1,904 matches
-
într-o liberalizare a doctrinei, care va deschide treptat, nu brusc, drumul către alte orizonturi. De altfel, simplificând oarecum lucrurile, s-ar putea afirma că Europei i-a trebuit aproape un secol pentru a se desprinde de fascinația exercitată de clasicism și pentru a intra sub semnul unei alte zodii spirituale și anume cea a romantismului. E vorba, aici, despre marile culturi occidentale, căci așa cum vom demonstra într-un capitol ulterior, țările estice vor mai prelucra elemente ale clasicismului și în
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
exercitată de clasicism și pentru a intra sub semnul unei alte zodii spirituale și anume cea a romantismului. E vorba, aici, despre marile culturi occidentale, căci așa cum vom demonstra într-un capitol ulterior, țările estice vor mai prelucra elemente ale clasicismului și în secolul al XIX-lea. Analiza începuturilor clasice ale secolului al XVIII-lea dezvăluie o realitate complexă, marcată de varietatea raporturilor pe care Franța ca generatoare a puternicei ideologii a epocii precedente le stabilește cu restul Europei. Prestigiul culturii
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
franceze. Cu alte cuvinte, în termenii lui Eugen Lovinescu, are loc acum o "mutație a valorilor estetice", concretizată prin adaptarea la spiritul veacului, coagulat în liniile directoare ale civilizației franceze. Națiunile Europei pulsează în ritmul unui sincronism dat de prelungirile clasicismului și, mai ales, subordonat dorinței ardente de prelucrare a acestuia în termeni proprii pentru a asigura scoaterea din marginalitate. Este un efort care duce, în final, la diferențiere, după cum sugera același Lovinescu, atrăgând atenția că "prezența unei sensibilități cu note
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
realizeze procesul de adaptare: "Mecanismul oricărei imitații [...] se descompune în două elemente esențiale: în transplantarea integrală a invenției și apoi prin prelucrarea ei prin adaptări succesive la spiritul rasei."103 În acest sens, încercările de adaptare sau chiar impunere a clasicismului în culturile europene ale veacului nu trebuie privite drept declarații servile de supunere, ci drept impulsuri necesare pentru dezvoltarea particularizată a fiecăreia dintre ele, după cum afirma într-un mod extrem de clar și de convingător Paul Hazard: "Nu există nici o țară
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
larg în cursul capitolului de față, reprezintă punctul central al neoclasicismelor literare care au marcat debutul secolului al XVIII-lea. Importanța lor rezidă, mai ales, în faptul de a fi coagulat aspirațiile către idealul de perfecțiune pe care-l propunea clasicismul, dar și în ilustrarea dorinței de depășire a provincialismului cultural. De aceea, în ciuda numeroaselor minusuri pe care le au și, mai ales, în ciuda faptului că la o privire superficială ar putea fi judecate drept manifestări epigonice, tratatele unui Gottshed, Luzán
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
despre care s-a afirmat că a ridicat estetica "la rangul unei științe riguroase, situând în locul postulatelor abstracte, realizarea concretă și expunerea științifică."108 Prestigiul imens al personalității autorului francez și a operei sale a funcționat, la fel ca și clasicismul în sine, într-o dublă direcție prin crearea de epigoni, dar și prin impulsionarea fertilă a urmașilor. Admirația unui model va genera, într-un final, un alt model. Așa după cum Horațiu, Longinus sau Aristotel l-au generat pe Boileau și
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
Aristotel l-au generat pe Boileau și acesta, la rândul său, a generat pe Pope (cel din Eseul asupra criticii), Gottsched, Muratori etc. Principala moștenire pe care a transmis-o Boileau nu a fost însă setul de principii propriu-zise ale clasicismului pe care nu le-a inventat el -, ci capacitatea formidabilă și atât de necesară de a coagula aceste principii într-o formulă axiomatică de o putere extraordinară, după cum o demonstrează fascinația înrobitoare pe care a produs-o Arta sa poetică
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
apetitul pentru transpunerea în manieră artistică a ideilor care va atinge un alt punct culminant, prin textul lui Pope Eseu asupra criticii. Raportarea la Boileau precum și rolul jucat de poezia scriitorului englez vor fi tratate separat în subcapitolul dedicat acestuia. Clasicismul și-a găsit, așadar, în Boileau cel mai fermecător și rodnic instrument de propagare a dogmei sale, sădind, dincolo de orice, dorința de ordine, înțeleasă ca normare a creației artistice. Principiul de bază de la care pornește această imperioasă nevoie de structurare
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
similar, ajungându-se la o multitudine de explicații. Vom începe prin a o discuta pe cea oferită de Henri Peyre în lucrarea sa extrem de valoroasă Qu'est-ce que le classicisme? în care autorul argumentează, într-o manieră convingătoare, că formula clasicismului este o "marcă" națională franceză, care s-a născut prin concursul unor împrejurări unice, ce țin nu numai de particularitățile culturale ale acelui timp și spațiu, ci și de un anumit context socio-politic care a favorizat coagularea deplină atât în
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
de particularitățile culturale ale acelui timp și spațiu, ci și de un anumit context socio-politic care a favorizat coagularea deplină atât în planul ideilor cât și în planul creațiilor artistice a coordonatelor acestui curent 111. Din acest punct de vedere, clasicismul epocii lui Ludovic al XIV-lea este singurul veritabil. Restul experiențelor estetice nu sunt decât nuanțări și aplicări, improprii uneori, la realități mult prea diferite de cea franceză. Înțeles drept rodul exclusiv al unui moment favorabil al istoriei, clasicismul francez
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
vedere, clasicismul epocii lui Ludovic al XIV-lea este singurul veritabil. Restul experiențelor estetice nu sunt decât nuanțări și aplicări, improprii uneori, la realități mult prea diferite de cea franceză. Înțeles drept rodul exclusiv al unui moment favorabil al istoriei, clasicismul francez nu mai avea cum să fie repetat în aceleași coordonate și mai ales cu aceleași rezultate. Cu alte cuvinte, Franța propunea la sfârșitul secolului al XVII-lea o formulă estetică irepetabilă, dar care, tentând prin apropierea miraculoasă de perfecțiune
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
variante impure ale originalului. Observând lipsa acestora de coagulare precum și forța lor redusă în a genera capodopere, se poate pune întrebarea în ce măsură modelul clasic, ca model importat, nu este unul steril? Atât de rodnic și de luminos în plan intern, clasicismul pare a păli în momentul în care este transferat în alte teritorii culturale decât cel francez. Explicația nu este însă legată doar de dimensiunea spațială, ci și de cea temporală, după cum sugera același Henri Peyre, atrăgând atenția că o epocă
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
că o epocă clasică vine după un șir nesfârșit de acumulări de materiale numeroase, dar informe. Din această zestre bogată, dar confuză, artiștii clasici operează potrivit procedeului lor preferat alegerea, în sensul unei reduceri purificatoare la esențe.112 Ca urmare, clasicismul nu trebuie privit drept o apariție bruscă, ci drept produsul final al unei evoluții treptate, implicând ideea deplinătății. Este ceea ce sugerează și T.S. Eliot în cuvântarea sa Ce este un clasic? identificând drept condiții ale clasicității maturitatea de gândire, a
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
care corespund mai ales începutului de secol al XVIII-lea, sunt doar manifestări relative. Aceasta, însă, nu le face mai puțin interesante, fiind, mai presus de toate, mărcile unor timpi de răscruce. Revenind la ideea maturității pe care o presupune clasicismul francez, aceasta conține, la fel ca și în natură, germenii morții, ai distrugerii.114 Într-un anumit fel, epoca lui Ludovic al XIV-lea părea să fi epuizat prin valorificare la maxim, toate resursele literare ale timpului sau altfel privit
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
în acest fel, Paul Hazard și Henri Peyre afirmând același lucru, termenul folosit de aceștia din urmă fiind însă cel de pseudo-clasicism. Astfel, ideea comună pe care o putem desprinde este că ceea ce putuse fi creat prin regulile impuse de clasicism, fusese deja creat cu asupra de măsură. De aici încolo nu putea urma decât epigonismul sau mimări lipsite de autenticitate, în măsura în care nu există drum mai departe de vârf. Acesta este, până la urmă, destinul tragic al scriitorilor secolului al XVIII-lea
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
mai afirmat, la autonomizarea actului critic. Desigur, Pope, Gottsched, Luzán, Muratori nu sunt Boileau, dar așa cum o vor arăta subcapitolele următoare dedicate fiecăruia dintre acești autori, eforturile lor nu au fost inutile, chiar dacă nu au creat nicăieri un al doilea clasicism pe deplin închegat. În acest sens, se observă o anumită ruptură între intențiile teoretice și realitatea literară a începutului de secol al XVIII-lea, producându-se acum o inversare a raporturilor dintre artele poetice și literatura propriu-zisă față de ceea ce se
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
a începutului de secol al XVIII-lea, producându-se acum o inversare a raporturilor dintre artele poetice și literatura propriu-zisă față de ceea ce se întâmplase în plină epocă clasică. Aceasta deoarece Boileau, după cum deja am sugerat anterior, reprezintă o încununare a clasicismului, arta sa poetică valorifică principii deja cunoscute și aplicate, pe când în celelalte culturi, autorii poeticelor își asumă rolul unor deschizători de drumuri, încercând desțelenirea unor terenuri ce nu mai fuseseră cultivate în această direcție. Boileau vine în urma recoltei, ceilalți teoreticieni
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
literaturii. Un astfel de dezacord ar putea reprezenta o explicație a impurității neoclasicismelor și a incapacității adepților de a reconstitui formula franceză, în măsura în care ne raportăm și la ceea ce afirmase Henri Peyre cu privire la una din condițiile realizării atât de unitare a clasicismului francez și anume concordanța totală dintre creatori și public. În societatea patronată de "regele soare" se materializase pe deplin o unitate a gustului care a însemnat că autorii și cititorii lor erau animați de aceleași idealuri, prețuiau aceleași reguli și
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
de idei, se poate afirma că toate încercările ulterioare de a adapta modelul clasic s-au subscris din nefericire unei anumite artificialități, dată de faptul că nu s-au născut dintr-o evoluție firească, ci au fost mai mult impuse. "Clasicismul era un suflet, o voință, pseudoclasi-cismul este o formulă" afirma Paul Hazard 118, accentuând obsesia normării sub auspiciile căreia debutează secolul al XVIII-lea. Este o obsesie concretizată, după cum am mai văzut, într-o serie impresionantă de tratate care par
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
același rol în exprimarea ideilor ca și poeticile propriu-zise. III.2. Voltaire Opțiunea de a deschide seria autorilor analizați cu Voltaire este motivată, în primul rând, de apartenența acestuia la spațiul cultural francez, permițându-ne astfel cercetarea manierei în care clasicismul epocii lui Ludovic al XIV-lea a evoluat în cadrul acelorași coordonate etnice. Astfel, panorama literară a începutului de secol al XVIII-lea francez oferea imaginea unui curent șubrezit mai ales de fisurile produse în urma polemicilor aprinse din cadrul faimoasei Querelle despre
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
înregistrează o anumită contradicție sau, mai degrabă, lipsă de sincronizare între evoluția spirituală, socială, politică și stagnarea literară. Nu este însă un fenomen cu totul surprinzător, având în vedere că în literatură se ajunsese deja la un punct culminant prin clasicismul francez care, prin reușita sa deplină, nu a putut împinge dezvoltarea spiritului creativ decât prin generarea unei manifestări opuse, în totală contradicție cu ceea ce fusese până atunci și anume romantismul. Sintetizând, iluminismul literar nu a reprezentat decât, ca și în
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
împinge dezvoltarea spiritului creativ decât prin generarea unei manifestări opuse, în totală contradicție cu ceea ce fusese până atunci și anume romantismul. Sintetizând, iluminismul literar nu a reprezentat decât, ca și în cazul lui Voltaire, prelungirea diluată și oarecum nuanțată a clasicismului. Atracția pentru principiile clasice poate fi motivată la scriitorul francez și prin fascinația pe care acesta o avea pentru perioada în sine care le-a generat. În introducerea la opera sa Secolul lui Ludovic al XIV-lea, Voltaire distingea "patru
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
central de dispersare a propriului model cultural. Din această perspectivă perpetuarea liniilor directoare clasice i se pare lui Voltaire un lucru firesc. Reușita deplină a secolului anterior i-a sădit încrederea nestrămutată în idealurile propuse de acesta. Totuși, fascinația pentru clasicismul secolului al XVII-lea nu a degenerat în asumare servilă a conceptelor. După cum vom vedea, Voltaire și le însușește doar pe cele care au în viziunea sa o justificare deplină, filtrându-le prin prisma rațiunii proprii, atât de prețuită în
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
greșelilor, dar îndreaptă poetul către frumusețea adevărată, după cum respectarea regulilor în arhitectură trebuie să rezulte în crearea unei clădiri care va plăcea cu siguranță."124 Definirea frumosului artistic este făcută aici în spiritul ordinii și corectitudinii, principii atât de dragi clasicismului. Făcând apologia regulilor, Voltaire se arată mândru de faptul că francezii au fost prima națiune care le-a reînviat, devenind astfel modele pentru alte națiuni, cum ar fi cea britanică. În sfârșit, afirmă încântat Voltaire, prin prisma unităților a putut
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
numeroase rânduri și sub numeroase forme, îl fac pe acesta să adopte aproape în totalitate viziunea lor asupra creației artistice. Astfel, actul literar este pus sub semnul unei libertăți ordonate de reguli, formulă care nu reprezintă un paradox din perspectiva clasicismului, care adăuga talentului obligativitatea regulilor precum și munca și studiul. În acest sens, Voltaire aprecia răbdarea și efortul lui Racine în cizelarea timp de trei ani a piesei Fedra, accentuând ideea clasică a șlefuirii geniului prin exercițiu și raportarea la modele
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]