702 matches
-
le-a fost răsplătită înzecit: Elena și Adrian Niga - „Aurul sintetic” (TFE 46, CPSF 54); Maya Niculescu - „Prizonieri printre giganți” (TFE 48-49, CPSF 56-57); Octavian Sava și Alexandru Andy - „Pisica din Baskerville” și monumentalul roman al lui Ivan Antonovici Efremov - „Nebuloasa din Andromeda” (TFE 51-57, CPSF 59-65). Până să publice „Straniul caz al doctorului Jeckyll și al lui Mister Hyde”, apărut abia în 1970 (CPSF 375-378), Adrian Rogoz l-a prezentat pe americanul Robert Louis Stevenson cu o emoționantă poveste fantastică
Tudományos-fantasztikus elbeszélések () [Corola-website/Science/318503_a_319832]
-
masă, ducând evoluția lor în etape pe care stelele singure nu pot ajunge. Astfel de exemple sunt Algol, Sirius și Cygnus X-1 (dintre care una dintre membre este probabil o gaură neagră). Stelele binare sunt obișnuite ca nuclee ale multor nebuloase planetare, fiind generatoare atât de nove cât și de supernove de tip Ia.
Stea binară () [Corola-website/Science/318977_a_320306]
-
ca astrul cel mai tânăr (steaua Ț Tăuri propriu-zisă) și-a schimbat brusc orbită după ce a trecut foarte aproape de una din companioanele sale, si poate chiar a fost ejectata din sistem. Foarte aproape de sistemul stelar se gaseste NGC 1555, o nebuloasa de reflexie (cunoscută sub denumirea de "Nebuloasa lui Hind" sau "Nebuloasa variabilă a lui Hind"). Aceasta este iluminata de Ț Tăuri, iar luminozitatea să variază, prin urmare, în același mod cu cea a stelei. Nebuloasa NGC 1554 era probabil asociată
T Tauri () [Corola-website/Science/319000_a_320329]
-
Tăuri propriu-zisă) și-a schimbat brusc orbită după ce a trecut foarte aproape de una din companioanele sale, si poate chiar a fost ejectata din sistem. Foarte aproape de sistemul stelar se gaseste NGC 1555, o nebuloasa de reflexie (cunoscută sub denumirea de "Nebuloasa lui Hind" sau "Nebuloasa variabilă a lui Hind"). Aceasta este iluminata de Ț Tăuri, iar luminozitatea să variază, prin urmare, în același mod cu cea a stelei. Nebuloasa NGC 1554 era probabil asociată cu Ț Tăuri, când ea a fost
T Tauri () [Corola-website/Science/319000_a_320329]
-
schimbat brusc orbită după ce a trecut foarte aproape de una din companioanele sale, si poate chiar a fost ejectata din sistem. Foarte aproape de sistemul stelar se gaseste NGC 1555, o nebuloasa de reflexie (cunoscută sub denumirea de "Nebuloasa lui Hind" sau "Nebuloasa variabilă a lui Hind"). Aceasta este iluminata de Ț Tăuri, iar luminozitatea să variază, prin urmare, în același mod cu cea a stelei. Nebuloasa NGC 1554 era probabil asociată cu Ț Tăuri, când ea a fost observată în 1868 de
T Tauri () [Corola-website/Science/319000_a_320329]
-
se gaseste NGC 1555, o nebuloasa de reflexie (cunoscută sub denumirea de "Nebuloasa lui Hind" sau "Nebuloasa variabilă a lui Hind"). Aceasta este iluminata de Ț Tăuri, iar luminozitatea să variază, prin urmare, în același mod cu cea a stelei. Nebuloasa NGC 1554 era probabil asociată cu Ț Tăuri, când ea a fost observată în 1868 de Otto Struve, dar de atunci ea a dispărut, sau poate chiar nu a existat vreodată. Este cunoscută sub numele de "Nebuloasa pierdută a lui
T Tauri () [Corola-website/Science/319000_a_320329]
-
cea a stelei. Nebuloasa NGC 1554 era probabil asociată cu Ț Tăuri, când ea a fost observată în 1868 de Otto Struve, dar de atunci ea a dispărut, sau poate chiar nu a existat vreodată. Este cunoscută sub numele de "Nebuloasa pierdută a lui Struve". Un obiect Herbig-Haro este asociat stelei Ț Tău.
T Tauri () [Corola-website/Science/319000_a_320329]
-
din zona new wave și se caracterizează prin abordarea tematică a unei realități bazate pe suprimarea conceptului de individualitate și pe încarcerarea lui într-un sistem globalizant, destructiv și restrictiv [conexiuni multiple cu depressionismul francez și neorealismul american]. Debarasat de nebuloasa unor ficțiuni premontorii, deprimismul reușeste să se evidențieze tocmai prin forța lui de-a rezista valoric într-un sistem în care se diferențiază clar doua opțiuni majore:" "a) elitismul - și migrarea textelor literare într-un microunivers de tip eclectic; b
Deprimism () [Corola-website/Science/297662_a_298991]
-
așa că telescoapele optice adaptive și spațiale sunt utilizate pentru a obține imaginii calitative. În acest interval de lungimi de undă, stelele sunt foarte vizibile, și multe spectre chimice pot fi observate pentru a studia compoziția chimică de stele, galaxii și nebuloase. Ultravioletele, razele X și astronomia gamma studiază procese foarte energetice, cum ar fi pulsari binare, găuri negre, magnetari, și multe altele. Aceste tipuri de radiații nu pătrund bine atmosfera Pământului. Există două metode de a observa această parte a spectrului
Astrofizică () [Corola-website/Science/296578_a_297907]
-
din masa sa. Impactul ar fi îndepărtat o mare parte din crustă și manta, lăsând nucleul în urmă. O teorie similară a fost propusă pentru a explica formarea Lunii. O altă teorie spune că Mercur s-ar fi format din nebuloasa solară înainte ca energia eliberată de Soare să se stabilizeze. Planeta ar fi avut inițial de două ori masa prezentă. Dar protosteaua s-a contractat, temperaturile în preajma planetei Mercur puteau să ajungă la 2.500-3.500 K, posibil chiar să
Mercur (planetă) () [Corola-website/Science/296585_a_297914]
-
parte din rocile de la suprafață ar fi putut să fie vaporizate la astfel de temperaturi, formând o atmosferă de „vapori de rocă” care ar fi putut să fie duși mai departe de vântul solar. O a treia teorie sugerează că nebuloasa solară a cauzat o forță de frecare cu particulele din care se făcea acreția planetei Mercur, ceea ce înseamnă că particulele mai ușoare s-au pierdut din materialul de acreție. Fiecare din aceste teorii prezice o altă compoziție a suprafeței planetei
Mercur (planetă) () [Corola-website/Science/296585_a_297914]
-
generându-se astfel neutrino și radiație solară. Conform cunoștințelor actuale, în decursul următorilor aproximativ 5 miliarde de ani Soarele se va transforma într-o gigantă roșie și apoi într-o pitică albă, în cursul acestui proces dând naștere la o nebuloasă planetară. În cele din urmă își va epuiza hidrogenul și atunci va trece prin schimbări radicale, întâlnite des în lumea stelelor, care vor conduce printre altele și la distrugerea totală a Pământului. Activitatea magnetică a Soarelui generează o serie de
Soare () [Corola-website/Science/296586_a_297915]
-
masă, orbita Pământului va fi împinsă mai departe, prevenind astfel înghițirea Pământului (totuși atmosfera Pământului se va evapora și împrăștia). Faza de gigantă roșie va fi urmată de împrăștierea straturilor exterioare ale Soarelui datorată intenselor pulsații termice, dând naștere unei nebuloase planetare. Soarele se va transforma apoi într-o pitică albă, răcindu-se în timp. Această succesiune a fazelor este tipică evoluției stelelor de masă mică spre medie. Lumina și căldura Soarelui constituiesc principala sursă de energie pe suprafața Pământului. Constanta
Soare () [Corola-website/Science/296586_a_297915]
-
de la Soare. Obiectele din sistemul solar interior sunt compuse în mare parte din "roci", materiale ce conțin compuși cu puncte de topire ridicate cum sunt silicații, fierul sau nichelul, care au rămas în stare solidă în aproape toate condițiile din nebuloasa protoplanetară. Jupiter și Saturn sunt compuși în mare parte din "gaze", materiale cu puncte de topire extrem de scăzute și presiunea de vapori mare, cum ar fi hidrogenul molecular, heliul și neonul, care s-au aflat întotdeauna în fază gazoasă în
Sistemul solar () [Corola-website/Science/296587_a_297916]
-
protoplanetară. Jupiter și Saturn sunt compuși în mare parte din "gaze", materiale cu puncte de topire extrem de scăzute și presiunea de vapori mare, cum ar fi hidrogenul molecular, heliul și neonul, care s-au aflat întotdeauna în fază gazoasă în nebuloasa inițială. "Ghețurile", ca apa înghețată, metanul, amoniacul, hidrogenul sulfurat și dioxidul de carbon, au puncte de topire de până la câteva sute de grade kelvin, în timp ce stările lor depind de presiunea și temperatura ambiante. Ele pot fi găsite sub formă de
Sistemul solar () [Corola-website/Science/296587_a_297916]
-
carbon, au puncte de topire de până la câteva sute de grade kelvin, în timp ce stările lor depind de presiunea și temperatura ambiante. Ele pot fi găsite sub formă de gheață, lichide sau gaze, în diferite locuri din sistemul solar, în timp ce în nebuloasa inițială ele erau fie în stare solidă, fie în stare gazoasă. Substanțe înghețate se găsesc în compoziția majorității sateliților planetelor gigante, precum și în cea a planetelor Uranus și Neptun (așa-numiții "giganți de gheață") și în numeroase obiecte mici care
Sistemul solar () [Corola-website/Science/296587_a_297916]
-
sistemul solar, denumită și nebuloasă pre-solară, a suferit un colaps, conservarea momentului cinetic a determinat-o să se rotească mai repede. Centrul, unde s-a concentrat cea mai mare parte a masei, a devenit din ce în ce mai fierbinte în raport cu discul din jur. Nebuloasa în contracție, rotindu-se tot mai repede, a început să se aplatizeze și a luat forma unui disc protoplanetar cu un diametru de aproximativ 200 UA, având o protostea fierbinte și densă în centru. Protoplanetele formate în urma acreției din acest
Sistemul solar () [Corola-website/Science/296587_a_297916]
-
de fierbere foarte mare, numai metalele și silicații au putut rezista în sistemul solar interior fierbinte, aproape de Soare, iar acestea au format planetele de rocă Mercur, Venus, Terra și Marte. Deoarece elementele metalice constituiau doar o fracțiune foarte mică din nebuloasa solară, planetele terestre nu au putut deveni foarte mari. Giganții gazoși (Jupiter, Saturn, Uranus și Neptun) s-au format mai departe de Soare, dincolo de linia de îngheț: punctul dintre orbita lui Marte și a lui Jupiter începând de la care materia
Sistemul solar () [Corola-website/Science/296587_a_297916]
-
Straturile sale exterioare vor fi ejectate în spațiu, lăsând în urmă o pitică albă, un obiect extraordinar de dens, având jumătate din masa inițială a Soarelui (de mărimea Pământului). Straturile exterioare ejectate vor forma ceea ce este cunoscut sub numele de nebuloasă planetară, împrăștiind în mediul interstelar unele din materialele din care s-a format Soarele, dar și elemente mai grele, cum ar fi carbonul, create în Soare. Soarele este steaua sistemului solar și de departe cel mai important component al acestuia
Sistemul solar () [Corola-website/Science/296587_a_297916]
-
Pierre-Simon, Marchiz de Laplace (n. 23 martie 1749, Beaumont-en-Auge - d. 5 martie 1827, Paris) a fost un matematician, astronom și fizician francez, celebru prin ipoteza sa cosmogonică "Kant-Laplace", conform căreia sistemul solar s-a născut dintr-o nebuloasă în mișcare. A formulat ecuația Laplace și a pus la punct transformata Laplace, care apare în multe ramuri ale fizicii matematice, un domeniu în al cărui dezvoltare a jucat un rol esențial. Operatorul Laplace, utilizat pe scară largă în ecuațiile
Pierre-Simon Laplace () [Corola-website/Science/298288_a_299617]
-
un observator al suprafeței planetei Venus, Soarele pare să răsară la vest și să apună la est, iar durata de la un răsărit la următorul este de 116,75 de zile pământene. Este posibil ca Venus să se fi format din nebuloasa solară cu o perioadă de rotație și o înclinație a axei diferite, ajungând în starea actuală din cauza schimbărilor haotice de spin cauzate de perturbațiile planetare și de efectele mareice asupra atmosferei sale dense, schimbare ce ar fi avut loc de-
Venus () [Corola-website/Science/297166_a_298495]
-
de oxigen din mostre provenite de pe Pământ, Lună, Marte și meteoriți, însă pentru mult timp nu au putut obține valori de referință pentru relațiile dintre izotopii prezenți în Soare, despre care se crede că sunt la fel cu cei din nebuloasa protosolară. Totuși, analiza mostrelor de siliciu expuse vântului solar din spațiu și reajunse pe Pământ prin intermediul sondei Genesis au arătat că Soarele are o proporție mai mare de oxigen-16 decât Pământul. Măsurarea implică faptul că un proces necunoscut a epuizat
Oxigen () [Corola-website/Science/297158_a_298487]
-
au descoperit cea mai mare și mai strălucitoare stea din univers (de până acum), numită steaua "Pistol". Ea se află în zona centrală a galaxiei noastre, și s-ar vedea și cu ochiul liber, dacă n-ar fi acoperită de către nebuloasa cu același nume. Distanța dintre Pământ și steaua Pistol este de aprox. 25.000 ani-lumină. Se mai apreciază că nebuloasa Pistol, care este formată dintr-o aglomerare enormă de stele, ar avea un diametru de aprox. 4 ani-lumină. Stelele sunt
Stea () [Corola-website/Science/297467_a_298796]
-
unei stele are loc în decursul milioanelor de ani, pe parcursul mai multor etape: în interiorul unui nor molecular se formează "globule", care cu timpul se transformă în protostele și apoi în stele. În spațiu există imenși nori de gaze și pulbere: nebuloasele. Într-unii din ei materia este mai densă și mai concentrată: ea formează nori moleculari. Aceștia sunt atât de mari, încât durează zeci de ani ca lumina să-i traverseze. Masa totală a unei nebuloase poate fi de câteva sute
Stea () [Corola-website/Science/297467_a_298796]
-
nori de gaze și pulbere: nebuloasele. Într-unii din ei materia este mai densă și mai concentrată: ea formează nori moleculari. Aceștia sunt atât de mari, încât durează zeci de ani ca lumina să-i traverseze. Masa totală a unei nebuloase poate fi de câteva sute de ori mai mare decât cea a Soarelui. Materia lor este foarte rece. Se numesc nori moleculari pentru că gazul pe care îl conțin este prezent peste tot sub formă de molecule, (adică grupări de atomi
Stea () [Corola-website/Science/297467_a_298796]