KorAP: Find »[drukola/base=frustrant & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...23 24 25 ...30 >

739 matches

Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466

a face față situațiilor de blocare. Iar cel mai important factor îl reprezintă, gradul de maturizare intelectuală, afectivă și morală a personalității, care va impune un anumit nivel de echilibrare psihică și de obiectivitate în crearea semnificației motivaționale a situației frustrante. 4. Cercetarea frustrației din această perspectivă, a influenței reciproce dintre numeroșii săi factori determinanți, aparținând atât mediului exterior cât și personalității, ne determină să subliniem deosebirile de ordin calitativ existente între structurile psihologice ale frustrației produse în lumea animală, comparativ

[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
are, deci, trăirea privațiunii în calea unei satisfacții, provocată, de un alt animal, ceea ce explică și reacția sa de agresiune sau de fugă. Această stare de privțiune se deosebește, însă, de procesul reflexiv uman de analiză motivațională, prin care agentului frustrant i se atribuie o intenție de deposedare. Animalul nu are conștiința „de altul” și, implicit, nu poate atribui motivației agentului frustrant o anumită, intenționalitate rău voitoare. Fenomenul propriu-zis de frustrație se naște numai în condiții de reflexivitate, respectiv în condițiile

[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
de fugă. Această stare de privțiune se deosebește, însă, de procesul reflexiv uman de analiză motivațională, prin care agentului frustrant i se atribuie o intenție de deposedare. Animalul nu are conștiința „de altul” și, implicit, nu poate atribui motivației agentului frustrant o anumită, intenționalitate rău voitoare. Fenomenul propriu-zis de frustrație se naște numai în condiții de reflexivitate, respectiv în condițiile actului de evaluare și interpretare, prin care persoana frustrată, atribuie conduitei persoane frustrante acel sens specific fenomenului de frustrație: reaua intenție

[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
altul” și, implicit, nu poate atribui motivației agentului frustrant o anumită, intenționalitate rău voitoare. Fenomenul propriu-zis de frustrație se naște numai în condiții de reflexivitate, respectiv în condițiile actului de evaluare și interpretare, prin care persoana frustrată, atribuie conduitei persoane frustrante acel sens specific fenomenului de frustrație: reaua intenție, adică, acțiunea în sensul privării/păgubirii de un drept, de un bun individual; de aici și sentimentul de nemulțumire și chiar de revoltă pe care-l trăiește persoana frustrată. Dar, chiar și

[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
frustrației rămâne îngustă; ea nu epuizează toate condițiile în care poate apărea frustrația în lumea umană. Nu întotdeauna frustrația apare în cadrul unui raport social direct; nu întotdeauna ea este rezultatul unui proces reflexiv de atribuire a unei intenții răuvoitoare agentului frustrant. din stările de frustrație își au originea în mediul intern al subiectului, fiind determinate de propriile inferiorități sau incompetențe. Persoana care nu a reușit, de exemplu, să „strălucească” deloc la serata dansantă la care a fost invitată, poate să se

[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
poate fi relevat deplin numai prin luarea în discuție a termenilor de „obstacol”, „conflict” și „stres”, deoarece fenomenele desemnate de acești termeni se află într-un raport de intercondiționare dialectică, fiecare dintre ei putând fi consecința celuilalt. Astfel, o situație frustrantă, semnificând un anumit tip de conflict, poate deveni stresantă dacă conflictul rămâne nerezolvat pentru o perioadă mai lungă, de timp. Conflictul este, după cum arată V. Pavelcu, „o formă, interioară de frustrație, întrucât satisfacerea unei tendințe se face în detrimentul alteia, prin

[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
fi frustrat. „Conflictul” reprezintă prin urmare, doar condiția generala, care poate duce la instalarea stării de frustrație. Pentru a se produce frustrația trebuie să, aibă, loc cum mai spuneam, acea „priză” de conștiință motivațională, prin care să atribuie conduitei persoanei frustrante o răuvoitoare intenție, sau prin care se găsește cauza privării în interiorul nostru, în propriii incompetențe. De asemeni, considerarea „frustrației” și a „conflictului” numai din punctul de vedere al „tensiunii afective”, pe care ele o implică în grade diferite, nu explică

[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
fenomenelor de conflict și frustrație ca, de exemplu, în acele împrejurări când, fiind într-o puternică stare de depresie, sau de anxietate, persoana este „înclinată” să intre mai ușor în conflict cu semenii, să interpreteze diferitele situații concrete ca fiind frustrante. Frustrația, de asemenea, poate accentua sau genera conflictul cu semenii, mai ales atunci când starea de frustrație este rezultatul unui act de atribuire subiectivă, ne justificată, a intenției răuvoitoare. Un bolnav de inimă, de exemplu, aflat în vizită la una din

[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
le „stresului” și ale „frustrației”. Aceste două fenomene sunt întotdeauna studiate împreună, deși sfera lor, așa cum am văzut, nu coincide decât parțial, răspunsul emoțional comun constituind doar o latură, un aspect al reacției generale a personalității față de evenimentele stresante și frustrante. Înțelesurile tradiționale acordate termenulu de „neliniște”, așa cum se desprind ele din lucrările clasice de psihlogie, sunt două: a) „neliniștea” ca răspuns, ca reacție, care traduce existența unei anumite stări, cunoscute după modul în care subiectul se exprimă, acționează, sau din

[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
mult mai complexă și mai diferențiată prin contextul său psiho-social (al relațiilor interpersonale și integrarea personalității în sistemul de valori și norme etico-sociale). Uneori, conceptul de „frustrație” este folosit într-o accepțiune prea restrânsă, pentru a desemna fie numai „situația” frustrantă, fie numai „stările psiho-fiziologice” specifice trăite de subiectul frustrat, sau numai „reacțiile comportamentale” ale acestuia; alteori, conceptul de „frustrație” este folosit într-un sens prea general, ca denumire doar a unei probleme și nu a unei realități psihice existente, clar

[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
ales atunci când starea, de frustrație este rezultatul unui act de atribuire subiectivă, nejustificată, a intenției răuvoitoare). Situația contrariantă trebuie să dobândească, prin semnificația pe care i-o acordăm, un caracter amenințător (stresant) suficient de puternic pentru a fi considerată, ca frustrantă; la fel, persistența pentru o perioadă mai lungă, de timp a situației obiective de frustrare, sau creșterea intensității ei, dă naștere stării de stres. Toate aceste trei fenomene constituie trepte diferite ale unei scări de rezistență psihofiziologică, individuală la „amenințare

[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
inaptitudini și incapacități. Acest sentiment restrânge, prin urmare, aria situațiilor în care se poate vorbi de „frustrație”: nu toate situațiile în care rezultatul acțiunii este resimțit ca „insucces”, sau ca „eșec”, determină apariția sentimentului de frustrație. Este necesar ca situația, frustrantă respectivă (de opoziție, contrariere sau conflict) să fie însoțită, de un afect puternic și de conștiința, privațiunii, a deposedării de un drept, de un bun individual. În acest înțeles, fenomenul frustrației este specific lumii umane, implicând, de cele mai multe ori, un

[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
și a vieții psihice a omului. Fenomenul de frustrație poate constitui - atunci când nu depășește anumite limite pentru a de veni stresant, atunci când el se grefează pe fondul unei personalități echilibrate și pe un act de evaluare obiectivă, realistă, a situației frustrante - un factor de progres, individual și social. 4) Tratarea, uneori, din motive de ordin didactic, a frustrației ca fenomen singular, independent de celelalte procese și funcții psihice, implică, un efort de abstractizare, deoarece este neglijat întregul în mod intenționat. În

[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
a se transpune și a înțelege în mod adecvat trăirile și motivațiile semenilor, sau cerințele și exigențele sociale. Dominantele motivaționale, diferite de la om la om sub raportul conținutului și al intensității, modul personal de evaluare și de interpretare a situației frustrante (dependent de anumite resurse intelectuale), deosebirile în planul sensibilității, al voinței și caracterului (care vor decide gradul de sensibilitate la frustrare), măsura vulnerabilității a toleranței individuale și a atitudinii încrezătoare sau pesimiste în situația respectivă de frustrare etc., iată numai

[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
pseudo-problemă. Într-adevăr, stipularea tezei că fenomenele „conștiinței” nu pot fi accesibile cunoașterii științifice obiective reduce, în general, cercetarea psihologică la studiul comportamentului exterior. Înțelegerea fenomenului de frustrație este redusă, astfel, la analiza recțiilor compotamentale produse sub acțiunea unui agent frustrant; în felul acesta fenomenul frustrației este golit de conținutul său psihologic, de ceea ce formează însăși specificitatea sa. Prin faptul că a practicat în cercetările sale „divorțul dintre conștiință și conduită”, că a așeza „de o parte conștiința ruptă de activitatea

[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
lanț de procese nervose și psihice care leagă stimulentul cu reacția de răsnuns”. Sub influența concepției behevioriste, unii cercetători ai frustrației (cum ar fi, de exemplu, J. Dollard, L. Doob, O.H. Mowrer, R.R. Sears etc.) au exagerat rolul „situației frustrante” și al „răspunsurilor comportamentale” la frustrare, susținând existența unei laturi mecanice directe intre agentul frustrant și reacția de răspuns a subiectului frustraț: cunoașterea stimului trebuie să ducă la prevederea reacției care-i va urma, sau dacă reacția este cunoscută, trebuie

[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
concepției behevioriste, unii cercetători ai frustrației (cum ar fi, de exemplu, J. Dollard, L. Doob, O.H. Mowrer, R.R. Sears etc.) au exagerat rolul „situației frustrante” și al „răspunsurilor comportamentale” la frustrare, susținând existența unei laturi mecanice directe intre agentul frustrant și reacția de răspuns a subiectului frustraț: cunoașterea stimului trebuie să ducă la prevederea reacției care-i va urma, sau dacă reacția este cunoscută, trebuie în mod implicit identificat stimulul (conform postulatului lui Watson). Acești cercetători interpretează, prin urmare, frustrația

[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
mișcări pot avea, în plan psihologic, semnificații diferite (la diferiți oameni, sau chiar la același om, în condiții și împrejurări deosebite). Între stimulent și reacția de răspuns nu există, în realitate, o dependentă mecanică nemijlocită: în aprecierea situației exterioare ca frustrantă, în trăirea, mai mult sau mai puțin intensă, a „stării de frustrație”, un rol important îl joacă, de exemplu, procesul „evaluării”, acesta depinzând, la rândul său, nu numai de resursele intelectuale ale subiectului, ci și de experiența sa de viată

[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
chiar periculos. Dacă pentru N.K. Maier trăsătura caracteristică a frustrației o reprezintă, așadar, „fixația”, lipsa de finalitate rațională, pentru Barker, R., Dembo, T., Lewin, K. „regresia” constituie reacția tipică a frustrației. Ei înțeleg „regresiunea” ca o coborâre, sub influența agentului frustrant, a „nivelului” activității, până la blocarea acesteia și reapariția unei deprinderi anterioare părăsite (adică reîntoarcerea la unele forme de conduită primitive, infantile). Fără a exclude posibilitatea ca „fixația” și „regresiunea” să constituie, în anumite împrejurări, forme specifice de reacție la frustrare

[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
la negarea diferențelor de ordin calitativ care există între fenomenul frustrației produs în lumea umană și cel apărut în lumea animală. Astfel, se impune remarca că în cazul omului, - ființă rațională, conștientă și, totodată socială, reprezentând „suma relațiilor sociale” - „situația frustrantă” are o semnificație psihologică mult mai profundă: dacă la animal ea desemnează, în exclusivitate, blocarea cursului satisfacerii unei trebuințe „organice” de către un obstacol concret experior, la om „blocarea” reprezintă, de obicei, contrarierea unor cerințe (trebuințe, motive, interese, convingeri etc.) spirituale

[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
animal ea desemnează, în exclusivitate, blocarea cursului satisfacerii unei trebuințe „organice” de către un obstacol concret experior, la om „blocarea” reprezintă, de obicei, contrarierea unor cerințe (trebuințe, motive, interese, convingeri etc.) spirituale și culturale specific umane, de către o varietate de agenți frustranți (de la cei exteriori, aparțin în mediului fizic și social, la cei interiori, aparținând propriei personalități). Apoi, dacă în lumea animală registrul „trăirilor psihice” sub acțiunea, unei blocuri include doar câteva forme primitive și simple de emoții care se desfășoară ca

[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
animală registrul „trăirilor psihice” sub acțiunea, unei blocuri include doar câteva forme primitive și simple de emoții care se desfășoară ca sete impulsive, în cazul omului - ca urmare a realizării procesului de evaluare, de apreciere de regulă realistă a obstacolului frustrant și de anticipare a pericolului amenințării - frustrația este trăită în special ca o stare internă de „conștiintă” deosebit de complexă, exprimată printr-o mare varietate de forme și nuanțe ale proceselor afective (printre ele predominând sentimentele complexe, care includ elemente de

[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
conduce spre scop, c’) gradul de toleranță la frustrare. b) Actul agresiv direct poate fi inhibat. Inhibiția variază în intensitate, în raport direct cu forța pedepsei așteptate (în cazul în care subiectul ar îndeplini actul). Atunci când agresiunea directă contra agentului frustrant este inhibată, se produce o frustrare secundară care modifică comportamentul reacțional în două maniere: a') modificarea obiectului agresiunii („deplasarea”): cu cât inhibiția agresiunii directe este mai mare, cu atât tendința „deplasării” acesteia este mai intensă; direcții deplasării agresiunii este determinată

[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
două maniere: a') modificarea obiectului agresiunii („deplasarea”): cu cât inhibiția agresiunii directe este mai mare, cu atât tendința „deplasării” acesteia este mai intensă; direcții deplasării agresiunii este determinată, de habitudinile reacționale ale subiectului și de sensul și semnificațiea atribuită situației frustrante (copilul, de exemplu, nu îndrăznește să-și descarce nemulțumirea asupra părinților, îndreptând-o asupra jucăriilor sau a fraților mai mici), b') Modificarea formei agresiunii; agresiunea directă este, în general, inhibată de cultură, de interdicțiile morale ale societății; ea îmbrăcând atunci

[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
D. Lagache, „impulsul refulat continuă să existe în derivație, făcând erupții în conduită și experiența conștientă, sub o formă ocolită și fără a fi recunoscut de către Eu”. Ceea ce în „teoria frustrației” este desemnat, în mod obișnuit, prin termenul de „situație frustrantă”, în termenii „doctrinei freudiste” semnifică conflictul intrapsihic între pulsiunile vieții (Libido) și cele ale morții (Thanatos), între instanțe personificate (Sine, Supra-Eu, Eu), aflate într-o eternă dispută, mai mult sau mai puțin accentuată a cărei soluționare deplină nu are loc

[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]