1,179 matches
-
monitor dispare zborul nostru și se anunță Tenerife. Alergăm spre panoul general. Bruxelles este anunțat la poarta 4, terminal B. O luăm la picior în regim alert. Bătrînii asiatici, cocîrjați și stresați încearcă să țină ritmul. Nu pot și devin necăjiți rău de tot. Unii aleargă. Ajungem și vedem anunțat zborul. Răsuflu ușurat. Încă o întîrziere de o oră. Ne cunoaștem și bîrfim serviciile aeroportului, compania iberică și tot neamul lor. Se aud tot mai des cuvintele idioți, imbecili și altele
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1487_a_2785]
-
era departe de "delirul" său. Era o minunăție, un fel de "izgonirea din rai" cu detalii, cu o Evă care, "ieșind pe poarta raiului", sfida cu sînii săi opulenți și provocatori. Un Adam cu toate cele blegite rău de tot, necăjit și departe de a fi dornic de sex. Scena șoca, fascina și înfricoșa. Calvarul omului pe pămînt începuse! Șarpele încolăcit pe măr, grădina de vis care trebuia părăsită... dar opera era gata și nu prea, încă se mai lucra la
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1487_a_2785]
-
se duce la pat și se culcă la loc. Și apa mea? țipă Raul. Nu mai este, răspunde Marilu cu satisfacție. Raul aproape plînge. Imaginează torturi, sadism, bestialitate, sînge și oase rupte. Adoarme și prin somn oftează, ca un om necăjit ce este. Nganga* pentru finul meu Cînd am citit că finuțul meu mă face ipochimen, am simțit o enormă supărare în "organism" și am luat drumul spre Havana Veche. De inimă rea, vorbeam singur pe stradă și lumea se uita
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1487_a_2785]
-
dușman apoi. Dar în perioada cît am fost umăr la umăr eram puternici, eram o forță, eram niște oameni de care se vorbea numai de bine. Apoi el a devenit un rătăcit, un tîrîie picioare prin politică și un om necăjit. Îmi era milă de el și îmi era silă de gestul meu de acum. În fond, și ce dacă m-a făcut ipochimen? Ce, am murit din asta? De fapt, în grecește, cuvîntul ăsta nici nu-i o insultă. Merg
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1487_a_2785]
-
datul foc. În sfîrșit, un mijloc la fel de atroce, este înghițitul sodei caustice, acidului clorhidric și altor derivate ale acestor produse. Sinuciderile nu sînt mai frecvente în Cuba decît în România, iar cauzele sînt aceleași. Numai că nu toți oamenii disperați, necăjiți, chinuiți, înșelați în amor, recurg la sinucidere. Unii au caractere foarte puternice și găsesc alte soluții pentru disperarea lor. În Cuba, divorțul se obține foarte ușor. Unul dintre soți se duce la un fel de notar, declară că se desparte
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1487_a_2785]
-
iar noua putere instaurată atunci formată din fii de țărani și muncitori, și-au început guvernarea cu 900 de morți. Asta în numele ,,idealurilor socialismului”. Acum 50-60 de ani, actualul individ, fost ofițer de securitate la secția torționari, era un copil necăjit care, cu picioarele desculțe , își plângea nefericirea în vreun sat oarecare. Astăzi același om a devenit unul din jefuitorii neamului, este cel care în mod direct, în cunoștință de cauză și fără remușcări, reprezintă cauza suferinței altor oameni care își
Viaţa - o lecţie by Marian Ciornei () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91772_a_93175]
-
urca din nou în șea, trebuia să mâncăm. Am ales un local mai salubru decît altele, numai că în timp ce luam masa, pe neaștepate, ca la munte, începu o ploaie cu picături imense (cel puțin așa le vedeam noi, necăjiți că ni se dădeau planurile peste cap). După masă, trebuia să ne hotărâm, căutăm cazare pe undeva, sau așteptăm terminarea ploii. Din fericire ploaia nu părea să fie de durată. Într-adevăr, vremea schimbătoare specifică muntelui, a fost în favoarea noastră
Periplu pe bicicletă by Mihai Ştirbu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1781_a_92271]
-
înduioșător să vezi ceea ce oamenii, bieții oameni, au născocit ca să-și salveze nădejdea." (Apud E. Aegerter) "Dară însă și eu am crescut în câmpia Bărăganului! Et in Arcadia ego!" (Alexandru Odobescu) 1. Tizicul sau reciclarea materiei arse Suntem o familie necăjită, deportată în câmpia Bărăganului: mama împreună cu cei șase copii. Mamei i se spune "vădana", iar nouă "copiii vădanei". Avem tată, desigur, dar e arestat demult și nu știm dacă mai trăiește. Din ce cauză a fost arestat? Întrucât a îndeplinit
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1573_a_2871]
-
umil înaintea furnicii, cerșindu-i cu disperare în glas un bob de grâu, pe care însă nu-l va primi. O, sărmanul artist muzicant, bietul de el! "Dar de-acuși s-a isprăvit... Cri-cri-cri toamnă gri, Tare-s mic și necăjit!" (G. Topîrceanu) Concertul s-a terminat. Acum, Titi, du-te lângă frații tăi și culcă-te. E târziu, iar mâine trebuie să mergi la școală. Ai dreptate, Serioja. Și a plecat. Iar eu m-am dus și m-am cuibărit
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1573_a_2871]
-
mari, solide, foarte greu, poate chiar imposibil de înghițit, întrucât riscai să-ți rămână în gât și să te îneci; să mori sufocat. Sfărâmarea boabelor de porumb coapte pe plită constituia un test anevoios și riscant pentru dentiția oricărui om necăjit care ar fi fost obligat de împrejurări să se delecteze cu un asemenea meniu, fiindcă după ce se răceau boabele deveneau mult mai dure și mai pietroase decât fuseseră în stare crudă, adică înainte de a fi supuse tratamentului termic. Mâncam într-
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1573_a_2871]
-
încât până dimineața în căldarea de apă se forma o pojghiță de gheață. Nu se auzea nici un zgomot. Nimic. Era o liniște totală. De cimitir. Numai crivățul, afară, își făcea de cap împăunându-se cu victoria zdrobitoare asupra unei familii necăjite și neajutorate pe care o înmormântase sub uriașul troian de zăpadă... Și adormeam. Dormeam somnul chinuit și înfricoșat al celor condamnați irevocabil de o justiție partinică, nedreaptă și imanentă, nefiind siguri dacă mâine vom ajunge să spunem "Bună dimineața!" răsăritului
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1573_a_2871]
-
luptându-se cu rafalele nemiloase ale unui crivăț care încerca să-l întoarcă din drum. Înainta cocârjat, aplecat mult în față, cu bărbia în piept, sprijinindu-se de bodyguardul de salcâm în căutarea unui loc de muncă pentru omul ăsta necăjit, având cinci copii și cărora nu avea ce să le dea de mâncare. Moș Danilov suferea pentru noi, pentru cei cinci copii nevinovați cu burțile goale, dar și pentru întreaga masă de oameni flămânzi, înfometați, care dacă pământul ar fi
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1573_a_2871]
-
față, urmați de frații mei, în timp ce eu încheiam plutonul. O familie sărmană formată din șapte persoane străbătând deșertul indiferenței divine și umane în speranța găsirii unei oaze... Am ajuns și ne-am instalat cum am putut. Părinții mei erau foarte necăjiți. Cum să te instalezi? Cum să te aranjezi? Șapte inși într-o cămăruță strâmtă care abia ne asigura spațiul necesar pentru somn, obligați fiind să ne culcăm la rând, întinși unul lângă altul ca sardelele în cutie. Și trăiam așa
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1573_a_2871]
-
mine, îl aștept pe al șaselea, mâine-poimâine. Ajută-mă, te rog, și caută-mi de lucru, să am ce să le dau de mâncare copiilor. Te rog! D-apoi cum nu te-oi ajuta Rozalie, că te văd că ești necăjită, singură și cu o casă de copii. Cum nu te-oi ajuta? Uite, chiar acuma voi merge. Știu eu pe cineva care are nevoie de ajutor în gospodărie. Plec. Îți mulțumesc frumos, nană Floare, îți mulțumesc din inimă! Și nana
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1573_a_2871]
-
în volumul anterior de memorii, amintiri și meditații despre propria-i viață înmănuncheate în "Dumnezeu a murit în Bărăgan" (Junimea, 2013), comentat de mine la vremea lui, cu aceeași strângere de inimă ca și volumul de față. Suntem o familie necăjită, deportată în câmpia Bărăganului: mama împreună cu cei șase copii. Mamei i se spune "vădana", iar nouă, "copiii vădanei". Avem tată, desigur, dar e arestat demult și nu știm dacă mai trăiește." Așa începe depoziția unui om care vrea să ne
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1573_a_2871]
-
ața aici, înapoi, acasă. Aici n-avea cum să-și arate măiestria, ca în capitala aceea europeană, aici croia încălțări obișnuite pentru oameni obișnuiți, iar în anii din urmă nu prea mai avea decât comenzi de încălțări ieftine pentru oameni necăjiți. Și situația asta îi umplea sufletul de amărăciune, îl îmbolnăvea pur și simplu. Cum l-ar îmbolnăvi pe un violonist care a triumfat pe scenele stălucitoare ale lumii dacă ar ajunge să cânte prin cârciumi prăpădite de provincie, pentru urechile
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
era un faimos centru de agricultură pe care lucra o imensitate de ostași recoltați dintre infractori și fii de chiaburi, trimiși la batalioane de muncă. Erau sute de ostași (infractori, e adevărat, cu mentalitate de infractor), dar și mulți tineri necăjiți, cuminți, nepricepând prea bine ce se întâmplă cu ei. Instructorul "politic", un căpitan, cu mare funcție pentru acei ani (de la începutul ceaușismului), era un ins porcin, foarte elegant, cu cizmele lustruite-oglindă, ras zilnic și duhnind tot timpul a țuică și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1485_a_2783]
-
încă de mult pentru strada aceasta. Așa că era fatal să-mi acorde o oarecare atenție... 18 februarie 1953 Încă o pagină din trecutul glorios al lui M.: un trecut cu nasul cârn și cu vorbirea blajină. Un om așezat și necăjit, nemaipăstrând nimic din farmecul pe care, probabil, îl avea acum opt ani. Ai trece pe lângă el cum ai trece pe lângă toți ceilalți, fără măcar a-l lua în seamă... Doar într-un târziu, simțindu-se mai în largul său, sub
Castele în Spania: cronică de familie: 1949–1959 by Petre Sirin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1370_a_2888]
-
sunt acolo, câte 10-20 de oameni, flămânzi sau cu doi euro în buzunar. Dorm cine știe pe unde și dimineața răsar. Și stau, și stau... Oprește o mașină și în mare grabă cineva dinăuntru strigă: — Am o grădină de săpat! Necăjiții își respectă rândul. Pleacă la muncă cine a venit primul. Restul așteaptă. Pe la nouă deja se pierd speranțele. — Hai la Conad! E un supermarket care nu aruncă la gunoi marfa expi rată; emigranții o găsesc în saci, pâinea la pâine
Cireșe amare by Liliana Nechita () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1353_a_2386]
-
unui nepăsător: — Îmi sângerează inima de dor! Scrisoarea 29 Mă tem de un singur lucru: de sărbători. Am început munca în munți în preajma sărbătorilor de iarnă. Nu credeam să rezist. În țară am avut mereu brad de Crăciun. Cel mai necăjit bră duț a fost unul împodobit cu hârtie creponată (și doar cu două culori, pentru că nu aveam mai multă) și dropsuri în celofan. Apoi, an după an, bradul de Crăciun a fost bucuria mea de a dărui. Nu știu dacă
Cireșe amare by Liliana Nechita () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1353_a_2386]
-
altcineva nu putea să meargă, nu avea încredere decât în Rocco. A ieșit în curte după mulți ani. A vrut să vadă găinile, câinii, se așeza pe o bancă și-mi povestea că muncise de la zece ani. Fusese sărac și necăjit. Eu făceam un efort uriaș să-l ridic, să-l păcălesc să meargă. Îi spuneam: Hai la oglindă, să vezi ce păr verde ai în cap! Se lăsa păcălit. Număram de câte ori făceam turul corido rului. De două ori, de trei
Cireșe amare by Liliana Nechita () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1353_a_2386]
-
efortul oamenilor, sunt multe scări rulante în loc de trotuare. Aici este o lume civilizată și politicoasă, iubitoare de muzică și literatură. Și unde mai pui că doar aici este padre Leonello! Are doar 1,50 m, este înconjurat mereu de femei necăjite și nu te-ar lăsa niciodată în drum. M-am simțit în siguranță de cum l-am văzut. A venit la gară, și, înainte să ne cunoaștem, am văzut de departe deferența cu care era salutat de toți. Un omuleț iubit
Cireșe amare by Liliana Nechita () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1353_a_2386]
-
și dacă ar fi câteva case pe tot teritoriul Italiei, case în care ai putea sta câteva zile până la rezolvarea problemelor, nu cred că ar fi o cheltuială exagerată pentru statul român. Până la urmă, intră atâția euro în țară de pe urma necăjiților ăstora. În Perugia, la padre, vin românce din Roma, din Milano, din Sicilia, sărmanul le așteaptă pe toate la gară și are grijă de ele. O jumătate de pat, o farfurie de paste și un loc nou de muncă. Și
Cireșe amare by Liliana Nechita () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1353_a_2386]
-
înaltă până la bărbie... * De curtea interioară a casei de pe Florilor / Procopiu se leagă și amintirea unui personaj patruped: un motan al nimănui, deja bătrân, dar încă viguros, trecut prin multe, hârșit de viață, cum se spune, hărtănit de dure experiențe, necăjit dar demn. Nu arăta prea bine, firește, dar se mulțumea cu puțin, își știa lungul nasului, nu emitea pretenții frivole (să fie lăsat în casă, alintat, mângâiat etc.). Avea, cu alte cuvinte, mult bun-simț, dovedea o sobrietate, o disciplină aproape
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
a doua zi de dimineață (nu-l mai puteam amâna) un telefon de refuz, extrem de neplăcut (și acum, la bătrânețe, a spune cuiva, oricui, „nu” mă costă cumplit) motanul cel mare a dormit lângă mine toată noaptea, lipit de omul necăjit care eram. Nici înainte, nici după aceea nu s-a întâmplat așa ceva. Altădată - un adevărat eveniment în ultimii ani -, întorcându-mă acasă cu o veste bună pentru Doina, pentru noi și neputându-mă stăpâni să nu i-o împărtășesc pe
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]