KorAP: Find »[drukola/base=criticism & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...23 24 25 ...48 >

1,176 matches

Corola-publishinghouse/Science/84971_a_85756

desfășura în voie. Aceste circumstanțe s-au dovedit un factor critic deosebit de important pentru a termina această carte. Cât despre modul de abordare a materiei, trebuie să vă spun că sunt unul din iubitorii literaturii bine ancorat în "vechiul" "nou criticism". Deci apreciez încă acest "canon". Dar sunt la fel de bine ancorat în curentele poststructuralismului de dată mai recentă. În consecință, s-ar putea ca abordarea mea să fie mai teoretică decât le-ar fi pe plac unor istorici. Fac parte dintre

[Corola-publishinghouse/Science/84971_a_85756]
gură grea, pasionată, plină de o dulce senzualitate (2). Vigoarea persistă nu numai în descrierea concretă dar și în complexitatea portretului care scapă atât schemei jurnalistice cât și cliche-ului sentimentaloid specific stilului realist al epocii, așa cum remarcă William Dean Howells (Criticism and fiction 10-12, 27-28). Spre exemplu "sprâncenele mari și negre, mereu strânse asemeni Meduzei, ca și cum ar fi fost apăsate de o durere veșnică" sugerează calitatea remarcabilă a feței ei, făcând imposibilă confuzia că această față ar fi numai "foarte moale

[Corola-publishinghouse/Science/84971_a_85756]
literară a portretului. Hearn este pentru Howells ceea ce se cheamă "un scriitor tânăr care încearcă în relatarea sa să surprindă și să sugereze viața de zi cu zi, exact așa cum o vede și cum a auzit oamenii vorbind între ei" (Criticism and fiction 10). Jurnalismul literar al lui Hearn prevede viitorul realism ficțional așa cum îl vom întâlni la Anton Cehov. Cehov scrie următorul pasaj în 1886: Și câinele Wriggles, care avea o blană neagră și un corp lunguieț ca al unei

[Corola-publishinghouse/Science/84971_a_85756]
O nouă formă de literatură 425). Tot așa cum scriitori realiști și naturaliști își teoretizau propriile scrieri, jurnalismul literar narativ făcea același lucru. Și iată că Howells făcea apel la abandonarea viziunilor romantice și convențiilor istorice în volumul său din 1891 Criticism and Fiction - Critica și ficțiunea: "Și mai cred că pentru a rămâne interesante pentru cititor personajele trebuie construite după idealurile romantice... Cât de fals este acest concept a fost subliniat chiar de o critică care altfel are tendința să reacționeze

[Corola-publishinghouse/Science/84971_a_85756]
Germania. Totuși, Willliam Dean Howells, ca editor al lui Atlantis, este creditat ca principalul susținător al literaturii americane realiste. Pentru Howells realismul va "dovedi fidelitate față de experiența fenomenală și probabilitatea motivelor este o condiție esențială a unei mari literaturi imaginative" (Criticism and Fiction, 15). Este bine de observat că influența literaturii realiste (și naturaliste) asupra jurnalismului literar narativ a fost mai mult în direcția descoperirii unei articulații critice. Tehnicile literaturii realiste și naturaliste erau de mult folosite în formele narative nonficționale

[Corola-publishinghouse/Science/84971_a_85756]
este deja o dovadă a faptului că teoriile pozitiviste aproape că înlocuiseră subiectivitatea, devenind o perspectivă cognitivă adecvată pentru interpretarea lumii. De asemenea, spre sfârșitul anilor '40 și începutul anilor '50, temperamentul critic se mulase aproape perfect pe șablonul Noului Criticism. Având în vedere faptul că Noul Criticism urmărea sensul însuși al unei opere literare, acesta nu putea fi un semn bun pentru jurnalismul literar, care își recunoștea în mod deschis originea fenomenologică și mijloacele de creație. Totuși, în această a

[Corola-publishinghouse/Science/84971_a_85756]
teoriile pozitiviste aproape că înlocuiseră subiectivitatea, devenind o perspectivă cognitivă adecvată pentru interpretarea lumii. De asemenea, spre sfârșitul anilor '40 și începutul anilor '50, temperamentul critic se mulase aproape perfect pe șablonul Noului Criticism. Având în vedere faptul că Noul Criticism urmărea sensul însuși al unei opere literare, acesta nu putea fi un semn bun pentru jurnalismul literar, care își recunoștea în mod deschis originea fenomenologică și mijloacele de creație. Totuși, în această a doua perioadă de liniște a jurnalismului literar

[Corola-publishinghouse/Science/84971_a_85756]
cititorilor să vadă din perspectiva ei cum este să fii plasat într-o postură marginalizată. Totuși, la fel de important este faptul că povestirea ei a primit din partea cititorilor un răspuns ce dovedește cât de marginalizat era jurnalismul literar de către opresivitatea Noului Criticism și de formalismul literar. McCarthy a răspuns cu un articol în numărul din februarie 1954 al revistei Harper's, apărând veridicitatea primei sale povestiri. Răspunsul ei s-a datorat în parte unei profesoare de liceu de limba engleză ce i-

[Corola-publishinghouse/Science/84971_a_85756]
făcea să fie mai puțin reală. Oricum, faptul că a trebuit să argumenteze că povestea ei era adevărată este o dovadă a schimbării aproape complete a centrului de interes al criticilor literari în favoarea hainei frumoase a formalismului și a Noului Criticism. Printre lucrările de jurnalism literar scrise de Hemingway în anii '50 se numără și un articol ce reflectă atitudinea lui ambivalentă față de această formă de nonficțiune. Dintre toți scriitorii menționați până acum, el este în multe privințe cel mai problematic

[Corola-publishinghouse/Science/84971_a_85756]
Cu toate acestea, ideile lui Emerson se înscriu în aceeași categorie generală ca și ideile lui Johnson, ajutând la concretizarea ideii de literatură, la care face aluzie Johnson în discursul său despre Sprat. Un asemenea motiv este prezent până la Noul Criticism din secolul al XX-lea. Mai mult decât atât, este o temă care, în cele din urmă, "este structurată... în imaginea îndepărtată și absolută" a trecutului divin sau critic, sau "într-o zonă care nu poate avea nici o legătură cu

[Corola-publishinghouse/Science/84971_a_85756]
ne poate face să îl acceptăm ca autentic, și astfel talentele noastre pot dispărea, pe când literatura, adevărata voce a spiritualității, este percepută cu adevărat (166-67). Privilegierea literaturii superioare este evidentă și anticipează atitudinile critice ale modernismului literar și ale Noului Criticism, care consideră că literatura există prin sine însăși ca o esență estetică și transcedentală. Jurnalismul a fost atunci doar util, deoarece era în mare măsură văzut ca bestia inferioară literaturii "din punct de vedere organic", cu o foarte mică deosebire

[Corola-publishinghouse/Science/84971_a_85756]
Argumentele discursului estetic și jurnalistic sunt similare. Poeții și scriitorii își pun din nou speranțele în modernismul estetic, pe când jurnaliștii în modernismul jurnalistic. Academia a luat în serios ipotezele acestor speranțe, iar rezultatul a fost autoritatea supremă critică a Noului Criticism și a conceptului de "obiectivitate" și jurnalism ca "știință". Pentru orice tip de discurs, de exemplu jurnalismul literar narativ, care se leagă de subiectivitatea individuală și a cărui perspectivă denotă un punct de vedere critic închis, și nu unul nedeterminat

[Corola-publishinghouse/Science/84971_a_85756]
romantică" (Ruland și Bradbury, 257). A fost un an al ascensiunii modernismului estetic. Spiritul modernist și căutarea profundă a adevărului artistic sublim va fi formulată în 1920 de către Elliot în Criticul perfect. Aceste puncte de vedere vor influența ascensiunea Noului Criticism, descris drept "cea mai influențabilă teorie literară a secolului al XX-lea, după cum se poate demonstra" (Childers și Hentzi 205). Într-o declarație devenită mai târziu doctrină, Elliot spune că arta ar trebui "să se concretizeze în realizarea unui nou

[Corola-publishinghouse/Science/84971_a_85756]
din 1915 despre declinul eseului în categoria articolelor business, "cel mai în proză dintre toate prozele", și împotriva remarcii lui Hawthorne din 1906: "atâta timp cât jurnalismul are în vedere propriile preocupări (materiale), nu reprezintă nici un pericol, ci este chiar folositor". Noul Criticism al academiei engleze se va dovedi o moștenire a modernismului lui Eliot. Mișcarea literară presupunea "tratarea operelor literare în mod obiectiv, considerându-le independente, autonome și existând doar pentru ele" (Childers și Hentzi, 205). Această artă autonomă, existentă doar pentru

[Corola-publishinghouse/Science/84971_a_85756]
Wilson și Malcolm Cowley" (147). Bineînțeles că din perspectiva academiei engleze, "aspirația spre jurnalism și boemă" era privită ca un pas înapoi. Generaliștii care au rămas fideli academiei "au început să își adapteze interesele generaliste la modelul metodologic al Noului Criticism" (147); cu alte cuvinte, sa fie capabili să reziste hegemoniei critice ce îi aștepta din partea Noului Criticism. Din constatările lui Graff, apar alte două probleme tangențiale care se referă la jurnalismul literar. În primul rând, "jurnalismul său literar" aduce în

[Corola-publishinghouse/Science/84971_a_85756]
privită ca un pas înapoi. Generaliștii care au rămas fideli academiei "au început să își adapteze interesele generaliste la modelul metodologic al Noului Criticism" (147); cu alte cuvinte, sa fie capabili să reziste hegemoniei critice ce îi aștepta din partea Noului Criticism. Din constatările lui Graff, apar alte două probleme tangențiale care se referă la jurnalismul literar. În primul rând, "jurnalismul său literar" aduce în discuție o terminologie problematică. Pentru a avea certitudinea că există și scriitori care nu fac parte din

[Corola-publishinghouse/Science/84971_a_85756]
și ficțiunii de-a lungul liniilor ierarhice" (Politică și poetică, 91). Drept urmare, la sfârșitul anilor '40 și începutul anilor '50 ai secolului al XX-lea, temperamentul critic nu s-a intensificat și nu s-a adaptat la modelul de Nou Criticism despre care vorbește Graff. Ambivalența academiei engleze față de orice tip de nonficțiune a fost clar formulată în prefața cărții Nonficțiune americană, 1900-1950 de William Van O'Connor și Frederick J. Hoffman. Ei discutau despre dificultatea clasificării nonficțiunii ca specie a

[Corola-publishinghouse/Science/84971_a_85756]
formulată în prefața cărții Nonficțiune americană, 1900-1950 de William Van O'Connor și Frederick J. Hoffman. Ei discutau despre dificultatea clasificării nonficțiunii ca specie a literaturii, amintind de aceleași dificultățile întâlnite de savanții de astăzi: " În ciuda dificultății definirii, poezia, ficțiunea, criticismul și drama pot fi analizate ca specii literare sau pot fi cel puțin dezbătute în termeni literari. Mai ales în ziua de astăzi, nonficțiunea reprezintă o chestiune diferită" (v). Ei sugerează că viitoarele generații de savanți ar putea avea mai

[Corola-publishinghouse/Science/84971_a_85756]
Și totuși, O'Connor și Hoffman observă că nonficțiunea despre care vorbesc ei a suferit schimbări considerabile: "Cel puțin în Statele Unite, era noastră tinde să ignore ipotezele tradiționale referitoare la eseul literar, să contopească biografia cu istoria, teoria socială, sau criticismul literar, și să distrugă distincția care există între literatură și jurnalism" (vi). Problematica distrugerii granițelor este reînviată de Dennis Rygiel treizeci de ani mai târziu, când ia cunoștință de "interesul critic ridicat pentru nonficțiune din ultimii douăzeci de ani în

[Corola-publishinghouse/Science/84971_a_85756]
abordează în sensul cel mai larg, este America" (96), imitând astfel poziția lui Alfred Kazin din On Native Grounds, unul dintre puținii adepți ai formei, ce s-a manifestat cu un secol înainte (485). În aceste condiții, sub autoritatea Noului Criticism, jurnalismul literar narativ a fost exclus ca formă literară, deoarece insista asupra responsabilității pe care o are pentru lumea fenomenologică - oricât de problematică ar apărea această responsabilitate ca problemă epistemologică. Nitze, președintele MLA, avea dreptate când spunea că nu există

[Corola-publishinghouse/Science/84971_a_85756]
face parte o transcendentalitate cripto-teologică a influențelor subiectivității și limbii, care se întrepătrund. Ceea ce este de remarcat este oglindirea aproape perfectă a ideilor esențiale critice ale jurnalistului Lippman și ale poetului Eliot, un aspect care probabil va îngrozi adepții Noului Criticism, mai ales că spiritualistul estetic Eliot poate ajunge să facă parte din aceeași categorie ca și spiritualistul materialist Lippman. Întâmplător, apelul făcut de ei la o literatură transcendentalistă și la un jurnalism care transcende subiectivitatea, s-a produs în același

[Corola-publishinghouse/Science/84971_a_85756]
ani" (485). Mai mult decât atât, acesta l-a caracterizat pe criticul și jurnalistul literar Edmund Wilson drept "un artist literar ce se lasă condus de imaginația istorică, și nu un reporter" (485). În anii '50, în timpul apogeului hegemoniei Noului Criticism, Kazin a recunoscut că a omis "reportajul "literar" al evenimentelor naționale scris de obicei de scriitori precum Theodore Dreiser, H. L. Mencken, John Dos Passos, [și] Edmund Wilson" din timpul Marii Crize (Edmund Wilson, 405). (Cu toate acestea, Kazin a remarcat

[Corola-publishinghouse/Science/84971_a_85756]
romancieri (și mulți poeți) tind să își exprime mulțumirea sau disprețul pentru proza [nonficțională] chiar în timpul scrierii acesteia. Se poate auzi un semn de amabilitate față de mediul în care lucrează la acel moment" (74). Bineînțeles că Podhoretz atacă hegemonia Noului Criticism. Și editorii de la Harper, probabil foarte conștienți de atmosfera critică din acele vremuri, adaugă, fără să recunoască, o prefață editorială prin care se recunoaște statutul formei ca făcând parte dintr-o clasă secundară: "Unul dintre cei mai neconvenționali tineri critici

[Corola-publishinghouse/Science/84971_a_85756]
parte dintr-o clasă secundară: "Unul dintre cei mai neconvenționali tineri critici americani abordează de obicei un tip de scriere considerat adesea a nu fi pe placul criticilor" (74). Pe de o parte, comentariul relevă conducerea aproape totalitară a Noului Criticism. În același timp, nemulțumitul sugerează atacul împotriva măștii totalitare. Comentariile din 1958 ale lui Podhoretz anticipează noul jurnalism din anii '60 și entuziasmul critic generat de acesta. Entuziasmul s-a văzut în mulțumirea îngâmfată a lui Powers, când a strigat

[Corola-publishinghouse/Science/84971_a_85756]
a jurnalismului literar narativ - din grațiile literare a fost cauzată, în mare parte, de crearea unei literaturi superioare în secolul al XIX-lea. Această cădere ar fi fost completă dacă ar fi apărut curentul modernismului estetic și cel al Noului Criticism. În plus, jurnalismul va fi condamnat la statutul de exercițiu utilitarist din cauza creșterii importanței conceptului de obiectivitate și a direcției științifice pe care studiul comunicării de masă o va lua, ambele fiind fondate pe presupuneri pozitiviste despre ceea ce putem și

[Corola-publishinghouse/Science/84971_a_85756]