KorAP: Find »[drukola/base=economist & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...23 24 25 ...353 >

8,806 matches

Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756

accentul pe liberalizare și pe restrîngerea intervenției guvernamentale și a ponderii sale în economie, globalizarea accelerată accentuînd și mai mult acest proces. Monetariștii au apreciat că gestionarea economiilor moderne nu trebuie realizată prin intervenția guvernului, ci prin controlul masei monetare, economiștii ofertei au pledat convingător pentru dereglemen-tare și pentru stimularea ofertei care-și creează piața, ca la Say, toți neoliberalii recomandînd o decizie guvernamentală mai scăzută. Străpungerea tehnologică specifică noii economii o face și mai dificilă. Cum spunea Peter Drucker, "aproape

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
care cîștigurile dintr-o activitate pot compensa pierderile datorate alteia. A interzice transportul pe calea ferată ar fi o eroare economică, iar companiile feroviare ar fi în drept să se plîngă de interdicția pe care le-o impun agricultorii. Obiectivul economistului este în acest caz de a face astfel încît suma algebrică a cîștigurilor și pierderilor să fie maximală și că ne aflăm astfel, din punctul de vedere a diverselor activități productive într-un punct de optim. Chestiunea unor eventuale compensări

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
relativ scăzută, permisivă pentru dezvoltarea economică. întrebarea e dacă la numărător s-a trecut ceea ce trebuia încasat potrivit legii, sau ceea ce s-a încasat efectiv... O presiune fiscală prea mare poate descuraja agenții economici să investească, să economisească, să producă. Economistul american Arthur Laffer susține că o rată a fiscalității foarte ridicată distruge însăși baza fiscală. "Curba Laffer" descrie relația dintre rata impozitării și veniturile fiscale. Astfel, după un anumit prag critic, creșterea poverii fiscale va conduce la scăderea veniturilor: Zona

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
așa-numita iluzie fiscală, sau anestezie fiscală. Aceasta constă în încercarea de a preleva impozite fără ca simplii contribuabili să realizeze acest lucru. Aceștia dau, în mod obișnuit, atenție modificărilor valorilor nominale ale impozitului, fără a observa pe cele reale. Pentru economistul german R.Wagner, cu cît structura fiscală este mai complexă, cu atît contribuabilii au o înțelegere mai puțin clară asupra impozitelor pe care le plătesc, iar costul de suportat pentru a obține informația exactă este mai ridicat. Aceasta nu înseamnă

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
cele care impun o creștere prea mare a sarcinii fiscale; limite de ordin economic, care țin seama de faptul că o impozitare excesivă descurajează munca, inițiativa, economisirea, investițiile, afectează spiritul antreprenorial și mediul de afaceri în general; O serie de economiști (E.Sax, A.C Rigon) consideră că nivelul optim al poverii fiscale este cel pentru care utilitatea marginală a cheltuielilor publice este egală cu utilitatea marginală a veniturilor private rămase la contribuabili. Altfel spus, presiunea optimă este cea care corespunde

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
lung, amenință autonomia fiscală statală, mai cu seamă în zonele ce experimentează diferite formule integraționiste. În Avuția Națiunilor, Adam Smith evidenția patru "canoane" sau principii ale impozitării. Acestea sunt: 1) Echitatea; 2) Certitudinea; 3) Eficiența; 4) Comoditatea. La acestea, ulterior, economiștii moderni au adăugat altele, cum ar fi: 5) Neutralitatea, în sensul de a nu distorsiona mecanismul prețurilor; 6) Stabilizarea, în sensul utilizării impozitelor pentru reglarea economiei; 7) Efectul stimulativ pentru muncă, economisire și investire; 8) Stabilitatea; 9) Flexibilitatea; 10) Redistribuirea

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
5) Neutralitatea, în sensul de a nu distorsiona mecanismul prețurilor; 6) Stabilizarea, în sensul utilizării impozitelor pentru reglarea economiei; 7) Efectul stimulativ pentru muncă, economisire și investire; 8) Stabilitatea; 9) Flexibilitatea; 10) Redistribuirea avuției și a venitului. La aceste principii, economistul francez Maurice Allais mai propune: individualitatea, nediscriminarea, confidențialitatea, legitimita-tea și lipsa arbitrariului. Din aceste principii rezultă o serie de cerințe ale impozitării astfel: Distribuția sarcinii fiscale trebuie să fie cît mai echitabilă; Impozitele alese trebuie să perturbe cît mai puțin

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
evoluție contrară promisiunilor oamenilor politici. În România există această particularitate de apelare slabă la impozitele directe asupra veniturilor și profiturilor (cota unică). În contra-partidă, crește importanța impozitelor indirecte asupra cheltuielilor și cotizațiilor sociale. Putem vedea aici o concretizare a ceea ce economiștii numesc "translație fiscală", adică acea capacitate de a reporta greutatea impozitelor asupra terților. Astfel TVA-ul este virat la Stat de către întreprinderi, dar ele sunt suportate de către consumatori. În mod simetric, cotizațiile sociale apasă în principal asupra întreprinderilor, sub forma

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
mult democrația? 4.1.1. Există o piață a votului? Comportamentul pasagerului clandestin autorizat de caracterul non-comercial al serviciilor colective nu ar putea fi combătut prin ale-geri, constrîngînd astfel alegătorii să-și dezvăluie preferințele? Această idee a fost apărată de economistul suedez Erik Lindahl, care a dezvoltat un model al schimbului voluntar ce permite stabilirea la un nivel nominal atît a cantităților cerute dintr-un serviciu public, cît și a repartiției resurselor sale de finanțare. Mai întîi, el a reluat ipotezele

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
situații, constrîngerea încrederii. Aparent, într-o lume machiavelică marcată de oportunismul agenților, aceasta n-ar putea să existe. Dar această manieră de a vedea lucrurile este eronată, deoarece ea confundă realitatea cu caracterul ipotetic al lui homo contractor. Ceea ce fac economiștii atunci cînd caricaturizează comportamentul actorilor economici nu este, într-adevăr, o descriere a realului. Homo oeconomicus nu există mai mult decît homo contractor, dar aceste ipoteze nerealiste permit scoaterea la lumină a elementelor cheie ale vieții în societate. În primul

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
dintre aceștia se manifestă în cadrul schimburilor pe diferitele piețe. Dar cînd prețul pieței a fost fixat, deciziile de consum sau de producție ale indivizilor nu afectează satisfacția sau utilitatea altora. Totuși, în realitate, există interdependențe directe între utilitățile individuale, iar economiștii numesc aceste interdependențe directe efecte externe, sau externalități. Există efecte externe negative și efecte externe pozitive. Un efect extern se produce atunci cînd decizia unui individ modifică în mod direct nivelul de satisfacție al altuia sau altor indivizi, în afara procesului

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
lipsește un veritabil criteriu al optimului social, sau al justiției sociale (Fata morgana). Teoria economică pare, astfel, incapabilă să ghideze alegerile publice, dincolo de o triere tehnică prealabilă între un ansamblu de ale-geri eficace și un ansamblu de alegeri ineficace. Există economiști care au încercat, desigur, să depășească acest impas, dar toate tentativele au ajuns în impas. 4.2.2.2. Funcția bunăstării sociale a) Funcția Bergson-Samuelson Abram Bergson (în 1938) și Paul Anthony Samuelson (în 1947) arată că imposibilitatea determinării alegerilor

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
a oferit pieței un loc central. În același timp, am văzut că rolul Statului a fost definit în funcție de lacunele pieței. Totuși, cu ajutorul organizațiilor, descoperim un teritoriu rămas multă vreme neexplorat, deși nu lipsea interesul. Ca pentru a recîștiga timpul pierdut, economiști și sociologi au multiplicat în ultimii ani studiile privind funcționarea organizațiilor. Nu le vom prezenta aici de o manieră exhaustivă, nici chiar sintetică, ci vom arăta numai în ce măsură ele clarifică chestiunea eficienței sau ineficienței administrațiilor. O primă constatare se impune

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
e dacă se poate aplica acest raționament administrațiilor? 4.3.1. Raționalitatea organizațiilor Economia birocrației împrumută conducătorilor administrației raționalitatea ce-l caracterizează pe homo oeconomicus, chiar dacă acesta pare un model prea reducționist. Dar aceasta ridică problema mai generală a raționalității economiștilor. Pentru aceasta, un recurs la sociologie poate fi de cel mai mare interes. Într-adevăr, un sociolog, Max Weber, este cel căruia îi datorăm faimoasa distincție între raționalitatea în raport cu scopurile (Zweckrationalitat) și raționalitatea în raport cu valorile (Wertrationalitat). Prima corespunde logicii economice

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
vorba de proceduri instituționalizate, create de alții și transmise prin formare sau experiență. Dar se poate, de asemenea, avea în vedere, în parte, o inițiativă a indivizilor care modifică regulile în funcție de datele noi sau alcătuiesc altele. Referindu-ne la inițiativa economistului contemporan Olivier Favereau, se poate constata că activitățile economice nu răspund unei singure logici. Dacă există efectiv numeroase domenii unde se aplică raționalitatea substanțială a calculului economic ghidat de prețurile relative, caracteristica organizațiilor este, din contra, de a urma o

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
socială, ridicînd veniturile celor implicați. Aceasta conduce la formarea spiritului antreprenorial, care asigură dezvoltarea pe termen lung. Districtul industrial presupune o dezvoltare locală bazată pe o rețea de activități economice specializate, implicînd un număr de firme aparținînd unei ramuri economice. Economistul italian Giacomo Becattini definește districtul industrial ca pe "o entitate socio-teritorială caracterizată prin coprezența activă, într-o zonă teritorial circumscrisă, aleasă pentru motive istorice și naturale, a unei comunități de oameni și populații de firme"33. Un district industrial are

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
locul, puțin cîte puțin, celei de reglementare/dereglemen-tare. Apoi, vom aborda relațiile dintre Stat și sistemele economice, dintre Stat și globalizare și, în fine, dintre Stat și națiunea modernă. 6.1. Statul, între reglare și reglementare Așa cum am mai arătat, economistul american de origine germană, Robert Musgrave, este cel care a propus o tipologie a funcțiilor eco-nomice ale Statului, astfel: Funcția de afectare, de alocare a resurselor. Se referă mai ales la producția de servicii noncomerciale ale administrațiilor, cu puternic impact

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
în continu-are cum rolul economic al Statului a pendulat între noțiunea de reglare și cea de reglementare, accentele modificîndu-se periodic și de la stat la stat. 6.1.1. De la reguli la reglare "Laissez faire, laissez passer!". Aceasta era doctrina fiziocraților, economiști de la sfîrșitul secolului al XVIII-lea, precursori ai clasicilor și ai neoclasicilor. Citind această formulă, luăm act de forma ei imperativă. Fiziocrații se adresau suveranului, adică reprezentantului cel mai înalt al statului. Generația fiziocraților vorbește prima oară în epocă despre

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
veniturilor care creează propria-i cerere. În optica keynesiană, dimpotrivă, o supraproducție este posibilă datorită faptului că ponderea relati-vă a economisirii crește pe măsură ce crește venitul. Aceasta îl conduce să considere economisirea ca pe o fugă din circuitul economic. Atunci cînd economiștii care l-au precedat considerau economisirea ca un prealabil necesar investițiilor, deci un element benefic, Keynes dorea, dimpotrivă, sterilizarea economiilor. Mai mult, el preconiza recursul la împrumut și la deficit public pentru a dezvolta investițiile, eliminînd astfel anticipările asupra unor

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
nasc reglementările ce vor încadra strategiile celorlalți actori economici. Pentru aceasta, vom începe prin a prezenta analiza economică, zisă pozitivă, a reglementării, înainte de a arăta cum această abordare urmează o cale tot mai normativă. 6.1.3.1. Economia reglementării Economistul american George Stigler poate fi considerat drept fondatorul acestui curent de gîndire ce repune în cauză virtuțile intervenționismului statal. Pentru a înțelege punctul său de vedere, vom apela la un exemplu marginal și edificator: în Statele Unite s-a constatat o

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
tuturor este și ea repusă în cauză, deoarece nu există rațiuni pentru care diversele tipuri de servicii, oferite utilizatorilor, să fie tratate de o manieră similară. În locul conceptelor de monopol natural, buget unic și statut, moștenite de la vechile generații de economiști, noi dezvoltări ale analizei economice propun, deci, astăzi substituirea cu noțiunile de rețea, diferențiere tarifară și salarii de eficiență. Este vorba despre o mutație majoră care necesită, fără îndoială, definirea în noi termeni a unei națiuni. 6.3. Statul și

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
6.4. Statul și globalizarea Economia este definită de unii autori contemporani ca "știință a încertitudinii". După părerea lui Pascal Bruckner, de pildă, ea ar trebui să predea discursul oracular, arta de a nu spune nimic precis sau verificabil, iar economiștii s-ar ocupa cu raționalizarea aleatoriului, cu anestezierea clienților și cu întreținerea unei aparențe de logică în haosul pe care-l administrează. Victimele economiei ar fi "victime curate", obiecte ale unor mecanisme abstracte, ale unor forțe invizibile, de care nimeni

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
Lumea devine o turmă rătăcită ce și-a pierdut păstorul și i-a uitat învățătura: "Căci dacă nu veți crede că EU SUNT, veți muri în păcatele voastre"38. 6.5. Statul și națiunea: spre o disociere? În privința serviciilor publice, economiștii propun astăzi o viziune pragmatică și mai puțin ideologică, cerînd determinarea cu precizie a ceea ce se dorește, aici și acum, urmărindu-se eficiența pe de o parte, echitatea pe de altă parte, precum și modul cum se articulează cele două părți

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
considerate ca niște actori binevoitori. Numeroase experiențe recente ne arată că responsabilii administrativi și/sau politici pot acționa, pur și simplu, în propriul interes, sau manipula publicul prin diverse grupuri de presiune. A ne mulțumi cu simpla recomandare a învățăturilor economiștilor, echivalează cu ignorarea faptului că relațiile economice se înscriu într-un cadru social și cultural. De asemenea, a defini modul cum trebuie să se conjuge eficiența și echitatea înseamnă a face o alegere socială, mai bine zis, o alegere politică

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
bine zis, o alegere politică. Spațiul privilegiat al alegerilor politice majore, în epoca modernă, a fost națiunea, iar chestiunea națională depășește simpla logică economică și cere statului să se înscrie într-un proiect colectiv mai larg. În concretizarea acestui proiect, economiștii propun grile de lectură sugestive. Dar astăzi națiunea e pusă în cauză, pe de o parte de creșterea importanței regiunilor, a eșaloanelor administrative subnaționale în general, pe de altă parte prin afirmarea entităților și formulelor de integrare supranaționale (cum e

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]