1,582 matches
-
întoarse și deschise brusc ușa, aproape ciocnindu-se de Rosina, care trăgea cu urechea, de afară. Rosina făcu un salt îndărăt, iar Lizzie coborî scările în fugă, ținându-se strâns de balustradă, în timp ce pantofii ei cu tocuri înalte păcăneau și lunecau pe trepte. Am dat s-o urmez, dar Rosina m-a prins cu forță de braț, și mi-a pus frână, așezându-și un picior încălțat în cizmă în fața picioarelor mele. Ne-am tras amândoi îndărăt, spre zid. — Las-o
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
din urmă, domnul a ieșit în grădină. Temperatura corpului mi s-a urcat brusc și inima a început să-mi bată violent. M-am bucurat când am văzut că ținea în mână o greblă de grădină, îi deslușeam umbra lunguiață lunecând peste pajiște. Mă furnica o certă plăcere să-l urmăresc în obiectivul lentilelor mele pe Ben, care n-avea cea mai vagă bănuială, așa cum mă urmărise și el. Niciodată n-am mânuit vreo pușcă adevărată, dar mânuisem multe puști de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
și teama și groaza să poată înceta și să ne redobândim liniștea. Dacă s-ar întoarce... s-ar putea să fie... îngrozitor. — Adică? — Îngrozitor. Lacrimile lente continuau să se prelingă, iar ea își pleca pleoapele, ca să le lase să-i lunece pe obraji. Continuă: — Aș vrea să nu fi adoptat niciodată un copil, a fost vina mea, Ben are dreptate, am fi dus-o mai bine fără el. Atunci aș fi putut fi cum trebuie, iar Ben ar fi fost... așa cum
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
de ce stăm la masa asta idioată. Am luat lumânarea și am târât-o după mine în cămăruța roșie, unde am tras perdelele. M-am așezat în fotoliu și am vrut s-o iau pe genunchi, dar s-a lăsat să lunece pe podea, la picioarele mele, ținându-mi mâna. Am început s-o sărut încet, cu grijă, apoi să-i mângâi sânii. Eram ca doi copii, ca doi adolescenți, îmi inspira o dorință care, în mod miraculos, nu putea fi disociată
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
casei. Locul în care drumurile noastre s-au întâlnit și care era, într-adevăr, singura cale mai ușoară dinspre casă către turn, a fost podul lui Minn, stânca boltită pe sub care marea se năpustea în cazan. Amândoi ne cățăram și lunecam către acest firesc loc de întâlnire, și am ajuns pe pod, înfruntându-ne unul pe celălalt de la o distanță de trei metri. M-am întrebat cu iuțeală și cu oarecare îngrijorare dacă mă mai aflam, după cum speram, în raza vizuală
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
Nu! Mai mult de atâta nu!“, și apoi apucând-o de mână și trăgând-o după mine înapoi. Nu, n-am făcut așa ceva. N-am atins-o. Și-a dezbrăcat halatul albastru și fularul și și-a dat drumul să lunece ușor din mașină. I-am deschis poarta și am urmat-o pe alee. James venea în urma mea, apoi Titus, cu o figură speriată, după el Gilbert, la fel de speriat, și pe urmă Peregrine, rumegându-și propria furie. Hartley a sunat la
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
supă congelată, direct din cutia de conserve, dar am renunțat foarte repede. Am înghițit două aspirine, am urcat în dormitor și m-am trântit pe pat, așteptând avid - așa cum se întâmplă adeseori în clipele de acută nefericire și șoc - să lunec repede în inconștiența somnului, dar m-am pomenit târât într-un soi de infern. Dacă există vreo tortură mentală sterilă mai dureroasă decât gelozia, aceasta este remușcarea. Până și suferința pierderii unei ființe dragi e mai puțin sfredelitoare; și, de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
ascensor“. Valul verde se spărsese deasupra creștetului meu, și capul mi-a ieșit o secundă la suprafață; scuipam apă și mă străduiam să strig. Atunci l-am văzut pe James, coborât până pe la jumătatea peretelui de stâncă, parcă în genunchi, lunecând în jos ca un soi de animal. Comparația cu liliacul nu era cea mai nimerită, putea fi asemuit mai curând cu o șopârlă, dar important era că nu se agăța de piatră cu mâinile și cu picioarele ca un om
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
deasupra, de „cerul” pe care alunecă și pier corăbii; metropola, în perspectivă răsturnată, e o mare deasupra căreia gândul se avântă ca o luntre. O Barcarolă îngână o litanie amară, cu dor de neîntoarcere: „ barca somnului înceată/ Pe tăria depărtată/ Luneca-va printre nori.” (Somnul). Corespondentul terestru devine drumul de fier, cântecul obsedant al roților inspirând o adevărată beție a simțurilor. Pe drum traduce stingerea tuturor elanurilor, înecate într-o oboseală de viață, de rătăcire, de ultime și definitive deziluzii: „dar
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286047_a_287376]
-
de la antipodul oxidant, precum acidul uric. Atâta doar că „vinovată“ de calitățile acelui mediu nu e chimia ca’n cazul prototipului natural, ci curentul electric. De ce? Pentru că, dacă stăpânim Întrutotul electricitatea, chimia ne mai dă multă bătaie de cap, ne lunecă adesea printre degete, cu atât mai mult când e aceea a Naturii. De fapt a fost altfel, o suită de răspunsuri la tot atâtea Întrebări, dar mă limitez, semnând, doar la ce-mi aparține, adică la răspunsurile la Întrebările, subînțelese
Gânduri în undă by Cristinel Zănoagă () [Corola-publishinghouse/Journalistic/1186_a_2365]
-
prin mutații, așa cum încerca să probeze Hugo de Vries: </citation author="Hugo de Vries">„Aceste specii noi care apar deodată foarte diferite de rubedeniile lor, prin urmare evoluția viețuitoarelor nu-și urmează calea pe plaiurile vremii șerpuind ca șarpele dar lunecând lin ca acesta, ci Țopăind ca puricele. Mai e încă evident (?), zic mutaționiștii, că aceste variații săltătoare nu pot (?) naște sub influența factorilor externi, trebuie deci să le căutăm imboldul din interiorul organismului, în structura intimă a substanței ereditare”.</citation
75 - VÂRSTA MĂRTURISIRII by Gheorghe Mustaţă () [Corola-publishinghouse/Memoirs/794_a_1652]
-
și astăzi, cu aceeași intensitate și amărăciune, întrucât mi-au schimbat cursul vieții, suprimându-mi în mod brutal cei mai frumoși ani ai existenței noastre trecătoare. Și-atunci, cum s-o pot înțelege? "...Cu mâna mea în van pe liră lunec; Și timpul crește-n urma mea... mă-ntunec!" (Mihai Eminescu) E necesar să mă întorc la anii aceia, la vârsta de aur, ca s-o-nțeleg? Sunt prea bătrân. Lumânarea mea se stinge... "Astăzi chiar de m-aș întoarce A
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1481_a_2779]
-
privilegiat. Credința sa în literatură nu a fost zdruncinată de frecușurile zilnice pe culoarele redacționale. Scriitorul e un singuratic. Un singuratic care observă cu minuțiozitate strada, cartierul, podurile, orașele și satele prin care îl mână pașii. Deseori, notația sa minuțios-realistă lunecă în fantastic, dar nu poposește prea mult acolo. Pentru Amariței fantasticul e un mod de a atinge și a creiona lumea interioară. Paginile volumului de față poartă amprenta acestor tendințe. Podul său de piatră nu unifică doar malurile unui râu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1544_a_2842]
-
1923), pare să fie prototipul acestei imagini <endnote id=" (263, p. 220)"/>. Scriitorul evreu care a Încercat să detalieze chestiunea a fost Ronetti Roman, În textul Două măsuri, publicat În 1898 : „Ovreiul cela cu caftanul și perciunii, smerit și sfiicios, lunecând ca umbra și temându-se de fiecare umbră, cu ochii pe jumătate Învăluiți, ascuns În sine, parcă ar cloci o taină și i-ar fi frică să nu i se ghicească - ovreiul cela este un fenomen unic În istoria omenirii
Imaginea evreului În cultura română. Studiu de imagologie În context est-central-european by Andrei Oişteanu () [Corola-publishinghouse/Journalistic/835_a_1546]
-
o barcă cu care am plecat în mijlocul lacului și din care am sărit în apă, dar în care m-am urcat ceva mai greu înapoi... Și așa, povestind, ajung într-un pat mare, cu miros de sulfină și levănțică și lunec, lunec în somn încă înainte de a pune capul pe pernă. Dimineața, mă trezesc gîdilată de o rază de soare care se strecoară printre crestele Alpilor drept spre nasul meu. Deschid fereastra și amestecul de culori ce se revarsă de pe culmile
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1495_a_2793]
-
barcă cu care am plecat în mijlocul lacului și din care am sărit în apă, dar în care m-am urcat ceva mai greu înapoi... Și așa, povestind, ajung într-un pat mare, cu miros de sulfină și levănțică și lunec, lunec în somn încă înainte de a pune capul pe pernă. Dimineața, mă trezesc gîdilată de o rază de soare care se strecoară printre crestele Alpilor drept spre nasul meu. Deschid fereastra și amestecul de culori ce se revarsă de pe culmile sure
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1495_a_2793]
-
care este salutul vostru? Evident, cel al întregului Orient. Salaam (Pace). Și vremea se scurge, încărcată de pace, în aburii ceaiului... Soarele începe, ușurel, să dispară în spatele cupolelor albastre. Se apropie seara, una din serile acelea calde și blînde, ce lunecă molcom deasupra Asiei Centrale, după o zi călduroasă. Oferim țigările noastre gazdelor atît de îndatoritoare care ne întreabă: E darul vostru? Da. Ne zîmbesc și le acceptă senini și demni, fără false ezitări, căci așa este normal: să împarți ceaiul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1495_a_2793]
-
galopează alături cu animalul fulgere îngemănate și hei! caii își primesc stăpînii în spate, fără o tresărire, după ce cele șapte trupuri încordate se azvîrliseră asupra lor, din goană, ca niște uriașe feline sălbatice, asupra unei gazele în galop. Hei! Djighiții lunecă sub burta calului, ținîndu-se cu dinții de chingi. Hei! Apar din nou în șa, dar în picioare, într-un echilibru perfect, fără nici un alt punct de sprijin în afara contactului dintre tălpile omului și crupa calului. Hei! Călăreții schimbă caii între
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1495_a_2793]
-
-ul frînează brusc între palmierii ce străjuiesc decorativ intrarea hotelului și mă arunc în el cu entuziasmul copilului căruia i se oferă în sfîrșit jucăria mult visată. Pornim la drum pe șoseaua asfaltată, tăiată vîrtos printre cactuși, nisip și chiparoși. Lunecăm în tăcere, ore întregi, în amiaza fierbinte, motorul mîrîie monoton, egal, adormitor. Aproape de o curbă neașteptată, zărim atîrnat de un chiparos... un afiș: desen primitiv, cu aspect de pictură rupestră. Atrage atenția tuturor celor ce trec pe șosea, în universala
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1495_a_2793]
-
în genunchi, apoi în picioare, am senzația că desfășurarea către vîrful chiparosului nu se mai sfîrșește. Parcă mă aflu într-o barcă, pe o mare în furtună. N-am crezut niciodată că o cămilă poate fi atît de înaltă. Nisipul lunecă undeva, departe, sub ochii mei, în valuri mișcătoare, stranii și calde. Cămila simte om în spinare, simte chemarea deșertului și pornește legănat, alene, fără grabă, cu unitatea de măsură "secol" pentru măsurarea timpului și a spațiului. Mi-e frică: teama
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1495_a_2793]
-
gătite și gustoase, așa că ne-am simțit foarte bine și ne-am hotărît că e momentul să ne îndreptăm spre casă. Era o zi de toamnă frumoasă, nu ne grăbeam, sătui eram, așa că trăncăneam liniștiți, îndreptîndu-ne spre Lille, în timp ce soarele luneca ușor spre Apus... Tocmai traversam un sătuc microscopic, cînd, la intersecția între două ulițe înguste cît să treacă o mașină sau două biciclete, am văzut, cu uluirea omului abia ieșit de puțină vreme din uriașa pușcărie a lagărului comunist, o
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1495_a_2793]
-
la fel de gol ca și ea și frământând laolaltă cu ea hainele și sfărâmătura de pământ de pe jos. Nu mai terminam ce aveam să ne spunem cu mâinile și cu picioarele, cu trupurile noastre Înlănțuite și asudate, Încleiate de sudoare și lunecând pe sudoare, contrazicându-ne doar pentru a ne aproba și redescoperind neîncetat ținuturi Îndelung străbătute și care se vor străbate neîncetat, căci deși mai trecusem pe acolo, Încă simțeam nevoia să trec dimpreună cu dorința mea de schimbare ce semăna
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2023_a_3348]
-
fie și brotacul ăsta adormit, peste paișpe-cinșpe ani. Ca mâine ai să-l vezi... Da, trece repede, prea repede a trecut și nici n-am știut Încotro a fugit. Unde s-a dus? Îmi fuge și acum somnul o dată cu privirea lunecându-mi pe torsul slăbănog, la fel de ciocolatiu ca al lui văru' Laur, dar numai dâmburi și scobituri, ca o prelungire firească a căpățânii mele colțuroase și Îmbibându-se nu chiar fericit cu obrazul tânăr și Îmbujorat de somn al Steluței, care
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2023_a_3348]
-
pretutindeni în lumea care trecea de la al XIX-lea veac la al XX-lea, nu era deloc ușor. Un anume stil universitar medieval nu lipsea nici la Iași. Același autor, Gh. Năstase, își amintește că, deseori, undeva, "din Țicăul care luneca pe nesimțite la vale, seara, văzduhul era aromat de liliac, iar balurile, întrunirile, manifestațiile la care se cânta majestuos "Gaudeamus igitur" mențineau această ambianță, amintind de un burg tipic universitar. Ne cunoșteam cu toții între noi, era multă prietenie între noi
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1542_a_2840]
-
se prefiră prin ele"44, cu rezonanță de clopote în sufletul oricărui trăitor. Eminescu nu este un privitor rece al cerului: o stea dacă fulgeră prăbușindu-se pe cer rezonează în sufletul său, precum prin tuburi subțiri de orgă ar luneca o piatră sfâșiind toată armonia. De aceea dramatismul acestor viziuni nu stă în sistemica lor zugrăvită "în negru", ci în surprinderea pierderii naturii astrale a "bulgărelui de lut", în păstrarea unei "nostalgii a astrului interzis și neînțeles": Când omul risipitu-i
[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]