1,124 matches
-
sentimente sub vorbe, ca și universul comic caragialean. Dramaturgul a preluat de la Caragiale dispoziția spre notarea „taifasului” provincial, interminabil, plăcerea construirii unui dialog ce nu duce cu nimic evenimentele mai departe. Conu Grigore și Coana Sofica discută în felul cuplurilor caragialiene (Conu Leonida-Coana Efimița, Ipingescu-Jupân Dumitrache), dar Conu Grigore comentează cu învățătorul tradiționala lor partidă de tabinet, scenă în care se declanșează automatismele lor psihice. Vibrația lirică a dramaturgului, atenuează liniile comicului într-o sinteză ce devine caracteristică stilului său. Într-
PERSONAJUL COMIC ÎN TEATRUL LUI I. L. CARAGIALE by Aurora Ștefan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/380_a_592]
-
o tîrfă sordidă ș.a.) nu fac decît să îi amplifice deriva, colorînd-o strident și grotesc. În pragul nebuniei definitive, el are halucinația Domnului cu servieta, ale cărui cuvinte de spaimă („am venit să-mi dai partea mea”, amintind finalul nuvelei caragialiene În vreme de război) „dansează” suprarealist - inclusiv tipografic (v. punerea în pagină experimentală, cu literele zigzagate). Un text mai puțin comentat de exegeza anterioară anului 1990 este „Victoria sălbatecă“, proză publicată în foileton în numerele din 1927. Ov.S. Crohmălniceanu (care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
românești tradiționale, Sarafoff amintindu-l astfel - nici mai mult, nici mai puțin - decît pe... Trandafiloff, „țintă a apologului heliadesc”... Aluzia la Trandafiloff e sublimă, dar lipsește cu desăvîrșire din textul urmuzian (mai îndreptățit, Aurel Rău vedea o posibilă trimitere la caragialianul Boris Sarafoff)... Există însă și observații pertinente. Potrivit autoarei, „fața manieristă a fabulei ajunge la un punct culminant în «Cronicari», care pulverizează prin ironica schemă, golită de conținut, înseși regulile de fier ale artei poetice tradiționale”. (Nota bene, în versiunea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
română (Ed. Minerva, București, 1990), după cel din Avangardismul poetic românesc, Editura pentru Literatură, 1969, este, în linii mari, o sinteză a principalelor opinii critice formulate pînă în acel moment. Pornind de la o observație a lui Aurel Rău privind intertextul caragialian („Boris Sarafoff”) din fabula „Cronicari”, dar și de la ideea „literalității” textelor urmuziene (Matei Călinescu), se ajunge la un mic delir de interpretare semiotică, foarte în spiritul „fabulei” discutate: „«Pelicanul sau babița» (despre care s-a observat, și lucrul e important
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Fănel Gologănel ș.a. Un personaj se numește Emil Boc, iar un altul Emil Râșcanu, acesta din urmă având afinități cu directorul casei de cultură din Vaslui, iar cel dintâi însuflețind o proză abuzivă. Procedeul onomastic al autorului ține de strategia caragialiană a numelor proprii din comedii și schițe, sugerând nu doar extracția lor socială, apartenența la un grup, ci și caracterul, nivelul intelectual ori filosofia intrinsecă de viață. Benignul existențial, derizoriul, tragicul intempestiv definesc substanța acestor proze fără metafizică, fără fior
Blândeţea by Constantin Slavic () [Corola-publishinghouse/Imaginative/672_a_1240]
-
iar „metoda” lui de „observație participativă” poate fi predată și astăzi la un curs de metodologia științelor sociale. Un cunoscător al societății românești în ansamblul său deci, și nu doar al mahalalelor bucureștene. Pe de altă parte, chiar reducînd orizontul caragialian la cel bucureștean, eroul său urban, Mitică, nu este mahalagiul peiorativ și nici moftan giul, ci „bucureșteanul par excellence”. Mitică are savoarea unui șpriț ușor de vară, are geniul unui Păcală ajuns la oraș. Perenitatea lui, dacă și atît cît
Scutecele naţiunii şi hainele împăratului: note de antropologie publică by Vintilă Mihăilescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/609_a_1340]
-
este astfel în noi, nu în Caragiale... în noi, dar nu în toți și nu totdeauna. Ca ilustrare conjuncturală, filmul recent al lui Tudor Giurgiu, Despre oameni și melci, construit, aparent, ca un șpriț subțire de vară, este o operă caragialiană care nu cade nici o secundă în caragialism. Eroul său principal, care încearcă să organizeze o campanie de donat spermă pentru a răscumpăra o uzină pe cale de privatizare și în prag de concedieri, este un Mitică proletar suculent, care se transformă
Scutecele naţiunii şi hainele împăratului: note de antropologie publică by Vintilă Mihăilescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/609_a_1340]
-
loc tot mai important" (NOVLIMBA are mania comparativelor), remunerat prisoselnic. I-au găsit: pe Valentin Lipatti, pe Ralea, pe Iordan, pe Frunzetti, pe Wald, pe Balaci și tot șirul lor. Pe Mihnea Gheorghiu, foarte repede, în noiembrie '44, cînd clama caragialian ca "trădătorii să dea seama în fața poporului de înalta lor trădare". De reținut că trădătorul numărul 1 era E.M. Cioran. Tata nici măcar n-a simulat subordonarea la doctrină. A rămas (neadaptat) în perimetrul profesiei de instrumentist. A făcut muzică nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1471_a_2769]
-
renun?at automat la credin?ele religioase, la contemplare, sau la �z?bava� pl?cut? a �cetitului c?r?ilor�. Critică ordinii sociale feudale de la mijlocul secolului al XIX-lea la noi nu este �ceva nou sub soare�, nici criticile caragialiene ale moravurilor ?i mentalit??ilor rom�ne?ți de la sf�r?ițul aceluia?i secol. C�te un �incomod� era �redus la ț?cere� doar dac? ie?ea �n pia?a public? s?-?i strige suferin?ele ?i s?-i
by Charles-Henry CUIN, François GRESLE [Corola-publishinghouse/Science/971_a_2479]
-
se intersectează genuri și specii literare, ca niște vietăți iscate din cuvinte și purtate prin lumi neobișnuite ce le sporesc frumusețea și stranietatea. Consensul critic a plasat volumul între textele semnificative ce anticipează metaficțiunile și jocularitatea postmodernismului, într-o descendență caragialiană și urmuziană. Câteva observații, precum cea a lui Nicolae Manolescu - "un roman al numelor proprii... (în care) nu lucrurile poartă nume, numele poartă lucrurile" -, subliniază insolitul unui proiect ce regândește modul în care literatura poate fi citită/ scrisă. Dincolo de aceste
[Corola-publishinghouse/Science/84939_a_85724]
-
livrescă. Din povestirile unui frizer proiectează spațiul comunității românești din Queens, și anume zona „luzărilor” și a micilor întreprinzători, cu povești ce pot fi citite într-o cheie politico-alegorică. Dacă cele trei povestiri se caracterizează prin limbajul savuros de sorginte caragialiană, ca și printr-o intrigă simbolic-detectivistă, Tablourile e o delicată proză de atmosferă pe tema (mai veche în proza lui P.) a „intrării privitorului în tablou”, de un erotism abia sugerat, scrisă în stil impresionist, proustian, dintr-o perspectivă auctorială
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288906_a_290235]
-
poza politeții și a curtoaziei pare în floare. Limbajul oficial este între onorabili, venerabili, stimabili și respectabili, domni, cetățeni, amici. Confruntările dure, scandalurile sunt conduse cu o etichetă derutantă"; referindu-se la Scrisoarea pierdută, criticul observă că "onorabilitatea personajelor politice caragialiene se consumă repede, ca o pauză verbală, pentru că nu onoarea și respectul sunt puse în joc, ci interesul, afacerea politică, combinația pentru păstrarea sau dobîndirea puterii. Ele se joacă de-a cetățenii onorabili și respectabili, dar la ocazii își spun
[Corola-publishinghouse/Science/1499_a_2797]
-
1982 Alexandru Călinescu, Caragiale sau vîrsta modernă a literaturii, Institutul European, 2000 Mircea Cărtărescu, Baroane!, Humanitas, 2005 Șerban Cioculescu, Aspecte literare contemporane, 1972 Șerban Cioculescu, Varietăți critice, E.P.L., 1966 Șerban Cioculescu, Viața lui I. L. Caragiale, Editura Minerva, 1972 Șerban Cioculescu, Caragialiana, Editura Eminescu, 1987 Pompiliu Constantinescu, Scrieri, E.P.L., 1967 Ov. S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale (I-III), E.P.L., 1967 Ovidiu Cotruș, Opera lui Mateiu I. Caragiale, Editura Minerva, 1977 Cella Delavrancea, Scrieri, Editura Eminescu, 1982 Alexandru George
[Corola-publishinghouse/Science/1499_a_2797]
-
Minerva, 1977 Cella Delavrancea, Scrieri, Editura Eminescu, 1982 Alexandru George, Mateiu I. Caragiale, Editura Minerva, 1981 Paul Goma, Jurnal pe sărite, Nemira, 1997 G. Ibrăileanu, Scriitori români și străini, E.P.L., 1968 Silvian Iosifescu, Momentul Caragiale, E.P.L., 1963 Silvian Iosifescu, Dimensiuni caragialiene, f.a. Vasile Lovinescu, Al patrulea hagialîc, Cartea Românească, 1981 Aurel Leon, Umbre IV, Junimea, Iași, 1979 Liviu Papadima, Caragiale, firește, Editura Fundației Culturale Române, 1999 Edgar Papu, Fețele lui Ianus, Editura Univers, 1970 Mihai Ralea, Scrieri, Editura Minerva, 1977 Marian
[Corola-publishinghouse/Science/1499_a_2797]
-
adjectivelor ce provin de la numele proprii. De notat este tendința jurnaliștilor și a criticilor literari români de a forma adjective de la nume proprii chiar dacă acestea nu s-au impus suficient În conștiința publică. Nu vorbim despre cazuri precum sadovenian, eminescian, caragialian, ci despre forme precum ghermanian (de la Sabin Gherman) sau escian (de la Andreea Esca). Bibliografie specială Călinescu, G., „Clasicism, romantism, baroc”, În Călinescu, 1965. Eco, Umberto, „Citatele. Când și cum se citează”, În Eco, 2000. Hristea, 1984. Petraș, 2003. Petrescu, Ioana
[Corola-publishinghouse/Science/2315_a_3640]
-
socioumane, Editura SNSPA, București. Chelcea, Septimiu, 2007, Cum să redactăm o lucrare de licență, o teză de doctorat, un articol științific În domeniul științelor socioumane, ediția a IV-a, revizuită și adăugită, Comunicare.ro, București. Cioculescu, Șerban, 1977, I.L. Caragiale. Caragialiana, Editura Eminescu, București. Colignon, Jean-Pierre, 1993, Un point, c’est tout! La Ponctuation efficace, CFPJ, Paris. Coman, Mihai, 2003, Mass-media În România postcomunistă, Editura Polirom, Iași. Crews, Frederik; Schor, Sandra, 1985, The Borzoi Handbook for Writers, Alfred A. Knopf, New York
[Corola-publishinghouse/Science/2315_a_3640]
-
unde nu se cer examene. Particularități: Meloman; ureche, memorie și gust muzical bine dezvoltate. Superstițios; îi place să-i trosnească chibriturile; e semn că vin bani, de aceea nu uită niciodată să le usuce, înainte de a le întrebuința. (Cioculescu, Șerban: Caragialiana, Editura Albatros, București, 2003, p. 368 369). Am început acest capitol introductiv în opera lui Caragiale cu un scurt fragment, autoportret, semnat Allegro în „Adevěrul“ și reprodus în prima serie a „Moftului român“, sub titlul O răutate. Cu siguranță nu
Lumea politică pe scena lui I. L. Caragiale by Corina Baraboi () [Corola-publishinghouse/Science/1677_a_3045]
-
teatral îi este foarte familiar. Traduce din Cervantes, Charles Perrault, Edgar Poë și Mark Twain. Caută motive în vechii povestitori, în Machiavelli și La Fontaine. Caragiale este fără îndoială un om de cultură. 1.2. O viziune generică asupra operei caragialiene Primele proze ale lui Caragiale poartă pecetea personalității sale, cea a unui ironist și a unui om de teatru. Ironist, însă nu satiric direct, el nu spune lucrurilor pe nume și nu le înfățișează așa cum sunt, ci le prezintă de-a-ndoaselea
Lumea politică pe scena lui I. L. Caragiale by Corina Baraboi () [Corola-publishinghouse/Science/1677_a_3045]
-
de personaje. Caragiale urmărește relații care să fixeze istoric un mediu și o situație. Lumea și calitatea privirii sunt inseparabile. „Ambițul“ lui Dumitrache, prelegerile lui Leonida, complicitatea din Scrisoarea pierdută aparțin în același timp societății românești de la 1880 și universului caragialian. Mascarea unuia dintre termeni deformează contururile, schimbă culorile. Elementele clasice sunt importante în operă. Un aspect semnificativ este faptul că teatrul e tentat să respecte unitatea de timp. Nu intră în discuție Conul Leonida, farsă într-un act. Dar încurcăturile
Lumea politică pe scena lui I. L. Caragiale by Corina Baraboi () [Corola-publishinghouse/Science/1677_a_3045]
-
produs neamul nostru. Ceea ce e un imens folos pentru contemporani ș-o ireparabilă pierdere pentru posteritate, căci o bună parte din comorile acestui suflet, așa de frumos înzestrat, se-mprăștie în spulberul clipelor zgomotoase și deșarte ale vieții.“ (Cioculescu, Șerban: Caragialiana, Editura Albatros, București, 2003, p. 388) Caragiale nu poate crede în prostia fără leac a colectivității noastre, ci numai în aceea a unei obraznice și triviale suprastructuri. Prostia, tema favorită a lui Caragiale, îi inspiră o disociație justă: Prostul se
Lumea politică pe scena lui I. L. Caragiale by Corina Baraboi () [Corola-publishinghouse/Science/1677_a_3045]
-
este un pedagog indirect, un „satiric“ care dorește îndreptarea relelor și contribuie la adevăratul progres social prin ironia sa incisivă. Rolul ironiei în opera lui Caragiale este dominant. Fără a exagera, putem spune că ironia este principala coordonată a umorului caragialian. La Caragiale, ironia are, poate, ca punct de plecare idealul unui stil de urbanitate; ironia sa este foarte ușor de definit, ca și antifraza, din figurile vechii retorici. Ea nu spune lucrurilor pe nume; nu întrebuințează însă forma eufemismului, ci
Lumea politică pe scena lui I. L. Caragiale by Corina Baraboi () [Corola-publishinghouse/Science/1677_a_3045]
-
în ton: gestul Efimiței, care caută în dulap inamici nevăzuți, felul în care Farfuridi își pierde progresiv cumpătul și începe să aplaude, schimbările de registru ale lui Cațavencu, care trece brusc de la lacrimi la tonul vioi. După cum afirmă Șerban Cioculescu (Caragialiana, Editura Albatros, București, 2003), cel dintâi regizor al teatrului caragialian a fost însuși autorul său. Constantin Nottara, ca director de scenă, îl asistă pe Caragiale. El menționează în memoriile sale cum Caragiale spunea întâi replicile, îi corecta pe actori, iar
Lumea politică pe scena lui I. L. Caragiale by Corina Baraboi () [Corola-publishinghouse/Science/1677_a_3045]
-
felul în care Farfuridi își pierde progresiv cumpătul și începe să aplaude, schimbările de registru ale lui Cațavencu, care trece brusc de la lacrimi la tonul vioi. După cum afirmă Șerban Cioculescu (Caragialiana, Editura Albatros, București, 2003), cel dintâi regizor al teatrului caragialian a fost însuși autorul său. Constantin Nottara, ca director de scenă, îl asistă pe Caragiale. El menționează în memoriile sale cum Caragiale spunea întâi replicile, îi corecta pe actori, iar le spunea, iar îi corecta, până se declara mulțumit. Nottara
Lumea politică pe scena lui I. L. Caragiale by Corina Baraboi () [Corola-publishinghouse/Science/1677_a_3045]
-
Născută spontan, prin imitare și adaptare bruscă, ea este reticentă la spiritul critic. Caragiale nu găsește astfel un public potrivit, care să se recunoască în comediile sale și care să aplaude fără rețineri. 1.7. Individualul și tipicul în dramaturgia caragialiană Scopul operei lui Caragiale, așa cum îl formulează în scrisoarea către Mihail Dragomirescu, este de a reprezenta împrejurările ce nasc din felul particular al atâtor suflete și minți, asemănătoare, în general, cu ale noastre. Individualul și tipicul îl preocupă, așadar, pe
Lumea politică pe scena lui I. L. Caragiale by Corina Baraboi () [Corola-publishinghouse/Science/1677_a_3045]
-
peisajul, subordonat, totuși, obiectivului principal: „Pitorescul naturii însuflețite și moarte, precum și lirica, ele în de ele, așa cel puțin socotesc eu, fac obiectul altor arte decât arta povestită; și astfel, eu le cred numai niște ajutoare ale acesteia....“ (Cioculescu, Șerban: Caragialiana, Editura Albatros, București, 2003, p. 99) Cu siguranță, peisajul la Caragiale nu este o fuziune intimă între subiect și obiect. Scriitorul vede omul în societate, nu îl vede în natură, vede omul în interdependența sa socială, nu în interdependența sa
Lumea politică pe scena lui I. L. Caragiale by Corina Baraboi () [Corola-publishinghouse/Science/1677_a_3045]