KorAP: Find »[drukola/base=defensiv & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...23 24 25 ...144 >

3,586 matches

Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395

pulsiunea. Ele mobilizează multă energie și trebuie menținute cu prețul unor mari eforturi. Aceste apărări interferează cu alte funcții ale eului și pot antrena o suspendare parțială a unora dintre aceste funcții. Fenichel aduce în discuție exemplul leșinului cu funcție defensivă, care este însoțit de o oprire completă a tuturor funcțiilor eului. 2.5. Ce este o apărare adaptativă?tc "2.5. Ce este o apărare adaptativă?" Construind o teorie mai nuanțată decât a Annei Freud, Vaillant (1993) consideră că anumite

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
fie părtinitori, dar enunțul lor implică deja o anumită luare de poziție în privința conceptului, deoarece, după cum afirmă același Widlöcher: „Mecanismele de apărare vor fi diferitele tipuri de operații în care apărarea se poate concretiza, adică formele clinice ale acestor operații defensive”. Pentru Widlöcher, apărarea reprezintă ansamblul operațiilor a căror finalitate este de a reduce un conflict intrapsihic, făcând în așa fel încât unul dintre elementele acestuia să fie inaccesibil experienței conștiente. Psihanalistul pledează pentru unul din elementele conflictului, dar tot el

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
nu este conștient, fapt care poate avea următoarele semnificații (Gill, 1963; Wallerstein, 1967): - subiectul nu este conștient de comportamentul prin care se manifestă apărarea (un gând, de exemplu); - subiectul nu este conștient că respectivul comportament al său are o orientare defensivă; - subiectul nu este conștient de pulsiunea ori afectul care au declanșat respectiva apărare. Dacă apărarea ar deveni conștientă, doar cele trei elemente citate ar fi conștiente, și nu activitatea psihică subiacentă, adică mecanismul de apărare. O dată ce scopul vizat (unul defensiv

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
defensivă; - subiectul nu este conștient de pulsiunea ori afectul care au declanșat respectiva apărare. Dacă apărarea ar deveni conștientă, doar cele trei elemente citate ar fi conștiente, și nu activitatea psihică subiacentă, adică mecanismul de apărare. O dată ce scopul vizat (unul defensiv) sau pulsiunea ori afectul subiacente devin conștiente, apărarea în cauză încetează a mai fi utilă, funcția sa de disimulare dispărând. În sfârșit, să mai spunem că, pentru Wallerstein, manifestarea comportamentelor de apărare - care nu trebuie confundată cu mecanismele de apărare

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
fi utilă, funcția sa de disimulare dispărând. În sfârșit, să mai spunem că, pentru Wallerstein, manifestarea comportamentelor de apărare - care nu trebuie confundată cu mecanismele de apărare - este constituită din comportamente, afecte sau idei specifice, puse în slujba unor scopuri defensive. Aceste manifestări pot fi conștiente sau inconștiente. 6a) Vaillant și Drake (1985) consideră că apărările sunt metafore utilizate în descrierea diferitelor stiluri cognitive și a modalităților de remaniere a realităților interne și externe. Dificultățile inerente acestei concepții explică de ce definirea

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
sau relativ involuntare (7a). Să mai amintim aici că Wallerstein (1985) face distincție între mecanismele de apărare, considerate moduri de lucru, de funcționare mentală, și comportamentele de apărare, constituite din comportamente, afecte sau idei specifice puse în slujba unor scopuri defensive și care pot fi conștiente sau inconștiente. Vaillant și Drake (1985) vorbesc despre traducerea mecanismelor de apărare în derivați conștienți, care ar fi manifestările vizibile ale unui proces inconștient. Pornind de la analiza acestor definiții, propunem, la rândul nostru, următoarea definiție

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
înțelege să se plaseze într-o perspectivă exhaustivă și sistematică, mai cu seamă în privința enumerării în treacăt a mecanismelor de apărare”, și reiau lista clasică a celor zece mecanisme de apărare menționate în 1936. Ei subliniază că „multe alte procedee defensive ar fi putut fi descrise” și că A. Freud însăși a evocat negarea prin fantasmă, idealizarea, identificarea cu agresorul etc. În fine, ei mai menționează „apărările foarte primare” descrise de Klein: clivajul obiectului, identificarea proiectivă, refuzul realității psihice, controlul omnipotent

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
și Pontalis le consacră articole distincte. Este vorba despre refuzul realității (mecanism diferit de refuzul realității psihice descris de M. Klein), despre clivajul eului (formă de clivaj diferită de clivajul obiectului), despre (de)negație, despre deplasare (care are „o funcție defensivă evidentă”), despre forcludere (termen introdus de Lacan pentru a desemna un mecanism specific psihozei), despre intelectualizare, raționalizare, reparație (descrisă de M. Klein) și despre reprimare. Printre alte texte în franceză, cităm lucrarea lui Bergeret, Abrégé de psychologie pathologique (1972/1986

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
și sublimare. Celor cinci mecanisme reținute de la A. Freud li se adaugă, în DSM III-R, următoarele treisprezece: Agresiunea pasivă Clivajul Deplasarea Deprecierea Disocierea Idealizarea Intelectualizarea Autorii ediției DSM-IV (1994/1996) merg mai departe și propun chiar o scală a funcționării defensive care va fi descrisă în capitolul 4 al cărții noastre. Cu aceasta, lista mecanismelor de apărare ajunge la treizeci și unu16. Dar, pentru autorii manualului, apărarea și coping-ul par a fi sinonime: în mai multe rânduri, ei scriu „mecanisme de

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
ajutor și respingerea ajutorului Proiecția delirantă Refuzul psihotic Retragerea apatică Umorul. Aceste completări vizează mai cu seamă mecanismele de nivel adaptativ ridicat (în număr de șase, plus sublimarea, care figurează în lista Annei Freud) și mecanismele nivelului definit de disreglarea defensivă (trei mecanisme). Celelalte patru mecanisme țin de nivelurile ce implică o distorsiune minoră (un mecanism) sau majoră (tot un mecanism), precum și de nivelul trecerii la act (două mecanisme). Să mai notăm, în plus, că un mecanism din lista dată în

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
externi procedând la o reflecție asupra gândurilor, sentimentelor, motivației și comportamentului său și răspunzând în mod corespunzător. 3) Blocajul (V.): inhibiția (de obicei temporară) a afectelor, care pot fi și ele legate de gânduri și pulsiuni. Blocajul constituie un proces defensiv apropiat, ca efect, de refulare, însă este mai scurt ca durată și implică o senzație incipientă de tensiune pe care o produce reprimarea afectului, gândului sau pulsiunii, ceea ce presupune imposibilitatea lor de a se manifesta. 4) Compensația (P.): încercare inconștientă

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
III-R; DSM-IV; P.): faptul că valoarea, importanța și intensitatea unei reprezentări susceptibile de a se detașa de aceasta pentru a trece la alte reprezentări, inițial mai puțin intense, dar legate de prima printr-un lanț asociativ. Deplasarea are o funcție defensivă, evidențiată de studiul fobiilor sau al nevrozelor obsesionale, dar acest mecanism este ușor de identificat și în vis, și în oricare formațiune a inconștientului. Deplasarea și condensarea constituie, de altfel, mecanisme specifice procesului primar, modului de funcționare mentală caracterizat printr-

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
majoră a aprecierii realității. 35) Reliefarea afectelor (V.): faptul de a pune un accent deosebit pe afect ori de a-l utiliza în mod excesiv, evitându-se astfel înțelegerea logică și explicația rațională. Sentimentele sunt deci intensificate inconștient, în scop defensiv. 36) Reparația (L. și P.; Segal): mecanism vizând restaurarea unui obiect alterat de fantasmele distructive ale subiectului. Reparația survine în cursul poziției depresive ca reacție la angoase și la culpabilitate (fenomene de ordin depresiv). Dacă reparația funcționează ca o parte

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
lui Valenstein se observă un dezacord: în DSM III-R se vorbește despre un mecanism prin care persoana se preocupă de simptomele somatice în mod disproporționat la orice vătămare fizică reală; în lista lui Valenstein este însă vorba despre o conversie defensivă a derivaților psihici în simptome fizice. În această a doua definiție se face referire la termenul „conversie”, care desemnează un mecanism de formare a simptomelor constând într-o transpunere a unui conflict psihic și într-o încercare de rezolvare a

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
mature, cuprinde altruismul, sublimarea, reprimarea (sau înlăturarea), anticiparea și umorul. O altă clasificare ce se apropie în mod evident de aceea propusă de Vaillant apare în DSM-IV (American Psychiatric Association, 1994/1996), unde sunt descrise următoarele șapte niveluri ale funcționării defensive: 1) Nivelul adaptativ ridicat. Opt apărări date ca exemplu - anticiparea, capacitatea de a recurge la celălalt (afiliere), altruismul, umorul, autoafirmarea, autoobservarea, sublimarea și reprimarea - permit o adaptare optimală la factorii de stres, accentuează sentimentul de gratificare, autorizează o percepție conștientă

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
majoră sau o atribuire greșită a imaginii de sine sau a imaginii despre ceilalți. 6) Nivelul acțiunii. Cele patru apărări date ca exemplu - activismul, retragerea apatică, plângerea cuprinzând solicitarea unui ajutor și respingerea ajutorului și agresiunea pasivă - generează o funcționare defensivă, caracterizată prin utilizarea, în prezența unor factori de stres interni și externi, a acțiunii sau a retragerii. 7) Nivelul disreglării defensive. Utilizarea apărărilor clasate la acest nivel - proiecția delirantă, refuzul psihotic și distorsiunea psihotică- constituie semnul unui eșec al reglării

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
ca exemplu - activismul, retragerea apatică, plângerea cuprinzând solicitarea unui ajutor și respingerea ajutorului și agresiunea pasivă - generează o funcționare defensivă, caracterizată prin utilizarea, în prezența unor factori de stres interni și externi, a acțiunii sau a retragerii. 7) Nivelul disreglării defensive. Utilizarea apărărilor clasate la acest nivel - proiecția delirantă, refuzul psihotic și distorsiunea psihotică- constituie semnul unui eșec al reglării defensive a reacțiilor subiectului la factorii de stres, ceea ce antrenează o ruptură în raport cu realitatea obiectivă. O clasificare având unele puncte comune

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
caracterizată prin utilizarea, în prezența unor factori de stres interni și externi, a acțiunii sau a retragerii. 7) Nivelul disreglării defensive. Utilizarea apărărilor clasate la acest nivel - proiecția delirantă, refuzul psihotic și distorsiunea psihotică- constituie semnul unui eșec al reglării defensive a reacțiilor subiectului la factorii de stres, ceea ce antrenează o ruptură în raport cu realitatea obiectivă. O clasificare având unele puncte comune cu aceea propusă de DSM-IV, dar în care conotația psihopatologică pare și mai pronunțată, îi aparține lui Perry (1990), care

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
apărări-negare (refuzul); 4) apărări narcisice (precum omnipotența); 5) alte apărări nevrotice (cum este refularea); 6) apărări obsesionale (cum este anularea retroactivă); 7) apărări mature (ca, de pildă, sublimarea). Alte două clasificări pun accentul pe modurile de acțiune sau pe stilurile defensive. Verwoerdt (1972) a descris trei clase de mecanisme de apărare, definite mai ales prin relația cu amenințările: 1) Prima clasă se caracterizează prin retragere în fața amenințării, ca în cazul regresiei revelate de ipohondrie. 2) Cea de-a doua clasă reunește

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
izolarea, recurgerea la conduite contrafobice sau la sublimare. Ihilevich și Gleser, cercetătorii care, în 1962, au reușit să elaboreze un instrument de evaluare - Inventarul mecanismelor de apărare (Defense Mechanism Inventory, DMI23) -, sugerează că apărările pot fi clasificate în funcție de cinci stiluri defensive generale, la care s-a ajuns, în 1969, pornind de la răspunsurile date de 352 de studenți și studente la trei istorii având un pronunțat caracter conflictual. Stilurile astfel descrise erau suficient de generale pentru a include majoritatea mecanismelor de apărare

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
a pericolului perceput. O asemenea strategie înlocuiește senzația de a fi ținta unei amenințări cu experiența lansării unei amenințări, ceea ce creează iluzia puterii, susținând astfel starea de bine a subiectului. Apărări precum identificarea cu agresorul și deplasarea aparțin acestui stil defensiv. 2) „Proiecția”. Se caracterizează prin faptul că justifică exprimarea ostilității sau a respingerii atribuind celorlalți intenții sau caracteristici negative, pe baza unor dovezi deformate. Acest tip de atribuire diminuează anxietatea subiectului în privința propriilor caracteristici indezirabile și creează iluzia controlării acestor

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
control și de detașare emoțională în raport cu amenințarea percepută, îi diminuează anxietatea și îi măresc respectul de sine. „Jocul cu principiile” este comun apărărilor de tipul intelectualizării, raționalizării și izolării afectului. 4) „Întoarcerea către propria persoană”. În fața conflictelor și amenințărilor, răspunsurile defensive orientează către propria persoană criticile excesive, furia și ostilitatea nejustificată. Acest tip de răspunsuri creează un fel de „pernă de aer” sau „saltea” care atenuează impactul psihologic al conflictelor și amenințărilor. Anticiparea pericolului creează iluzia unui control existențial asupra rezultatelor

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
conține - dacă nu o poate elimina - și o componentă de anxietate. Această strategie protejează împotriva unei posibile diminuări o stimă de sine vulnerabilă. Întoarcerea către propria persoană ar fi stilul răspunsurilor autohandicapante, pesimiste sau masochiste. 5) „Transformarea în contrariu”. Răspunsurile defensive ale acestuistil reduc conflictul intern sau amenințările exterioare, diminuându-le importanța sau deplasându-le totalmente din conștiință. Astfel, subiectul răspunde în mod pozitiv sau neutru la un eveniment frustrant, care altfel ar genera o reacție negativă. Estomparea realităților neplăcute creează

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
al subiectului. Regăsim acest stil în mecanisme ca (de)negarea, refuzul, formațiunea reacțională și refularea. Ultima clasificare pe care o prezentăm apare într-o cercetare empirică efectuată de Bond et al. (1983) și a permis elaborarea unui Chestionar de stil defensiv destinat evaluării mecanismelor de apărare a căror existență este acceptată de majoritatea specialiștilor de orientare psihodinamică. Lista lui Bond et al. este o combinație între apărările descrise de Vaillant și cele evocate de Kernberg (1967) ca trăsături caracteristice ale pacienților

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
69 de ani. Analiza factorială efectuată asupra răspunsurilor date de ansamblul subiecților, pe populațiile experimentale de pacienți și nepacienți, luate separat, a scos în evidență existența acelorași factori. Fiecare ansamblu constituit din apărări subordonate aceluiași factor ar corespunde unui stil defensiv distinct (Bond, 1995). Factorul 1 explică 50% din varianța totală și reunește șase apărări: retragerea, activismul, regresia, inhibiția, agresiunea pasivă și proiecția. Bond consideră că termenul „imaturitate” nu este pertinent pentru a desemna acest grup de apărări, întrucât ele pot

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]