KorAP: Find »[drukola/base=diacronic & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...23 24 25 ...32 >

787 matches

Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788

1581: 40) b. toată a moșilor limba(PH.1500−10: 18r) Construcțiile cu articol hotărât inferior arată că trăsătura [+ definit] se poate valoriza prin operațiunea de ACORD la distanță, opțiune eliminată în trecerea la româna modernă. Analiza generală, sincronică și diacronică, a sintaxei articolului hotărât sufixal pune în evidență o importantă trăsătură a românei prin care contrastează cu limbile romanice: articolul hotărât este un sufix generat odată cu numele și nu lexicalizează în mod direct poziția D(eterminant), ci stabilește o relație

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
specializează ca elemente de tip XP, grup), fapt care conduce la includerea formelor lui cel în categoria de centre (în acord și cu Principiul preferinței centrului (van Gelderen 2004, 2011; Poletto 2014: 32), care se manifestă în procesele de schimbare diacronică) și reanaliza sa ca determinant (prin procesele tipice gramaticalizării determinanților, v. Giusti 1998; Roberts și Roussou 2003); (iii) specializarea și restrângerea periferiei stângi a grupului nominal (v. §1.2.4 infra), în acord cu reducerea generală a deplasărilor la periferia

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
se aplică unei limbi în ansamblu (Donohue 2000; Ledgeway 2011, 2012). Mai mult, Ledgeway (2012, 2015d) descompune presupusa nonconfiguraționalitate a latinei clasice, arătând că topica liberă și structurile discontinue rezultă din setarea parametrică mixtă centru inițial / centrufinal, subiect al variației diacronice și diafazice (și, desigur, diastratice și diamezice): centrufinal pentru latina arhaică și pentru registrele formale, litere; centru inițial pentru latina timpurie și târzie și registrele colocviale subliterare (Ledgeway, 2012: 237; v. și Adams 2013). Setarea parametrică centru final (caracterizată prin

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
gramatică universală de tipul FOFC (engl. Final-over-Final Constraint). Schițăm pe scurt acest proces. Principiul de armonizare intercategorială (Hawkins 1983) surprinde tendința limbilor de a seta Parametrul centrului în aceeași direcție; mai exact, este vorba despre tendința limbilor de a elimina (diacronic) setările mixte. FOFC este o constrângere de Gramatică Universală identificată de grupul de cercetare de la Cambridge (pentru o discuție mai recentă, Biberauer și Sheehan 2013; Sheehan 2013; Biberauer, Holmberg și Roberts 2014). După cum arată și denumirea sa în mod transparent

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
2013), unele dintre ele fundamentate pe baza de date impresionantă reunită în WALS (2005), au scos la iveală faptul că predicțiile FOFC sunt extrem de puternice, FOFC primind ulterior calificarea de universalie lingvistică (Biberauer, Holmberg și Roberts 2014). Pentru direcționalitatea procesului diacronic de schimbare a Parametrului centrului de la latină la limbile romanice, Ledgeway (2012: 235-281) propune o explicație elegantă și cât se poate de simplă: în proiecția verbală extinsă (i.e. în propoziție) (60) (adoptând împărțirea propoziției în trei domenii: domeniul complementizatorului CP

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
proiecții flexionare verbale, dintre care cele mai importante sunt proiecțiile de mod, tip și aspect (v. Cinque 1999). O altă fațetă a variației privitoare la deplasarea verbului este variația intralingvistică sincronică (Ledgeway și Lombardi 2005; Ledgeway 2015c) (1)-(2) și diacronică (v. §§IV.3; IV.4) (3)-(4): (1) a. Un vi parranu mancu nu ție vorbi.PREZ.3PL nici-măcar ' Ei nici măcar nu-ți vor vorbi' b. Un vi mancu parranu nu ție nici-măcar vorbi.PREZ.3PL ' În niciun caz nu

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
c. copiii n-au răspuns la întrebare toți Din această perspectivă, unul dintre obiectivele noastreîn capitolul de față este să determinăm poziția din domeniul flexionar la care se deplasează verbul în româna contemporană; acest rezultat va fi exploatat în analiza diacronică prezentată în capitolul al IV-lea. Un obiectiv implicit este determinarea limitelor domeniului flexionar verbal prin raportare la domeniile adiacente (CP și, respectiv, vP). O altă observație de importanță majoră pentru a înțelege morfosintaxa verbului în româna contemporană, cunoscută din

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
a. XP b. XP ei ei X0 YP ==> Y0+X0 YP ei ei Y0 .. Y0 Deși oferă o explicație elegantă pentru efectele de adiacență din nucleul verbal, soluția centrului complex se lovește de o serie de probleme empirice, sincronice și diacronice. În primul rând, nu este clar cum poate fi analizată inversiunea V-CL / V-CL-AUX, normă gramaticală contemporană a formării imperativului pozitiv, a gerunziului și a imprecațiilor condiționale și subjonctivale; în limba veche, inversiunea este mult mai răspândită (v. §IV.3

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
3. (10) a. Mai citește-mi scrisoarea! b. "mai citind, mai studiind, am găsit în Munții dintre Olt..." (internet) nemaivăzându-l c. Mai lua-l-ar naiba! (internet) d. Mai ducă-se pe pustii! Ambele probleme semnalate se susțin și diacronic și vor fi reluate și ilustrate în §IV. O problemă și mai delicată, fie trecută sub tăcere, fie minimalizată prin transferarea ei în componentul fonologic (Giurgea 2011), este linearizarea presupuselor centre complexe: predicția sistematică în deplasarea centrului (8b) este că

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
verbul lexical în structurile perifrastice: auxiliarele sunt centre (v. și §3.1.3.2 infra) • opțiunea deplasării ca grup în conjuncție cu poziția periferică a subiectului preverbal explică de ce fenomenul de inversiune subiect - auxiliar (SAI) este absent din română Relevanță diacronică • opțiunea deplasării ca grup explică de ce gramatica V2 (v. discuția din §II.1.1.1 și §IV.3) arată atât de diferit în româna veche prin raportare la alte stadii romanice vechi: într-un sistem în care deplasarea verbului la

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
a-i a-ți ar-e a-u În al doilea rând, auxiliarul de perfect compus (în română) își are originea în formele de prezent ale verbului latinesc habere în structuri posesive (lat. Habeo epistulas scriptas '(lit.) Am scrisori scrise') reanalizate diacronic ca structuri perfective (Am scris scrisori) (v. Harris 1982; Pinkster 1987; Adams 2013: 615-651; Roberts 2013 pentru limbile romanice; Rosetti 1968, Caragiu-Marioțeanu 1969, Dimitrescu 1978 pentru română): (96) lat. habere> rom. auxiliarul a avea habeo>aibu>amu (prin analogie cu

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
ajuta să surprindem principalele fenomene de schimbare sintactică relevante pentru tema cercetării de față, ordinea constituenților. Cu alte cuvinte, pătrundem în diacronie dinspre sincronie, cu convingerea că o analiză sincronică cât mai exactă este una dintre etapele indispensabile înțelegerii schimbărilor diacronice. IV O analiză diacronică și comparată a deplasării verbului în limba română În capitolul de față ne propunem să analizăm o serie de fenomene de morfosintaxă a verbului specifice limbii române vechi, considerate drept indicatori ai nivelului deplasării verbului în

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
fenomene de schimbare sintactică relevante pentru tema cercetării de față, ordinea constituenților. Cu alte cuvinte, pătrundem în diacronie dinspre sincronie, cu convingerea că o analiză sincronică cât mai exactă este una dintre etapele indispensabile înțelegerii schimbărilor diacronice. IV O analiză diacronică și comparată a deplasării verbului în limba română În capitolul de față ne propunem să analizăm o serie de fenomene de morfosintaxă a verbului specifice limbii române vechi, considerate drept indicatori ai nivelului deplasării verbului în această fază a românei

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
verbului se examinează prin raportare la categoriile funcționale din proiecția verbală extinsă. Româna veche este plasată într-o perspectivă comparată romanică (în măsura în care permite bibliografia); sursele latinești ale unor fenomene de română veche sunt de asemenea examinate pe scurt. Principala schimbare diacronică în trecerea de la româna veche la româna modernă constă în stabilizarea treptată a nivelului deplasării verbului prin generalizarea opțiunii V-la-I; opțiunea V-la-C se specializează pentru verificarea trăsăturii [+directiv], iar procesele bazate pe deplasare joasă a verbului și ACORD la distanță

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
aceste formații 6 nu se conformează tiparului general de gramaticalizare a auxiliarelor românești (consolidat și relativ stabil dacă ne raportăm la formele discutate mai sus), auxilarul marcând și valori de timp, pe lângă mod și modalitate; aceste forme sunt astfel eliminate diacronic. (8) a. Era vădzuți Trufimu efeseianinul în cetatea cu-rusul (CV.1563-83: 17r) b. Omu-iubire Iulie lu Pavelu făcea, dzise cătră soție ce era merrși prilejire se-i nemerească (CV.1563-83: 42r) c. ce le mai plăcură lor porcii decât

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
prezintă doar structuri de tipul (i), deci gramaticalizarea sistematică a auxiliarelor românești presupune pierderea trăsăturilor de timp și reținerea trăsăturilor de mod; adăugând acestui factor și competiția dintre structurile de tipul (ii) și alte formații analitice și/sau sintetice, eliminarea diacronică structurilor de tipul (ii) este ușor explicabilă • structurile analitice în care verbul lexical este la gerunziu (funcționând, de fapt, ca participiu prezent), selectat de auxiliarul fi, sunt mai variate în limba veche și au un grad mai mic de sudură

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
extinse la româna veche; de exemplu, este relativ dificilă aplicarea testelor privitoare la Condițiile delegare din Teoria dependențelor anaforice (engl. Binding Theory, Chomsky 1981), întrucât acestea presupun realizarea de judecăți de gramaticalitate din partea vorbitorilor, sarcină imposibilă din punct de vedere diacronic. Alte teste sintactice pot fi însă invocate pentru a susține ipoteza că deplasarea verbului în româna veche funcționează în același mod ca în româna modernă (i.e. prin VP-movement); diferențele diacronice vor deriva, astfel, din nivelul deplasării verbului: V-la-I generalizat în

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
de gramaticalitate din partea vorbitorilor, sarcină imposibilă din punct de vedere diacronic. Alte teste sintactice pot fi însă invocate pentru a susține ipoteza că deplasarea verbului în româna veche funcționează în același mod ca în româna modernă (i.e. prin VP-movement); diferențele diacronice vor deriva, astfel, din nivelul deplasării verbului: V-la-I generalizat în româna modernă, cu excepția imperativului pozitiv, a imprecațiilor și a gerunziului vs o gramatică mai liberă în româna veche, în care V-la-I este opțiunea dominantă, însă V-la-C este totuși bine reprezentată

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
mai liberă în româna veche, în care V-la-I este opțiunea dominantă, însă V-la-C este totuși bine reprezentată și la formele finite nonimperative (v. §3.2.2.4 infra). Cu alte cuvinte, nu modalitatea de deplasare a verbului conduce la diferențe diacronice, ci nivelul la care se deplasează verbul în structura propoziției conduce diferențele dintre cele două faze ale românei. Efectele induse de negație, analizate în §2.1.3 supra, sunt un prim argument pentru deplasarea verbului ca grup în româna veche

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
prezintă două tipuri de structuri cu auxiliar (nonpasiv): (a) structuri în care auxiliarul/auxiliarele marchează modul și/sau modalitatea, păstrate în trecerea la româna modernă; (b) structuri perifrastice în care auxiliarul prezintă flexiune după categoria modului și a timpului, eliminate diacronic. (iii) Ridicarea auxiliarului în domeniul complementizator nu este atestată în româna veche, spre deosebire de alte varietăți romanice vechi (v. §3.1.4.2 infra). (iv) Cliticele pronominale din româna veche sunt orientate către flexiune; în ciuda ponderii mai reprezentative a enclizei pronominale

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
verifică deci ipoteza că regula V2 trebuie înțeleasă ca o constrângere venind dinspre domeniul complementizator, satisfăcută cel mai adesea de deplasarea verbului, nu neapărat ca un caz de ridicare a verbului determinat dinspre verb (Ledgeway 2008: 467). În fine, eliminarea diacronică a gramaticii V2 romanice stă sub semnul procesului de schimbare lingvistică denumit reanaliză: reanaliza este o schimbare în structura (în acest caz, sintactică a) unei expresii / clase de expresii care nu afectează în mod imediat structura de suprafață; cu alte

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
structuri vocală-vocală, generatoare de hiat, problemă neîntâlnită la celelalte forme simple care se inversează (care au ca rezultat configurații fonetice de tip consoană-vocală / vocală-consoană). Evitarea hiatului / intoleranța la hiat se dovedește a fi o constrângere fonotactică puternică, cu importante implicații diacronice (v. schimbarea proprietăților de linearizare ale cliticului de acuzativ feminin singular o discutată în §2.1.2 supra). Referitor la formele cu auxiliar multiplu, se înregistrează două tipuri distincte de inversiuni: inversiunea verbului lexical față de complexul de auxiliare (78) și

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
cu inversiune, verbul însuși este focalizat, un fapt empiric care trebuie rezolvat într-o analiză coerentă. În §2 supra, am arătat că structura funcțională propusă pentru româna modernă în capitolul anterior se poate extinde și la româna veche, iar diferențele diacronice dintre româna veche și româna modernă rezultă din opțiunile diferite de deplasare a constituenților în proiecția verbală extinsă. Structura funcțională propusă pentru domeniul CP și porțiunea superioară a domeniului IP este următoarea (ignorăm, pentru această reprezentare, grupul negației NEGP și

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
Dacă ținem cont de faptul că am avut în vedere doar contextele în care influența sintaxei străine este foarte mică, CM.1567 devine relevant din prisma frecvenței mai mari a inversiunii în subordonate decât în principale. Altă observație privește disponibilitatea diacronică a inversiunilor în propozițiile subordonate. Cu excepția FT.1571-5 (text foarte scurt, de aproximativ 1700 de cuvinte), care nu prezintă nicio inversiune V-(CL-)AUX în propoziție subordonată (deși prezintă inversiuni în propoziție principală și în contexte ambigue), toate textele din

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
în discuția privitoare la gramatica V2 a limbii vechi.După cum am subliniat în repetate rânduri în secțiunile anterioare, deplasarea la C în gramatica V2 romanică veche este în primul rând o strategie de codare a forței asertive și, din perspectivă diacronică, verificarea forței asertive (formalizată ca o trăsătură în domeniul C) prin V-la-C a fost eliminată, ducând la eliminarea deplasării la C a verbului, deci a eliminării majorității cazurilor în care inversiunea are loc. Pe de altă parte, verificarea trăsăturii [+directiv

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]