1,027 matches
-
leurs semblables" [Maupassant, La Confession, în La parure, p.565]. La Maupassant adevăratul și falsul nu se deosebesc în nici un fel: bijuteriile sunt adevărate, garnitură e falsă, iar aparent totul e invers. Însă finalitatea teatralității nu este doar în a disimula, ci și în a crea un consens euforic, ca în piesele lui Molière. Aparențele arată partea frumoasă a lucrurilor, recreând atmosferă hedonista din perioada cercetată. A părea înlocuiește categoriile clasice ale frumosului/uratului 161. Pentru Pariziana, forma e deasupra fondului
Pariziana romanescă : mit şi modernitate by Elena Prus [Corola-publishinghouse/Science/1427_a_2669]
-
sau victima este), doritoare de o viața publică strălucită. Lipsa de profunzime o face să nu ia lucrurile prea în serios. Este o filosofie de viață, care ajută Pariziana să suporte mai bine diversele situații și probleme. Aparentă de superficialitate disimulează gustul pentru clandestin, care este o trăsătură esențială a personalității sale164. Teatralizării îi sunt supuse nu doar partea publică, ci și cea secretă, clandestina a existenței Parizienei, se joacă teatru nu doar în fața altora, dar și din proprie plăcere. Existența
Pariziana romanescă : mit şi modernitate by Elena Prus [Corola-publishinghouse/Science/1427_a_2669]
-
o produc cu realitatea însăși 185. Pariziana este, în mare parte, un subiect și un personaj de factură teatrală, prin accentul pe care îl pune pe exterior, aparentă (mimica, gesturi, costume, decoruri), si nu pe interiorul său, pe care il disimulează cu mare grijă, ca o adevarată actrița. Artist fiind "acela care-și are centrul în sine însuși" (Fr.Schlegel), Pariziana corespunde acestei definiții. Această ipostază însă nu descinde în cazul personajului nostru în abisurile interioare, ale autoanalizei și căutării propriei
Pariziana romanescă : mit şi modernitate by Elena Prus [Corola-publishinghouse/Science/1427_a_2669]
-
doar accidental actrița: ea nu are nici voce, nici talent, putem spune chiar că este o mai bună actriță în viață decât pe scena teatrului în care evoluează. Toate acestea demonstrează că Parizienele inversează valorile și rolurile. A ști să disimulezi a devenit o artă remarcabilă a Parizienei. Pariziana îi apreciază și pe alții în funcție de abilitățile lor de actor, precum Michèle de Burne pe Marillot: "Elle songeait, contente: "Îl n'est pas bête et joue bien la comédie"" [Maupassant, Notre cœur
Pariziana romanescă : mit şi modernitate by Elena Prus [Corola-publishinghouse/Science/1427_a_2669]
-
nu cunoaște ezitarea, incertitudinea, necesitatea cotidiană și vitală a compromisului. Ea știe să impună bărbaților capriciile și legea să, întruchipând puterea femeii asupra bărbatului și asupra lumii. Guvernarea femeilor pariziene are sorți de izbândă, deoarece se bazează pe simulare. Ea disimulează superioritatea intelectuală feminină (când este cazul) prin scoaterea în evidență a intereselor mărunte. Astfel, ele au reușit să înșele vigilenta bărbaților 214. Trebuie însă să ne dăm bine seama că aceasta stratagema nu a fost una benevolă, cadrul intrigilor feminine
Pariziana romanescă : mit şi modernitate by Elena Prus [Corola-publishinghouse/Science/1427_a_2669]
-
dégageant leș hanches" [Zola, Son Excellence Eugène Rougon, p.270]. Toaletă este unul dintre principalele mijloace de seducere, când ea face să transpară corpul. Cand "afișează" corpul, este un apel la dorința sau poate deveni un obstacol, cănd toaletă îl disimulează și îl închide. Rochia nu are o valoare estetică în sine, daca nu exprimă tensiunea corpului. "Et puis elles trottinent d'une façon incomparable; et le seul frémissement de leur tournure nous fait courir des désirs dans leș moelles ..." [Maupassant
Pariziana romanescă : mit şi modernitate by Elena Prus [Corola-publishinghouse/Science/1427_a_2669]
-
esențial: illud tempus al lectorului nu este același cu al scriitorului. Rescrierea este un nume pentru repetarea care acționează mecanismul intertextual (privit din perspectiva autorului). Repetarea invocă hipotextul; în același timp, diferirea particularizează hipertextul și desăvârșește acțiunea intertextului. Termenul "rescriere" disimulează în simplitatea lui semantică, accesibilă oricui, o piatră de încercare pentru cercetătorii stăpâniți de magia unui concept atât de abordabil, cum este sau pare a fi intertextualitatea. Douwe Fokkema opune rescrierii, intertextualitatea. Deși în accepțiunea curentă rescrierea este inclusă în
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
transpersonală a intertextului. Sensul și structura operei literare nu pot fi sesizate decât prin raportare la arhetipuri consideră Laurent Jenny (Poétique: 1976, 257) ele însele abstractizate de lungile serii de texte cărora le sunt, într-un fel, invarianți. Aceste arhetipuri disimulează coduri necesare utilizării limbajului secundar care este literatura. Ca modalitate de raportare la modelele arhetipice, opera literară poate opta pentru realizare, transformare sau transgresiune. În afara acestui sistem de modele (pe care are dreptul să le și nege, ceea ce nu o
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
Dionis. Eludăm criteriul cronologic și optăm pentru una din operele publicate antum. Considerăm relevant faptul că Mihai Eminescu a ales să publice anumite opere și a lăsat în manuscris altele. Sărmanul Dionis și Cezara sunt ca să ne exprimăm astfel platforme-program disimulate epic. Ele nu constituie operă eminesciană, in nuce, adică nu putem reduce creația în proză la cele două, dar, fără ele, cartea eminesciană ar pierde trei sferturi din înțeles și valoare. Concluziile analizei variantelor finale, din manuscrise ori publicate, vor
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
relevă sub aspectul morfologiei (intra)textuale. În fragmentul din Sărmanul Dionis, experimentul care ilustrează relativitatea spațiului este descris într-o frază segmentată în trei părți, prin punct și virgulă, ceea ce imprimă o notă de dramatism demonstrației. În enunțul următor, aserțiune disimulată în interogație, ritmul se schimbă, raportul de coordonare "liniștește" și efectul persuasiv este aproape atins. Demonstrația urmează să fie completată cu elemente legate de relativitatea timpului, astfel încât, din rezultanta celor două să reiasă cât mai aproape de certitudine concluzia relativității realității
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
Humanitas. Scurtul roman (nuvelă, după unii) constituie un monument de ambiguitate. Publicat în 1896, textul ar putea fi lecturat și ca o replică obscură, dată nemulțumiților cu stilul (vag) jamesian, nemulțumiți dornici de "clarificare" in extenso. Parabola căutării din text disimulează, în fond, obsesia găsirii "adevărului" în artă, o utopie în paradigmele estetice ale lui Henry James. Imposibilitatea asumării ficționalului în variantă de materia și, totodată, imago mundi devine un handicap pe terenul mișcător efortului artistic. Astfel de "inadaptați" precum naratorul
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
acestora, promovat în poeziile de început, poeta le încarcă acum cu sensuri noi, aproape opuse celor originare. De exemplu, exuberanța de la început, în care realitatea exterioară nu era o piedică, sau, chiar dacă ar fi fost, ea ar fi putut fi disimulată, prin joc, devine, din ce în ce mai mult, tăcere. O tăcere interioară profundă, care nu mai poate oferi resurse pentru exterior, nici nu se mai poate preface. Circuitul exterior interior devine, din ce în ce mai lent, meditativ, el fiind vizibil chiar și prin fragmentarismul de la nivel
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
identitate. Cuvântul și violența. Omul este violent, nu atât prin natură cât mai ales ca produs al devenirii sociale și al educației, refuzând Însă cel mai adesea să admită că este. Cuvântul Îi servește În primul rând pentru a-și disimula sau justifica agresivitatea. Cuvântul este dat ca să ascundă intențiile - ne atrăgeau atenția anticii. Nu arareori mesajele de pace, de bune intenții ascund gânduri ostile sau preocupări războinice. Si vis pacem, para bellum - ne avertizau Înaintașii noștri romani. Violența este Întotdeauna
Peripatethice by Sorin-Tudor Maxim () [Corola-publishinghouse/Science/1800_a_3164]
-
cale inițiatică ce integrează fundamentele vechilor tradiții ezoterice și ale științei contemporane, reînnoindu-le limbajul, o cale vizionară și operativă ce atinge inima conștiințelor". Fără această abordare, lăsăm să triumfe nu atît "modernitatea", cît regresiunea istorică pe care ea o disimulează. Triumful tehnoștiinței conține mai multe arhaisme decît ne imaginăm. Căci istoria, chiar cea a științei, nu avansează cu maiestatea unui fluviu, ci, uneori, cu intermitențele unui havuz sau cu ropotele unei cascade. Sinuoasă și uneori răscolitoare, ea se desfășoară și
Economie politică by Tiberiu Brăilean, Aurelian P. Plopeanu [Corola-publishinghouse/Science/1420_a_2662]
-
de valori culturale franceze. Într-un anume sens, ea continuă o linie inaugurată de înaintași iluștri, printre care se numără Mihail Ralea, cu Cele două Franțe, și E.M. Cioran, cu Sur la France. Altitudinea textelor are eleganța de a se disimula vag, împrumutând aparențele unei mondenități cordiale, mereu bineve nite. Această așezare în discurs poate părea paradoxală la o specia listă în studiul adumbritului Cioran și în înțelegerea lui Ionesco, experți ai negației și ai contestării radicale. Important este însă că
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
același, dar marcat de variațiuni în jurul acelorași teme. Tendința către repetiție este inevitabilă și se manifestă la Cioran în mai multe moduri: reformulări, autocitări, anafore. Pentru că a spus deja totul, nu mai poate deci decît să reitereze, sau să se disimuleze în spatele unor instanțe discursive diferite, sub acoperirea cuvintelor atribuite altuia. La Cioran este, așa cum am mai spus, mai degrabă vorba de o aventură pronominală, textuală, în care eu se pulverizează în voie. Subiectul este fragmentat și fragmentar, deconstruind în însăși
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
o ficțiune de sine, altfel spus: o proiectare a autorului în situații imaginare. Doar că pentru Cioran nu e vorba de povești inventate, ci mai degrabă de o aventură pronominală, textuală deci, unde eu se pulverizează în voie, sau se disimulează în spatele altor instanțe (extra)discursive el, mai rar tu. Subiectul pe care autoficțiunea îl expune și îl face să renască din propria cenușă este un subiect fragmentar și fragmentat, deconstruit în însăși construcția sa, afirmîndu-se și sfărîmîndu-se într-o aceeași
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
o uitare de sine în acest mine care își bate joc de nenumărații eu. Pentru Roussy, e vorba mereu de adolescentul de 15 ani care tocmai și-a pierdut mama, care se teme să nu se teamă și care se disimulează în infinita dedublare a eu-rilor virtuale. Autoficțiunea se impune deci ca unul din șantierele cele mai vii și fertile ale literaturii actuale. E o noțiune care scapă unei definiții rigide, legată de refuzul pe care un autor îl manifestă față de
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
moarte din vocabularul tradițional, vor conduce la apariția conceptelor (Paul Ricœur sublinia că "eficacitatea metaforei moarte nu-și capătă înțelesul complet decât atunci când stabilim ecuația dintre uzura care afectează metafora și mișcarea ascendentă ce constituie formarea conceptului. Uzura metaforei se disimulează în "preschimbarea" în concept"322, [s. a.]). Această autodistrugere a metaforelor este sesizată de către filosoful francez și în ceea ce privește mișcarea filosofiei: Metafora își poartă întotdeauna moartea în ea însăși. Iar această moarte este fără îndoială și moartea filosofiei. Dar acest genitiv este
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
ele însele, în lipsa unui principiu de realitate ce a fost practic exterminat. Această distincție este importantă pentru înțelegerea ultimului stadiu de simulare, mai ales că definițiile de dicționar ale celor doi termeni sunt extrem de apropiate. În cuvintele lui Baudrillard, "a disimula înseamnă a te preface că nu ai ceea ce ai. A simula înseamnă a te preface că ai ceea ce nu ai. Dar lucrurile sunt mai complicate, deoarece a simula nu înseamnă a te preface [...] Prin urmare, a se preface sau a
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
înseamnă a te preface că nu ai ceea ce ai. A simula înseamnă a te preface că ai ceea ce nu ai. Dar lucrurile sunt mai complicate, deoarece a simula nu înseamnă a te preface [...] Prin urmare, a se preface sau a disimula lasă intact principiul de realitate: diferența este întotdeauna clară, ea nu este decât mascată. În timp ce simularea repune în cauză diferența "adevăratului" și a "falsului", a "realului" și a "imaginarului""467. Luând ca exemplu cazul unui "bolnav" (exemplu preluat din dicționarul
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
realitate: diferența este întotdeauna clară, ea nu este decât mascată. În timp ce simularea repune în cauză diferența "adevăratului" și a "falsului", a "realului" și a "imaginarului""467. Luând ca exemplu cazul unui "bolnav" (exemplu preluat din dicționarul Littré), "bolnavul disimulat" (care disimulează boala) este acela care se va așeza în pat și va crede că este bolnav, în timp ce "bolnavul simulat" (care simulează maladia) va determina apariția unor simptome, astfel încât un medic va avea o parte din simptomatologia suficientă încadrării într-o tipologie
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
al doilea prezintă o proastă reprezentare; al treilea caz este de tipul sortilegiului, prefăcându-se că este o reprezentare; al patrulea caz este în afara oricărei reprezentări a vreunei realități. Aceste patru stadii pot fi reorganizate în două categorii: semnele care disimulează ceva (și care trimit la o "teologie a adevărului și a secretului"), și semnele care disimulează că nu există nimic (era simulacrelor și a simulării, în care separarea realului de artificial este considerată mai mult decât problematică). În eseul "Simulacres
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
este o reprezentare; al patrulea caz este în afara oricărei reprezentări a vreunei realități. Aceste patru stadii pot fi reorganizate în două categorii: semnele care disimulează ceva (și care trimit la o "teologie a adevărului și a secretului"), și semnele care disimulează că nu există nimic (era simulacrelor și a simulării, în care separarea realului de artificial este considerată mai mult decât problematică). În eseul "Simulacres et science-fiction", Baudrillard reia diviziunea simulacrelor prin raportare la alte concepte, precum cel de utopie sau
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
un exercițiu inutil sau în cel mai rău caz ca pe un joc periculos. Reluarea limbajului constituțional nu este oare sinonimă cu riscul de a reveni la vechile discuții despre natura Uniunii Europene? Nu este oare o încercare de a disimula, în spatele unor concepte mistificatoare, adevărata originalitate a procesului de integrare? Și, în cele din urmă, nu este oare constituționalizarea o banalizare a construcției europene și o amenințare a logicii ei subtile printr-o înscriere forțată într-un limbaj desuet? Argumentul
Europa politică: cetăţenie, constituţie, democraţie by Paul Magnette () [Corola-publishinghouse/Science/1437_a_2679]