731 matches
-
zice, arătând spre poză. — Am fost, spune Luke după o pauză. Haide, Becky. Lasă‑mă să‑ți fac măcar cinste cu o băutură. Ne așezăm la o măsuță cu două pahare de Pernod dinainte. Văd luminița de la telefonul lui Luke licărind scurt la fiecare cinci secunde, indicând că e căutat. Dar pare să nu observe. Am vrut să te sun, îmi spune, privind în pahar. Am vrut să te sun, în fiecare zi. Dar știam ce‑o să zici dacă te sun
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1997_a_3322]
-
și îmi vine să râd. Clientul a înțeles deja asta, spune Luke. Și e pregătit să asculte cu umilință și să fie pus la punct. În majoritatea situațiilor. — Toate situațiile, răspund instantaneu. Nu‑ți forța norocul, spune Luke, cu ochii licărind amuzați și nu îmi pot împiedica zâmbetul care mi se așterne pe față. — Păi... rămân cu privirea în caiet o clipă, gânditoare. Cred că e acceptabil și „majoritatea“. Date fiind circumstanțele. — Deci. -Ochii lui plini de căldură îi întâlnesc pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1997_a_3322]
-
iubire de Dumnezeu. Apoi, chiupul Întredeschise mai Întâi ochiul stâng, apoi și ceea ce mai rămăsese din cel drept, Îi Închise la loc și iar făcu aceleași mișcări și zărind un chip omenesc lângă el a Încercat un strigăt În care licărea speranța din care Maria desluși: Sorineeee! Sorinuțaaa lu’ tăticu’! Chiupul sleit de puteri a schițat dorința de a se mișca apoi a adormit până a doua zi dimineață. Victor a sosit de la magazin unde se Întărise cu o cinzeacă de
Învierea pământeană by Val Andreescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1269_a_1901]
-
Elveția. Era un om gentil, dar foarte prudent, a simțit ce se apropie și nu mai vroia să Îndure alt război... De ce se uită nedumerită lafosta lor grădină, plină de doamne cu copii, paharele de cristal și lingurițele de argint licăresc În soare și ei Înghit lacom, la măsuțele albe, cochete, imensele porții de Înghețată, cu pișcoturi aurii Înfipte În mormanele de frișcă, fără să știe, așa cum nici ea, care se uită cu jind la ei, nu știe, că peste trei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2331_a_3656]
-
Cine? — Eu sunt oaia cea pierdută... Și mă uit la cele trei mese de Înălțimi diferite, puse cap la cap, acoperite cu mușama și mușamaua, și ea, acoperită cu o cârpă nu prea curată. Curate sunt doar coșurile În care licăresc lumânările Înfipte În prescuri, printre biscuiții lemnoși, bucățele de imortele, legate cu ață roșie, vinul pus În sticlele de Cico și cununa rumenită, ca un cozonac, a parastasului și bomboanele mici, roz-verzi-frez, așezate pe zahărul alb al colivei. Ochii lor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2331_a_3656]
-
lumânările Înfipte În prescuri, printre biscuiții lemnoși, bucățele de imortele, legate cu ață roșie, vinul pus În sticlele de Cico și cununa rumenită, ca un cozonac, a parastasului și bomboanele mici, roz-verzi-frez, așezate pe zahărul alb al colivei. Ochii lor, licărind fumegos sub broboadele negre. Ce faci? Plângi? — Nu plângi? -- Al cui ești? -- Al cui ești? Alcuiești? -- Ion Hodivoianu, mort negrijit, fără lumânare. Mihnea. Buni. * Am Încercat atunci, la parastas, să mi-o amintesc pe Buni. Pomenește-i, Doamne! Ah, cât
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2331_a_3656]
-
presă. Deocamdată toate fețele s-ar fi Întors zâmbind spre Buni, toate simțurile s-ar fi aflat În alertă, pregătite s-o cântărească, s-o măsoare. Deasupra celor cinci cârlionți ai ei, uscați de permanentul ei proaspăt, de proaspătul vopsit, licărind ca arama Într-un asfințit senin de septembrie, se Încrucișează ultrasunete, semnalele liliecilor, priviri pline de subînțelesuri. Atenție! Filmare cu Încetinitorul! Buni se ridică, mai Întâi se ridică umerii gheboșați, apoi micuța cocoașă care Îi Îndoaie gâtul În față, apoi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2331_a_3656]
-
deschisă și șuvițele de sânge prelingându-se din colțul buzelor, din nări și ochii care Încă mai priveau din fața Încremenită. — Te doare? Te doare? Te doare? Și, undeva, Încă mai sclipind, Înțelegătoare, lumina cât un vârf de ac. Încă mai licărind, fumegos, pupila strânsă, concentrată, ca un vârf de ac. Te doare? Te doare? să strig. Și lumina, cât un vârf de ac, pâlpâind deodată intens, ce altceva să-mi răspundă decât: — Eu mă duc sub pământ și tu ai să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2331_a_3656]
-
încet spre Sena. După un timp nu mai auzi ceasul primarului; auzea în schimb un foșnet ritmic, ca un mers târșâit. Îl auzea așa cum auzise și ceasul primarului și înțelese că totul e o iluzie. La capătul unei străduțe pustii licărea râul. Constată că respira greu și se sprijini de zidul unei vespasiene, rămânând pe loc, cu capul plecat, căci strălucirea râului îl amețise. Foșnetul ritmic se apropie și se opri în spatele lui. Firește, și ceasul se oprise la un moment
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1859_a_3184]
-
ceru unul: încetineala cu care se mișcau chelnerii îl enerva. Ceru să vină șeful lor. Omul încercă să-l evite, dar în cele din urmă se văzu nevoit să se apropie. —Bună, Jules, i se adresă Charlot. În ochii celuilalt licări o nuanță de nemulțumire: nu accepta să-i spună pe nume decât cei cu adevărat apropiați lui, cei care plătesc, își spuse Charlot. —Nu-ți aduci aminte de mine, Jules, zise Charlot. Omul dădu semne de stânjeneală, poate glasul îi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1859_a_3184]
-
ar fi mers cu ea la târg, în tăcere, într-o zi frumoasă de toamnă, întocmai ca acum. Șoseaua urcă puțin și-i scoase momentan din ceață. Pe ambele părți ale drumului se întindeau parcele lungi, cenușii, fragmente de cremene licăreau ca niște așchii de gheață, o pasăre se ridică și apoi se depărtă în zbor. Drumul coborî din nou, ceața îi închise între ziduri imateriale, iar pașii lui continuau pledoaria constantă, fără răspuns. —Ai obosit? întrebă el. — Nu. — Mi se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1859_a_3184]
-
margine. Asta nu era bine de loc. Încercă să se oprească din fugă dar călcă pe ceva moale și se dezechilibră, căzând la pământ. Lanterna îi scăpase din mână, rostogolindu-se undeva în stânga la vale. În cădere, văzu lumina ei licărind pe pantă, pierzându-se apoi printre tufele dese. O durere ascuțită îi străbătu coșul pieptului tăindu-i răsuflarea. Se lovise de ceva, probabil un bolovan căzut din munte ori o cioată, iar acum simțea cum coastele îi pulsau. Gemu și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1500_a_2798]
-
stătea să se stingă, cu gând să fumeze împreună, ba poate chiar să mai schimbe o vorbă, două. În vatra improvizată din bolovani de râu, lemnele mistuite de flăcări se transformaseră într-un morman de cenușă, doar câțiva cărbuni mai licăreau dedesubt. Strugurel își roti privirile de jur împrejur, căutându-l pe Burcilă dar acesta nu se vedea nicăieri. Se apropie de foc și, cu un băț lung, răscoli jarul rămas. Luă câțiva butuci din grămada de alături pe care îi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1500_a_2798]
-
să simtă mirosul de tutun ori să vadă jarul aprins din vârful acesteia. Nimic, acum liniștea pădurii nu mai era tulburată de nici un sunet. Se ridică în picioare și își roti privirile în jur. Lumina focului abia se mai zărea licărind printre copaci. Era prea departe de tabără, oricât ar fi încercat Burcilă să-i joace o festă îi venea greu să creadă că se aventurase până acolo. Ori trecuse pe lângă el fără să-și dea seama, ori se înșelase și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1500_a_2798]
-
pe malul căruia își ridicaseră ei corturile. Dacă rămânea cu spatele la aceasta, ajungea exact acolo unde voia. Se ridică pe vârfuri încercând să pătrundă cu privirea cât mai departe. Deși negura nu se subțiase de loc, zări o geană de lumină licărind în întuneric. Acest lucru nu i se păru deloc curios și sufletul i se umplu de bucurie, în timp ce inima începu să-i bată frenetic în piept. Un val de căldură îl inundă din tălpi până în creștet. Focul, asta se vedea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1500_a_2798]
-
mod special. Lumina zilei o arde, o secătuiește și o alungă înapoi în adăpostul subpământean. Nu voiam să spun decât că stă să se crape de ziuă, este ora patru de dimineață. Cristian privi în sus, luna apusese dar stelele licăreau intens pe cer. Fiind între munți, încă nu se vedea nici o geană de lumină dinspre răsărit. Tot întrecându-se cu vâlva, pierduse noțiunea timpului. De unde știi ce oră este? întrebă el. Aș putea să-ți spun cât este ora numai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1500_a_2798]
-
tălpi și aștepta cu nerăbdare să simtă cum ploaia se domolește. Din păcate nici drumul nu se mai vedea ca lumea. Panglica albicioasă dispăruse, apa îi schimbase culoarea, făcând-o aproape invizibilă în noapte. Fulgerele se răriseră, acum abia mai licărea câte unul în depărtare, lumina lor nemaiputând să alunge întunericul de lângă el. Parcă și zgomotul picăturilor era mai slab sau era numai o impresie? Nu, ploaia chiar se ostoise acum. Distingea din nou brotăceii din pădure care se bucurau de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1500_a_2798]
-
drumeagul ce se pierdea în pădure. Un bărbat îmbrăcat într-un combinezon negru și capul acoperit cu un fes de aceeași culoare mergea de-a lungul perime trului, fumând nervos. Odată ajuns în dreptul ultimului camion, omul se opri. Flacăra brichetei licări scurt, cât să vadă inspectorul că acesta nu mai era singur. O altă siluetă, la fel de neagră, apăruse din umbra mașinii și acum cei doi discutau aprins. Nu auzea ce spun, dar din gesturile pe care le făceau, conversația părea destul de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1500_a_2798]
-
pentru că am fost dat afară din cameră întrucât n-am putut plăti chiria? — Câtuși de puțin. A ricanat: — Te lauzi. Dacă aș face-o cu adevărat ai fi copleșit de remușcări. — Încearcă și o să vedem, i-am replicat. I-a licărit un zâmbet în ochi și a continuat să-și amestece în tăcere absintul. — Ai vrea să facem un șah? l-am întrebat. — N-am nimic împotrivă. Ne-am așezat piesele și le-am privit mulțumit. Există într-adevăr un simțământ
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2047_a_3372]
-
încă în stare de război civil, puteau fi văzuți oameni admirând prunii înfloriți, iar, printre petalele care se scuturau, răsunau cântecele privighetorilor. Primăvara aceea se arăta plăcută, dar abia începuse Luna a Doua. La căderea serii, când lămpile începeau să licărească rece, pe Hanbei îl apuca, din nou, tusea. În timpul nopții, Oyu trebuia să se ridice de mai multe ori pentru a-i masa spatele. În apropiere erau și alți vasali, dar Hanbei nu voia să-i lase să se ocupe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
devenea încins și umed. Vasalii terminaseră de împachetat și stăteau aliniați în fața porții. Cai nechezau sub norii de ploaie coborâți pe cer. — Au fost pregătite echipamentele de ploaie? întrebă un vasal, privind, din nou, înăuntrul porții. — În noaptea asta nu licărește nici o stea și, dacă începe să plouă, drumurile vor deveni dificile. Ar fi bine să mai pregătim câteva făclii în plus! strigă altul. Chipurile tuturor samurailor erau la fel de mohorâte ca și cerul nopții. Aveau ochii plini de furie, de lacrimi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
să se distreze. La urma urmei, Mitsuhide era un om care se mândrea cu intelectul său și care, mai presus de orice, chibzuia rațional. Nu prea era genul care să folosească ghicitul viitorului pentru a lua o hotărâre. Lămpile care licăreau în camera de oaspeți străluceau printre frunzele tinere. Pentru Shoha și ceilalți poeți, avea să fie o noapte cu scârțâieli de penițe pe hârtie, în timp ce-și scriau versurile. Petrecerea acelei seri începu cu un banchet la care Mitsuhide
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
pentru a-l folosi, dacă i se împotrivea. În colțul unui alcov mare, dincolo de plasa pentru țânțari, se afla o nișă secretă, ascunsă în perete, unde putea aștepta un om înarmat. Scamele aurii de pe suprafața ușii camuflate sclipeau amenințător, parcă licărind cu setea de sânge a unui asasin nevăzut. La dreapta lui Mitsuharu era o ușă glisantă mare. Nu auzea nimic din spatele ei, dar putea simți prezența lui Saito Toshimitsu și a altor câțiva oameni cu armele scoase, așteptând doar ordinul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
flăcările lămpilor pâlpâiau încontinuu, învăluite în aureolele ceții nocturne. Dacă în lumina lămpilor din seara aceea s-ar fi putut ghici viitorul, poate s-ar fi citit un semn de rău augur în halourile cețoase sau în nuanțele luminii ce licărea din fitilele lămpilor. Cineva bătu la poarta din față a templului. După un timp, un slujitor anunță că sosise o depeșă din provinciile apusene. Profitând de ocazie, Nobutada se ridică, iar Soshitsu ceru și el permisiunea de a pleca. Atunci
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
marginea răsăriteană a orașului Kyoto. Tivul masivului de nori scânteia roșu viu. Dacă oamenii își încordau vederea, puteau desluși orașul Kyoto, abia vizibil în penumbra dinaintea zorilor. În spatele lor, însă, spre Oinosaka sau hotarul provinciei cu câmpii înverzite, Tamba, stelele licăreau atât de strălucitoare și limpezi, încât le-ai fi putut număra. Un cadavru! — Mai e și acolo unul. — Hei, și dincoace! Armata se apropia de periferia răsăriteană a capitalei. Cu excepția crângurilor și a colibelor cu acoperiș de stuf, nu se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]