6,831 matches
-
la nereușita vieții ? Sau vine ea mai sus de lumea Creatorului, cum afirmă Eminescu vorbind despre natura geniului ? (Lume și geniu "Povestea magului călător în stele"). Pe de o parte, imaginația științifică a permis omului să descopere și să fructifice infinite posibilități latente ale naturii: matematica, fizica, chimia, astronomia, biologia, etc. i-au ușurat viața, dar i-o și amenință, căci orice nouă descoperire, recunoșteau chinezii când au descoperit praful de pușcă, se întoarce împotriva omului aceasta pentru că omul nu-și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
slujbei celui Prea-Înalt, pentru ca în noi Geniul divin să cânte acordul maiestuos, ordinea divină (Cântec la poalele Alpilor) În inima Alpilor, noapte clară, și ceața, Izvor al poemului de bucurie, acoperă valea cea largă. Mai dionisiacă încă suie dimineața, Mai infinită este creșterea anului și a orelor sfinte... Calme strălucesc deasupra înălțimile argintate, Deja plină de roze sus strălucește zăpada, Și mai sus încă sălășluiește deasupra luminii curate Dumnezeu Preafericit încântat de jocul razelor sacre, În pace locuiește singur și prealumină
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
chiar străbătută de cea mai profundă neliniște poezia este o bucurie. În ce constă această bucurie, această jubilare ? Când Leopardi a scris poezia A se stesso "Către sine însuși" cu profundul dispreț aruncat vieții fango e noia noroi și urât, infinită zădărnicie este totul, "nimic altceva", iar Eminescu, în Rugăciunea unui dac aruncă "blestem mișcării prime, al vieții primul colț" care a fost motivația de a pune în versuri, în jocul sublim al formelor prozodice cât mai perfecte atâta dispreț și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
a valorii existenței. Este o bucurie axiologică, o victorie a unei conștiințe care se plasează extramundan. Poezia lui Georg Trakl, tragică de la un capăt la altul, ne farmecă prin frumsețea rostirii, prin melodicitate, prin adâncimea gândului, prin strălucirile cromatice, prin infinita melancolie. Se va riposta: dar acest lucru nu l-a împiedicat pe Trakl să se sinucidă. Este adevărat, nici pe Empedocle nu l-a împiedicat să se arunce în Etna. Dar ce știm noi, pozitiviștii, care credem că avem toate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
află actualmente, precum și Panteonul roman. O bucurie solemnă și pioasă neîntreruptă este muzica lui Bach, bucurie a unui cor de îngeri muzica lui Mozart, iar eroica, dramatica muzică a lui Beethoven culminează cu Imnul Bucuriei din ultima sa simfonie. Melancolie infinită, răscolitoare, dar și tonifiantă, purtătoare spre înălțimi emană muzica lui Schubert, iar "melodia infinită" wagneriană, preluată apoi mai ales de Richard Strauss, exercită magia ființării pure. Bucuria creației Pindar afirma că poeții, dotați fiind cu privilegiul de a primi insuflarea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
Bach, bucurie a unui cor de îngeri muzica lui Mozart, iar eroica, dramatica muzică a lui Beethoven culminează cu Imnul Bucuriei din ultima sa simfonie. Melancolie infinită, răscolitoare, dar și tonifiantă, purtătoare spre înălțimi emană muzica lui Schubert, iar "melodia infinită" wagneriană, preluată apoi mai ales de Richard Strauss, exercită magia ființării pure. Bucuria creației Pindar afirma că poeții, dotați fiind cu privilegiul de a primi insuflarea zeilor, pot afla divinele adevăruri pe care muritorilor nu le este dat să le
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
și toate lucrurile odată cu noi. În fiecare clipă începe Existența; în jurul fiecărui aici se rotește sfera pe pământ. Centrul este pretutindeni. Curb este drumul Veșniciei !" Pentru Nietzsche, Eternitatea este cea a Devenirii prin care viața se perfectează neîncetat, o muzică infinită ce renaște mereu din ea însăși purtând existența la cea mai de sus frumusețe, la transfigurare. "Vreau să dau eternitate celui mai umil lucru". "Denn alle Lust will Ewigkeit, will tiefe, tiefe Ewigkeit" "Căci toate bucuriile vor Eternitatea, vor adânca
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
noastră". Și Schopenhauer și Eminescu au relevat că geniul este un străin în lume. La Nietzsche totul este seducție: ideile rostite și purtând in apex intellectu, noutatea deschiderilor sufletești și spirituale, stilul ritualic înaripat răsunând în templul universului devenit un infinit sanctuar mistic un univers pur omenesc, omul fiind propria sa divinitate, cu excluderea oricărei dependențe. Pentru Nietzsche, problema valorilor este mai fundamentală decât a certitudinii. Unul din criteriile ce duc spre certitudinea unei valori este gradul de intensitate al accepției
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
cumplitele suferințe îndurate prin ce nedrept destin ? de Oedip: "A trăi este o moarte, iar moartea este ea însăși o viață". Pentru Schiller cultivarea frumosului unit cu eticul, kalokaghatia, este sensul poeziei vieții, iar pentru Novalis, cufundarea mistică în misterul infinit al nopții. Baudelaire consideră că sensul vieții este confundarea cu natura prin multiplele corespunderi ale senzațiilor culori, cânt, parfumuri, voci tainice. Poezia purifică o lume de noroi precum cea a Parisului Tu m'a donné ta boue et j'en
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
Sein zum Tode ființă întru moarte. Când homo faber a evoluat către homo cogitans, a apărut conștiința tragicului și a singurătății. A tragicului în fața morții, final funest condus implacabil de suferință și de răul imanent lumii, și neliniștea solitudinii în fața infinitului necunoscut din jur și din noi înșine. De observat că sentimentul cel mai purificat, mai profund al neliniștii existențiale aparține omului arhaic, aflat în raport nemijlocit cu marile dimensiuni al universului și cu marile întrebări. De aici, sublimitatea poeziei sale
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
Nu mă treziți, vorbiți, vă rog, în șoaptă. Tonalitatea profund pesimistă a liricii lui Leopardi, culminând cu strigătul: "E funesto à chi nasce il di natale", își află antidotul în dizolvarea senină a sufletului în pacea nemărginirii din poemul emblematic, Infinitul poezie care semnează un moment de depășire senină a suferinței și mizeriei acestei existențe unde absurditate și "noroi este totul". Astfel, refugiul în natură îl face pe poet să uite nu numai lumea, dar și pe sine însuși, pierzându-și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
Memento mori, încheiată cu marea neliniște "Poate că în văi de haos ne-am pierdut de mult... de mult", din moment ce astăzi trăim apusul zeilor și a marilor idei filozofice, profețite de Eminescu. Povestea magului călător în stele este un spațiu infinit al intensei neliniști provocată de răscoala, seismele naturii care însoțesc trezirea geniului la conștiința de sine: un străin într-o lume străină, străin și lui Dumnezeu însuși, astfel încât, așa cum am mai discutat și în altă parte, titlul mai adecvat al
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
obscur scoate în lumină numai personajele pozitive moral, în sensul că sunt unicele purtătoare ale luminii, iar pe cele negative le alungă în întuneric. Iar Leonardo da Vinci simbolizează în clarobscurul său conflictul dintre puțina lumină a cunoașterii și conștiința infinitei bezne a tainei. Dar neliniștea lui Leonardo răzbate în accente tragice în uimitoarele sale profeții, dintre care redăm câteva. Un nou Babel este prevestit pe toate planurile, precum ignorarea valorilor până la distrugerea lor: "Cel care va fi cel mai necesar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
excelență magia de a sublima și transfigura neliniștea ontică. Așa are loc cu mișcările adagio și andante din concertele pentru pian și orchestră ale lui Mozart, fiorul dramatic din Simfonia neterminată și trio-ul Nocturna ale lui Franz Schubert, tensiunea infinită din Cântecul de mulțumire adresat lui Dumnezeu, din Cvartetul 132 al lui Beethoven, ori Sanctus și Benedictus din Missa solemnis; sau poemul simfonic al lui Richard Strauss Moarte și transfigurație, cu geamătul și apoi strigătul prelung, învins în final de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
atingerea anagogică a libertății spirituale radicale. Această fenomenologie are loc, de pildă, în Luceafărul: în contextul unei armonii prozodice de excepție și a perfectei logici interne a desfășurării ideii poetice, are loc conflictul acut dintre ceresc și pământesc, finit și infinit, vremelnicie și vecinicie, creat și increat. Dar mai mult încă, Eminescu a fost nemulțumit de capodopera sa, mai ales de finalul din forma publicată, astfel încât intenționa să modifice poemul și "să-l o înalțe nesfârșit à la Giordano Bruno", cum
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
toate. Simțirea mi se pierde în contemplare, Ceea ce numeam eul meu, dispare. Mă dăruiesc cu totul nemărginirii, Sunt în ea, sunt totul, sunt numai ea. Deci aceeași eternă idee profund umană a liricii: poezia perfect arhitecturată, cu deschidere ideatică finală infinită, satisface esențiala năzuință a ființei omenești: eliberarea din limite, din finitudine către eliberarea metafizică. Rainer Maria Rilke în Sonetul către Orfeu II,13 dezvoltă ideea naturii muzicii de a constitui renaștere perpetuă, "veșnicia în mișcare", afirma Platon. Mirajul orfic înfăptuiește
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
Ea este necesară pentru ca să reinventăm mereu existența. La modul orfic. Ca atare, suferința este sfântă. Ea a creat lumea, a creat viața, a creat artele. A creat sfinții și geniile. Poezia cel mai înalt posibil Un om este produsul unor infinite interferențe de vectori energetici, al unor determinisme venind din începuturi. Iar în contextul în care se naște și își petrece viața; este de asemenea supus unui angrenaj de influențe fizice și sociale care, "algebric", îi dirijează existența de fiecare moment
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
mitul, povestea, deci alt posibil, care întrece realul, este copilul, deși el nu știe încă să judece valoarea realității. El este frate cu poetul care, de asemenea, evadează din realitatea comună, nesemnificativă. El nu rămâne sclav al realului, al complexului infinit de influențe din afară, așa cum urmează să fie copilul mai târziu. Un mare mister: are copilul o conștiință apriorică a dezamăgitoarei vieți zilnice și are, tot aprioric, dorința transcenderii prin miraculos a vieții care va urma s-o petreacă ? Pentru
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
acum când plec, am să las lumea asta tot atât de proastă și de rea, pe cât am găsit-o când am venit într-însa." "Amară și plicticoasă este viața, și nimic altceva: și noroi este lumea... De acum, inima mea obosită, disprețuiește infinita zădărnicie a tot ce există", va clama Leopardi, astfel că "E funesto à chi nasce il di natale. Lirica lui Eminescu este un vast compendiu al imposibilului, dar și al încercării de depășire a lumii neputinței, a eșecului onto-axiologic al
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
în finalul dramei wagneriene: "În valurile unduitoare/, în marea extazului, în adiindul Tot mă cufund fără de nume cea mai înaltă încântare !" Fără de nume în voluptatea nonidentității, a pierderii de sine, se cufundă și Leopardi, eliberându-se de suferința metafizică, de "infinita vanità del tutto" . În viziunea lui Johann Wolfgang Goethe, deschisul este zborul de contopire cu Divinitatea, așa cum scrie în finalul poemului Mai înaltul și foarte înaltul: "Liberi, în zbor arzător/ Vom sui fără hotare/ Și în vecinica Iubire/ Ne vom
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
starea nirvanică conștiința sinelui este păstrată, în transposibil dispare orice individuație oricât de decantată, persistă doar transfigurarea eliberării ca atare. Experiența transposibilului din adolescență mi-a dat deschiderea înțelegerii libertății metafizice în radicalitatea ei la Eminescu și Giordano Bruno: tensiunea infinită a intelectului "eroic" dincolo de ființă și neființă și dincolo de orice datum care alcătuiește o lume nelumea conceput de Eminescu în Archaeus. Viziunea din Luceafărul "Nu e nimic și totuși e/ O sete care-l soarbe, / E un adânc asemene/ Uitării
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
Junimea, 1986; Inițieri, Timpul 1999; Înălțarea mai sus de sine, Cugetarea, 2002. Catrenele din Valea Vinului, Cugetarea, 2002. Meditații orfice, Cugetarea, 2003. Vitraliile Bunei Vestiri, Cugetarea, 2004, Învierea preludiilor, Panfilius, 2007. Poezii, Panfilius, 2009, Tratat de uimire, Panfilius, 2010. Cântec infinit, Antologie poetică, Princeps 2011. Pe pagini de eter, Panfilius, 2012. Ecouri din transposibil, Panfilius, 2014. Corezonanțe orfice George Popa-Leonida Maniu, Panfilius, 2014. Aforisme: Însemnările unui oaspete al luminii, ed.I, Timpul, 1998, ed. II, Panfilius 2006. Filozofia literaturii: Spațiul poetic
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
alegerea, Arus hotărî. Și, într-o după-amiază de primăvară timpurie, înțeleapta căpetenie i se alătură lui Lupino, într-una dintre lungile expediții ale acestuia prin pădure. Am observat că-ți place mult să colinzi pădurea, băiete, l-a abordat, cu infinită blîndețe, șeful pe Lupino. Așa este, Mare Arus, îmi place. Mă ajută să-mi limpezesc gîndurile. Și, mai mult decît atît, sînt mereu uimit de frumusețea locurilor. Descopăr, de fiecare dată, ceva nou, chiar dacă am ajuns să cunosc ținuturile ca
by Crenguţa H. B. Docan [Corola-publishinghouse/Imaginative/1108_a_2616]
-
Las Conternaciones sunt șaizeci și patru și apoi vin cele două sute cincizeci și șase de concuaternaciones și cele o mie douăzeci și patru de conquinaciones mai târziu și... ce viitor se deschide Umanității! Asta trebuie să fie inatacabilă, eternă, căci nu ajunge infinita realizare a timpurilor pentru a epuiza infinita serie a infinitelor coordonări. Metoda coordonatoare este, fără îndoială, izvorul întregii filosofii, felul de a excita gândirea. Auzi zicându-se că dragostea este foamea speciei? Păi, inversând, spun că foamea este dragostea individului
Dragoste şi pedagogie by Miguel de Unamuno [Corola-publishinghouse/Imaginative/1414_a_2656]
-
apoi vin cele două sute cincizeci și șase de concuaternaciones și cele o mie douăzeci și patru de conquinaciones mai târziu și... ce viitor se deschide Umanității! Asta trebuie să fie inatacabilă, eternă, căci nu ajunge infinita realizare a timpurilor pentru a epuiza infinita serie a infinitelor coordonări. Metoda coordonatoare este, fără îndoială, izvorul întregii filosofii, felul de a excita gândirea. Auzi zicându-se că dragostea este foamea speciei? Păi, inversând, spun că foamea este dragostea individului. Deja Pascal, ca bun filosof, a spus
Dragoste şi pedagogie by Miguel de Unamuno [Corola-publishinghouse/Imaginative/1414_a_2656]