din cândîn când intra un

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
tărâmuri. Hai, Sărmanule, la bordeie... vorbi el cătră câne. Cu tohoarca mițoasă în spate și cu cânele după el, Lepădatu trecu prin zbaterea fulgilor. Luminile de la vizuinile omenești abia licăreau. Intră în bordeiul moșnegilor, se așeză pe laiță, lângă foc; cânele i se culcă la picioare. Stătu acolo o vreme pe gânduri. Din cândîn când intra un bordeian, ori un cioban nins, ca să fumeze o lulea, pe urmă ieșea. Bătrânii vorbeau c-un fel deglasuri îngrijorate, și-și aminteau de iernile

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
și-n adăpostul deschis spre miazăzi. Vântul câteodată izbea greu în clădirea șubredă, șuierând cu mânie și bătând din grele aripi nevăzute. —Bădică, zise Nistor flăcăuașul, în iastă noapte iar au să vie lupii la perdele... —Tăceți, bre, că sunt câni voinici, și puști... ș-apoi pe așa vreme nu ies nici dihăniile din cotloanele lor... —Bădică, cum îi sta singur aici!... Mare crâșcare!... I-auzi, parcă vin niște ape!... —Măi băieți! zise încet Lepădatu, eu văd că pe voi v-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
altele. Sărmanu mormăi, ca și cum simțise pe cineva venind. Fii cuminte, nu-i nimeni, măi Sărmanule! îi zise Niță. Se sculă de la locul lui. Prin întuneric, căuta să privească în juru-i; se gândea ce să facă pentru astâmpărul vitelor. - Dar și cânele și vitele simțiseră ceva, înaintea omului. Și când simți și omul, era prea târziu. Cu zgomote năprasnice și ascuțite începură să pârâie legăturile șopronului. Îngrozite, vitele se tălăzuiră și se izbiră în toate părțile. Bătut și de valul acesta greu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
aspru. - Toate se petrecuseră într-o clipă, și vitele mugeau prin împrejurimi. - Căzut în brânci, Niță Lepădatu nu mai avu când să se ridice; acoperișul de paie căzu greu peste el. Se simți pierdut; numai o clipă mai auzi urletul cânelui; chemările-i înăbușite se stânseră în sunetele vijeliei. Dar Faliboga se întorcea la bordei pe Alba lui; și auzi prin noaptea viforoasă mugetele vitelor, cutremurul șopronului și urletul străpungător. Se abătu repede din drum și strigă cu glasu-i răgușit: — Măi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
vorbea moșneagul. Altădată până la Sfinții Arhangheli s-arăta semn de iarnă. Acuma s-au scuturat frunzele fără brume și stau așa, troiene, pe cărări. Nici le umflă vântul, nici fug sunând: parcă-s moarte. Pământu-i ca cremenea. Ce s-adulmece cânii? De atâta secetă s-au vârât jigăniile adânc în codru. Eu socot, uncheșule, că cum s-a pișca lumina, se schimbă vremea... Amândoi își ridicară ochii spre luna plină care cernea ca o pâclă argintie peste satul revărsat pe costișă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]