863 matches
-
dramaturg din Shanghai, Tien Han. Se numește Incidentul de pe lac. Yunhe participă la audiții, dar are ghinion. Rolul e primit de colega ei de cameră, o fată cu părul rar al cărei frate e instructor la școală. Yunhe se simte deprimată în timpul premierei operei. E incapabilă să-și înfrâneze invidia. Disconfortul i se citește pe chip. În timpul spectacolului, își uită îndatorirea - aceea de a ieși dintr-un copac. E torturată pe dinăuntru. Ea se consideră a fi o mult mai bună
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1921_a_3246]
-
că e dovadă de egoism din partea lui Tang Nah să se accepte ca fiind un ratat. Prietenii lui sunt egoiști că-i stau în preajmă în timp ce talentul lui se duce pe apa sâmbetei. Ei îi cumpără de băut când e deprimat. Junli dă, chiar, petreceri speciale ca să-l înveselească. Îl invită pe Tang Nah să rămână la el acasă, ca să mă poată evita pe mine. Tang Nah îi zice lui Junli sufletul său pereche. Odată, Tang Nah mi-a mărturisit lucrurile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1921_a_3246]
-
toaletă, trebuie să mă așez pe vine deasupra unei haznale. Are vreo trei picioare în diametru. Nu e decât o scândură de lemn peste gaură. În zilele ploioase, suprafața devine extrem de alunecoasă. Și numai când mă gândesc la asta, mă deprim chiar mai mult decât sunt deja. Am învățat să umblu cu arme, să arunc grenade, să mă târăsc prin tufișuri, peste stânci. Lupt și muncesc. Pentru mine, comunismul e ceva intangibil, precum luna din iaz și floarea din oglindă. Toate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1921_a_3246]
-
de noapte. Mâinile i se umflă de la ger. Săpunul îi alunecă printre degete. Într-o noapte, încerc să discut cu Mao despre doamna Roosevelt. Tu nu ești doamna Roosevelt. El își aruncă pantofii din picioare și suflă în lumânare. Mă deprim brusc. Tot restul lunii, încerc să citesc. Însă nu mă pot nicicum concentra. Pentru că mi-am neglijat îndatoririle, aproape că a avut loc un incident - Nah mai că nu a căzut în latrină - și asta mă face să pun cărțile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1921_a_3246]
-
dor de rolul meu. Îmi este dor de scena mea. Pentru o vreme, frumusețea locului îi ocupă timpul. Apoi se satură. Se retrage. Vizitează mai puțin. Curând, încetează să mai vină. Se închide în Grădina Nemișcării și ajunge să fie deprimată. E disperată după un public. Vorbește cu oricine se nimerește în apropiere. Servitorii, bucătarul, noul animal de casă - o maimuță care i-a fost oferită de curând în dar de Grădina Zoologică Națională, sau oglinda, peretele, chiuveta, scaunul și toaleta
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1921_a_3246]
-
nebunească prin creierul uman a unui filosof aflat la apogeul talentelor sale“. Călătorie nebunească nu va pica deloc bine în cercurile neurologilor, cercuri care nu iertaseră succesul primelor cărți ale lui Weber. Și apogeul talentelor sale avea ceva care-l deprima. De-aici drumul nu mai ducea decât în jos. Weber se târî până în Manhattan, mergând pe jos de la Penn Station la Union Square suficient de repede ca să profite de pe urma exercițiului fizic. Umbrele erau total aiurea: tot derutante, chiar și după
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1902_a_3227]
-
dealuri cu un aer fericit și a început să se simtă puțin mai bine.“ Acum spune-mi tu mie povestea. Dacă asta te excită... Deci era tipul ăsta, mormăi Mark. Care și-a luat-o-n freză și s-a deprimat. S-a dus la spital, dar nimeni nu voia să-l ajute. I-au zis să caute pe cineva mai fericit decât era el. Așa că s-a dus în centru, dar n-a găsit pe nimeni. Așa că s-a dus
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1902_a_3227]
-
s-ar fi simțit de zece mii de ori mai bine în pielea ei față de cum o făcuse să se simtă la ultima lor întâlnire. —Mă ajuți chiar acum, spuse ea. Robert readuse discuția la Mark. Simptomele îl fascinară, pronosticul îl deprimă, iar reacția medicală îl indignă. Să mă anunți când se întoarce Doctorul Scriitor. Aș vrea să fac niște teste pe el. Nu i-o descrise pe Barbara lui Karsh. Nu voia ca ei doi să se întâlnească, nici măcar în închipuire
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1902_a_3227]
-
felu’? Stomacul i se strânse. Clătină din cap atât de tare încât părul îi biciui fața. El o privi atent, asigurându-se că nu-l înșală. —Ești sigură? Ești sută la sută sigură? N-am zis nimic înainte? Eram cumva deprimat? Pentru că uite ce cred eu. Era ceva pe drum, în fața mea. Țin minte că era ceva pe drum. Ceva alb. Poate mașina aia care venea din față și mi-a tăiat calea. Dar de fapt putea să fie și, știi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1902_a_3227]
-
mai inhibată femeie pe care am cunoscut-o vreodată, dar în mai puțin de două săptămâni de când ți-ai lăsat bărbatul, ți-ai găsit deja un al doilea. Cum faci? Nu, nu-mi răspunde, n-ar face decât să mă deprime să aflu că tot ce ar fi trebuit să fac e să-nvăț origami și să port haine oribile. Ia spune-mi, cum a fost? Am înghițit în sec încercând să-mi găsesc cuvintele. Păi, știi tu, a fost... bine
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1939_a_3264]
-
cer, a observat. Ce vrei să spui, că pare strivită? —Nu, nu chiar... pare un fragment de meteorit sau ceva de genul ăsta. —Hmmm. înțelegeam ce vrea să spună, dar eram sătulă de Chestie; chiar și o simplă discuție mă deprima. Astea fiind spuse, m-am urcat pe scară spre platforma unde dormeam, luând sticla cu mine. Până să-i zăresc capul ivindu-se pe scări deja mai băusem un pahar și mă simțeam mult mai bine. —E excelent aici, a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1980_a_3305]
-
mai plouă,/ Ce melancolie! / Singur, singur, singur”) și trece prin culisele teatrelor noap tea, ca să nu fie văzut de public. Uneori, ține sub bărbie o vioară violetă - deși, unii afirmă că aia nici nu e instrument muzical, ci ...ghilotină. E deprimat, diletantul muzician, și-și cîntă, la violă, anxietanta sa liniște : „Pustiul tot mai larg pare/ Și-n noaptea lui amară tăcuse orice cîntec -/ Și-nvinețit, cu fruntea la pămînt,/ Omul Începuse să vorbească singur...” Și bătrînul Krapp, pe una din beckettienele
Jurnal teatral, 4 by Bogdan ULMU () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1599_a_2908]
-
-mă, dar noi nu sîntem echipă de fotbal, să ne permitem maseuri. Noi sîntem bugetari. Trebuie să ne încadrăm în sumele fixe. Statul este sărac. Nu se poate. Iar preoții, draga mea, sînt destul de costisitori. Unde mai pui că mă deprimă. JENI: Dar cînd o să muriți? MlNISTRUL: Eu? JENI: Da, dumneavoastră. Sau vă credeți veșnic? N-o să vă placă să aveți acolo, la înmormîntare, doi-trei preoți? Sau chiar patru? Ca să nu zic, de fapt, că vreo cinci s-ar putea să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1557_a_2855]
-
și cu barbarii, chiar și cu vandalii. Europa există și datorită lor. MINISTRUL: Mă rog, fie. Dar vreau și eu cafea. PATROANA: Mai bine las-o baltă. Nu vezi ce urîtă este? JENI: Am făcut-o roz pentru că negrul îl deprimă pe domnul ministru. PATROANA: Lui poți să i-o faci și bălțată. Dar ce legătură am eu cu chestia asta? MINISTRUL: Ar fi mai politicos să nu te plîngi de o cafea care ți se oferă. Biata Venera și-a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1557_a_2855]
-
într-o cazemată celor care se chinuie să repare mașina blindată, mânjiți de unsoare până mai sus de coate. Stă în preajma lor cam o jumătate de oră și discută cu tehnicienii despre pierderile îngrozitoare ale regimentului. Unii dintre ei sunt deprimați și triști. Printre cei căzuți se aflau și mulți prieteni de-ai lor. Ar trebui să se grăbească băieții, spune Iovuț arătând spre cei care muncesc febril la lumina unor felinare. Nu știu dacă mai au o oră la dispoziție
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1514_a_2812]
-
înapoi am stat puțin de vorbă cu el. La început mi-a răspuns monosilabic, dar treptat a devenit mai prietenos. Odată, în timp ce mergeam împreună spre stația de autobuz, mi-a mărturisit că suferă de o boală de inimă și e deprimat. „Deprimat !“, am exclamat eu izbucnind în râs. „Numai oamenii mari folosesc asemenea cuvinte serioase. Știi ce, eu cred că ești mai degrabă singur. Uite, dacă vrei, hai să fim prieteni !“, i-am spus, mai în glumă, mai în serios, cu
Şaman by Adina Dabija () [Corola-publishinghouse/Imaginative/858_a_1757]
-
am stat puțin de vorbă cu el. La început mi-a răspuns monosilabic, dar treptat a devenit mai prietenos. Odată, în timp ce mergeam împreună spre stația de autobuz, mi-a mărturisit că suferă de o boală de inimă și e deprimat. „Deprimat !“, am exclamat eu izbucnind în râs. „Numai oamenii mari folosesc asemenea cuvinte serioase. Știi ce, eu cred că ești mai degrabă singur. Uite, dacă vrei, hai să fim prieteni !“, i-am spus, mai în glumă, mai în serios, cu ușurința
Şaman by Adina Dabija () [Corola-publishinghouse/Imaginative/858_a_1757]
-
trebuie să joace mai mult fotbal (asta îi plăcea lui), să mănânce mai puțină pâine și i-am interzis să mai plângă prostește, căci nu se cuvine pentru un bărbat. Dar Ducu continua să rămână, cum el însuși se exprimase, „deprimat“. Mă simțeam ca în desenele animate cu Tom și Jerry, în care Jerry îl instruia pe nepotul șoricel sosit în vacanță cum să se apere de motan, însă șoricelul cel îndărătnic se ducea ca întors cu cheia la farfuria cu
Şaman by Adina Dabija () [Corola-publishinghouse/Imaginative/858_a_1757]
-
a ținut gura în ce privește afacerile pesonale și ale colegilor săi pe tot restul serii. După ce a dat pe gât câteva scotch-uri a devenit, cum era de așteptat, romantic. Mi-a mărturisit că nevastă-sa se îmbolnăvise recent și era deprimat. Ar fi avut nevoie de cineva care să-l înveselească, o fată tânără și nostimă, cu suflet bun, așa ca mine, de la care ar fi putut eventual învăța și engleză. Am văzut atunci cu imensă părere de rău cum reportajul
Şaman by Adina Dabija () [Corola-publishinghouse/Imaginative/858_a_1757]
-
studiindu-se cu severitate În oglinda din baie, Lefty Își dădu seama că devenise unul dintre acei bărbați mai În vârstă care Își dădeau părul pe spate, din fidelitate față de o epocă pe care nu și-o mai amintea nimeni. Deprimat de constatare, Își adună cărțile. Se duse cu mașina până În Seminole, intenționând să folosească biblioteca, dar când ajunse În dreptul casei, o ținu tot Înainte. În schimb, cu o privire sălbatică, se Îndreptă, spre farmacia Rubsamen. O dată ce-ai fost În
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2054_a_3379]
-
curți pline cu deșeuri, iar unde fuseseră cândva blănării și cinematografe acum erau centre de recoltare a sângelui și clinici de dezintoxicare și centre Mother Waddles Perpetual Mission. De obicei Întoarcerile În Detroit din locuri cu climă mai blândă mă deprimau. Dar acum vremea de afară mi se părea bine venită. Dezastrul din jur Îmi alina durerea morții tatălui meu, o făcea să pară un fel de stare normală a lucrurilor. Măcar orașul nu-și bătea joc de necazul meu, afișându
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2054_a_3379]
-
era prima oară când Îi răspundea. — Hei, ai chef de vorbă? Începu el nesigur. Mai ești supărată? Întrebă Sam prudent, cu vocea lui ușor disonantă. Chiar și când se chinuia să fie drăguț, tot nesuferit era. — Nu. De ce ești așa deprimat? zise, convinsă că cel mai bun mijloc de apărare era atacul. — Pentru că nu m-am distrat deloc aseară și am obosit să tot caut În van pe cineva cu care să am o relație adevărată, răspunse el. Kitty nu zise
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2288_a_3613]
-
să mă culc cu tine pentru că m-ai Îmbătat. Nu văd nici o onoare În asta. Pot să am și patru orgasme, nu are nici o importanță dacă nu sunt cu bărbatul potrivit. Dacă nu simt nimic, dacă mă prefac doar, sunt deprimată după aceea. Nu merită. Da, dar eu mă voi simți mai bine, iar asta datorită ție... — Ți se pare cumva că aș fi Maica Tereza? răspunse Kitty, Întorcându-se din bucătărie. Cât poți continua așa? Nu te mai pot asculta
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2288_a_3613]
-
În Europa, asta avea să fie ultima ei călătorie. Un fel de rămas-bun față de America. Kitty era fericită că lăsa În urmă frigul din New York, zăpada, apartamentul plin de cutii, colegul de cameră a cărui prezență, oricât de tăcută, o deprima și o făcea să nu se simtă În largul ei, era fericită că Îi lăsa În urmă pe Roger, pe Sam, pe toți ceilalți care nu Însemnau nimic pentru ea, lăsa În urmă goana după noi și noi audiții, roluri
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2288_a_3613]
-
faci? — O să mă Întorc În New Yorkul Înzăpezit În papuci de plajă. Îl privi radioasă și observă că era surprins de faptul că nu părea nici măcar vag supărată. Probabil că majoritatea femeilor pe care le cunoștea el ar fi fost deprimate rău. — Nu te-ai supărat că ți-ai pierdut pantofii? — De ce să mă supăr? Dacă pierd un lucru, fac loc pentru altul nou. Nu-mi pasă, sunt doar niște pantofi, nu mă atașez de lucruri. Credeam că femeile sunt Înnebunite
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2288_a_3613]