1,471 matches
-
n anii copilăriei, dar mai ales în cei de liceu Simona își petrecuse cele mai multe vacanțe într-un sat de munte, la surorile tatătălui ei, când la o mătușă, când la alta, unde trăise clipe de neuitat. Își amintea acum cu duioșie și de mătușa Saveta care îi spusese că în gospodăria în care pășise, ,,cheia de la poarta ei e soarele". Acum mătușa locuia în Dealul Prunilor, plecase cu mulți ani în urmă pe acel drum lung, fără întoarcere. În satul acela
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1550_a_2848]
-
feminin, Euripide arată că femeia în sălbăticia ei este mai capabilă de eroism decât bărbatul învestit cu toate puterile”, scria Liviu Rusu1. Autorului grec nu i se poate contesta lirismul, grația cu care eroinele sale împărtășesc publicului revolta, durerea, dragostea, duioșia sufletului lor. La Sofocle, Electra rămâne singură; disperarea ei este încă și mai mare din cauza vicleșugului lui Oreste, care răspândește vestea că a murit. Recunoașterea fratelui și a surorii sale este întârziată și bucuria pe care o aduce precedă cu
Legenda Electrei de-a lungul timpului by Irinel Aura Stoica () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1626_a_3036]
-
înroșit sau să se lase jupuiți de vii pentru binele patriei. (ala cu tronul era gheorghe doja, iar cu jupuirea... ? sa fie egala cu trasul pe roata? de vf.) Astfel de aventuri prin timp și spațiu, care cerșeau respect și duioșie, mă scoteau din sărite. Era ca și cum istoria se milogea de mine să-i recunosc meritele. Parcă-l auzeam pe taică-meu, explicându-mi cum m-a crescut. Ce mă interesau pe mine eroismele de operetă, care sfârșeau ba cu pupături
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
Mihnea Popa al dumneavoastră. Auzi, Penciule, cum sună: pro-za-tor. E ca și cum ai spune: dozator, po-za-tor!“ „Compostor!“, s-a bucurat Penciu. Aproape bătea din palme. „Gura! Ia spuneți, domnu’ Robe: ce-i cu proza asta?“ Pronunța cuvântul cu grijă, aproape cu duioșie, ca atunci când vezi un deget fragil. Parcă-i era frică să nu-l stâlcească. „Zău dacă știu, acum o văd prima oară.“ „Presupuneți. Doar sunteți un om inteligent; nu ca noi.“ „Îmi cereți prea mult. Acum, dacă nu mai e
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
României cu acele ale Austro-Ungariei". Pre cât se știe teoria aceasta e veche. Mai cu seamă ungurii binevoiesc a ne dovedi zilnic ce identice sunt aceste interese și cât de mult ne iubesc neamul și limba. Ne pătrunde o adevărată duioșie când ne uităm peste munți și vedem cu câtă bună credință se aplică legea naționalităților bunăoară, cum pretutindenea limba românească e întrebuințată în administrație și în justiție, cum toți funcționarii vorbesc cu poporul în limba lui, cum românii sunt preferați
Opere 12 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295590_a_296919]
-
de-mi dă pedeapsă. Nu chiar așa. Trebuie să respecți regulile. Mai vedem noi. Și-au adus aproape paharele de suc și prăjiturelele, așe-zîndu-se turcește pe dușumea. Alin și-a desfăcut o acadea, din care a început să sugă cu duioșie. Radu mai avea niște semințe prin buzunarul de la pantaloni și scuipa corjile mai mult pe covor, chiar dacă Alin îi adusese o farfurioară. Spunea c-o să curețe după aia, dar nimeni nu l-a crezut. Cornel se străduia din răsputeri să
[Corola-publishinghouse/Science/1529_a_2827]
-
în n-rul trecut l-am numit deplin. În sine, drama, compusă cu recunoscutul talent tehnic al autorilor francezi, cu acea maiastră creare de situații interesante și variate, cu treceri repezi de la peripeții dureroase la altele mângâioase, poetice ori pline de duioșie, a ținut vie atențiunea publicului în timp de trei ore. Actorii, identificîndu-se cu rolurile lor, au produs în public acel efect pe care fiziologul îl privește ca o adevărată minune a naturei omenești, dar pe care numai simțământul adevărat, nu
Opere 09 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295587_a_296916]
-
nemișcat, cumva intimidat de ei. Când mi-am pus jos farfuria de metal și am început s-o sărut, îngenunchiați amândoi, și-a trecut mâna peste părul de pe burta mea; uneori mă uimea unde se nimerea să mă sărute cu duioșie, și nu știam de unde o să vină tresărirea de fericire. Mi-a oferit numai un obraz la început și, când îi luam gura, nu îmi mai dădea drumul la buze o vreme, până ce nu-și încolăcea brațele în jurul capului meu. Simțeam
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1872_a_3197]
-
sau alte lucruri. — Și cu mine cum rămâne? am întrebat. Pe mama Antoniei s-o ia dracu'! — Tu nu vei avea de suferit, Martin, spuse Palmer. Se opri în fața mea și-și plecă spre mine privirea concentrată și plină de duioșie. Aici se întâmplă un lucru extraordinar, Martin, ceva mult mai mare decât noi înșine. Dacă n-ar fi așa, Antonia și cu mine am fi acționat altfel. Într-o altă situație am fi putut chiar să te înșelăm, deși nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
-
drepturi. Firul nu se rupsese dar, fără să vrem și fără să băgăm de seamă, distanța dintre noi se mărise. A oftat, iar eu mi-am luat rămas-bun înainte ca ea să găsească cuvintele potrivite pentru a mă atrage cu duioșie spre ea. Am închis ușa salonului, despărțindu-mă de Antonia, și aproape m-am împiedicat de Honor Klein care traversa holul cu o cutie plină cu cărți pe care pe jumătate o căra, pe jumătate o târa. — Pot să vă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
-
am ales să mă port ca un om civilizat, e problema mea. Am privit-o cu aceeași insistență. Era totuși în această discuție deschisă ceva proaspăt, ceva care mă incita, o adevărată descătușare, după ce avusesem parte de atâta politețe și duioșie, după ce Antonia și Palmer mă „îmbrobodiseră” cu atâta măiestrie. — Civilizat! exclamă ea disprețuitor. Cred că știți cât se poate de bine că v-ați putea recăpăta soția chiar acum dacă ați vrea cu adevărat. Nu vreau să spun că ar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
-
nefiind în stare să judec rațional din pricina fricii, îmi făcusem griji în privința lui Georgie. Mă temusem că mă va persecuta cu dragostea ei, că-mi va cere să-mi țin promisiunile făcute numai pe jumătate. Dar ea era toată numai duioșie, era plină de dorința de a-mi alina imediat amarul și neliniștea; și, deși îi mulțumeam din toată inima, mă gândeam cu un sentiment de vinovăție că, de fapt, Georgie nu-mi putea face aproape nimic. Puterea ei era limitată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
-
Antonia. M-am așezat pe canapea. Georgie plecă de la fereastră și veni spre mine. Părul strâns neglijent era acum vârât în gulerul ridicat al hainei, își ținea mâinile în buzunare și mă privea de sus cu ochii plini de o duioșie aproape ostilă. În cele din urmă întrebă: — Găsești prezența mea aici detestabilă? — Nu, am răspuns. Nici nu-ți dai seama cât de bine îmi face prezența ta aici. Dar e totodată atât de dureros. — Știu, rosti Georgie, cu vocea ei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
-
mă retrag spre ușă. Antonia s-a așezat din nou pe pat și amândoi m-au privit ieșind. Lumina din sfeșnice cădea pe părul ei auriu și pe părul lui argintiu. Se uitau la mine, ea - cu blândețe și nesfârșită duioșie, el - sincer, încrezător, inteligent. Pe fundalul așternuturilor albe umerii lor se atingeau, figurile lor radiau către mine din mijlocul luminii aurii. Am închis ușa dormitorului așa cum închizi ușa unui sanctuar sau a unui triptic sacru. Lumina rămase dincolo de ușă. 16
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
-
mă făcea să mă îndoiesc de iubirea mea. Era însă o iubire cu adevărat monstruoasă cum nu mai trăisem până acum, o iubire de o asemenea profunzime cum numai abisurile în care sălășuiesc monștrii pot fi. O iubire lipsită de duioșie și de zâmbet, o iubire practic lipsită de personalitate. Straniu era faptul că această pasiune care presupunea, după toate aparențele, o supunere totală a ființei mele, părea să aibă atât de puțin de-a face cu latura carnală. Categoric avea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
-
că da. Oricum nu avea importanță. Și atunci m-am întrebat ce gândește ea despre mine. Ne-am studiat unul pe altul cu ostilitate și curiozitate. — Tu încă mă iubești, Martin, nu-i așa? întrebă Antonia. Rosti întrebarea nu cu duioșie ci cuprinsă parcă de o bruscă neliniște. — Bine-nțeles că da, cum să nu, am spus. Răspunsul meu a sunat destul de superficial și am continuat să ne privim cu ochi întunecați, triști, fiecare apăsat de propria sa suferință. Ar fi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
-
aiurelile astea! — Aiureli, la asta mă reduci tu pe mine! Sunt o marionetă, mă transformi într-o păpușă de cârpă și mă vârî în buzunar. Ești atât de dură, de rece, n-ai pic de blândețe în tine, pic de duioșie, de calm. Dacă m-aș fi însurat cu o femeie blândă și bună, aș fi fost acum cu totul alt om. Ah, totul e atât de negru, negru... De ce nu mă părăsești? — Nu vreau să te părăsesc. — Ca să nu-ți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1938_a_3263]
-
care o chinuiau și care nu erau poate nimic mai mult, dar nici mai puțin, decât umbrele proiectate de propria ei moarte. Rezemată de consola căminului, cu fruntea înclinată, reflectată în oglinda mare, cu ramă de aur boltită, atingea cu duioșie micul alai de figurine de bronz care se găseau acolo de atâta vreme, încă de pe timpul lui Alan. Flăcările din cămin lingeau flămând buturugile, și se micșorau, ca tot atâtea imagini ale gândurilor ei. Cât de diafană și de curată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1938_a_3263]
-
de la Adam una dintre caracteristicile fortăreței ei interioare, anume, un soi de animism care se aplica la orice, nu numai la muștele care trebuiau prinse și apoi lăsate să zboare pe fereastră, nu numai la gândacii care erau eliberați, cu duioșie, în grădină, sau la păianjenii care trebuiau respectați în ungherele lor, dar și la cuțite, furculițe, linguri, cești, farfurii și căni de apă, la pantofi, la sărmanii ciorapi desperecheați, la nasturii care, din lipsă de afecțiune, se pot pierde. Toate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1938_a_3263]
-
spre pisoi. Godot, conștient deja de iminentul abandon, pufni Înspre el, nervos, și Îl evită printr-un balans. Felină capricioasă. Trebuie să fii răbdător cu noi. Avem atât de puțin timp pentru a fi Împreună. Îmbrăcându-se, privi Încă o dată cu duioșie peretele din spatele patului. Între afișul expoziției lui Vermeer all’Aja din ’96 și copia discobolului lui Mapplethorpe, era Înrămată o fotografie făcută de el În golful Marettimo. Sasha și iubitul, bronzați, cuibăriți la prova unei iole, Îmbătați de soare și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]
-
Un băiețel de trei kilograme, rotofei În brațele Emmei. Iar ea i-l Întinsese, surâzând satisfăcută. El luase În brațe ființa aceea atât de nouă, Încât nu avea nici măcar un nume, care dormea și poate că visa. Se Întrebase cu duioșie ce visează un nou-născut: poate viața dinainte de viață, așa cum visa el viața de după moarte. Fiul meu. Fiul meu care se va numi Kevin, iar Într-o zi va semăna cu mine. Și-l voi Învăța să Înoate și să joace
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]
-
ușa, dar nu reușea, căci Antonio blocase centralizat ușile. Se aplecă peste ea și-i adulmecă mirosul binecunoscut al corpului ei și al șamponului de mere și parfumul acela Îl excită și-l impresionă. Îi apăsă șervețelul pe gură cu duioșie, cu ură, repetând Într-una iartă-mă, n-am vrut, iubire, nu voiam să-ți fac rău - și În același timp era totul adevărat și nu era, pentru că așa trebuia să se Întâmple. Emma primi șervețelul dacă nu din alt
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]
-
să se justifice. Altfel mama se Îngrijorează. Noi ne trimitem mesaje de o sută de ori pe zi. Dar Antonio reușise să-și Înghită furia. Reuși să nu pară nici deziluzionat și nici Întristat -surâse și-i sărută părul cu duioșie. — Ai făcut bine, șoricel, Îi spuse. Ești o fetiță bună. Mama trebuie să stea liniștită. Dar momentul trecuse. Pierduse clipa. O sclipire neplăcută Îi Încețoșase privirea și Îl Împiedicase să scoată pistolul. Și sunetul inconfundabil al unui celular care trimite
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]
-
albastru și soarele perfect rotund și roșu, ca o magnificență, avea să stăpânească zilele acelui an. Stătea nemișcat. Nu peste mult...era neștiutor ca noi toți ai pământului... Îmi venea să-l mângâi, să-l mai sărut o dată, încovoiat de duioșie, dar i-aș fi deranjat, poate chiar speriat, clipa de iluminare. Iubitul.... 17. Trecătorul mea tată!... Dacă ai fi trăit... Deodată ușa se deschise: în prag Marga Popescu. - Iată, am venit să vă spun „La mulți ani!” - eram la mătușa
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
și bîntuită de „tranziție“ dintr-un bloc la Bacău. Dacă exclud pasajele fantastico metafizice din ascensor (m-au convins mai puțin), dau peste personaje caragialești tratate cu umor, firește, dar, În același timp, transfigurate de Îngăduitoarea afecțiune a autorului. O duioșie ironică dînd parcă dreptate lui Steinhardt, care propunea sub pseudonim, Într-o revistă de exil, o interpretare anticonformistă, paradoxală, greu acceptabilă, scăldată În bunătate, a finalului din Scrisoarea pierdută. Caragiale blînd, Îți Închipui? Admirația - un dar rarisim În literatura română
Christina Domestica şi vînătorii de suflete by Petre Cimpoieşu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1372_a_2701]